Traduceri patristice

vol. 6

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfantul Ambrosius al Mediolanului

Sfântul Ambrosius, Episcop de Mediolanum
(340-397, pomenit pe 7 decembrie în Biserica Ortodoxă)

*

Capitolul al II-lea

(Vers. 1-2) „Eu [sunt] floarea câmpului [ego flos campi], și crinul văii/ al vâlcelei [lilium convallium], precum crinul în mijlocul spinilor [in medio spinarum]”. Căci în întreg pământul a ieșit credința poporului credincios și în [pământ] întins a pus picioarele Sale Hristos. Și de aceea, frumos zice despre Sine a fi floarea câmpului.

De asemenea, floare era și Paulus/ Pavlos, care zicea: „Mireasmă bună a lui Hristos suntem lui Dumnezeu” (II Cor. 2, 15). Și cu adevărat floare, care putea să scoată afară [lucruri] noi și vechi din comoara inimii sale.

„Eu [sunt] floarea câmpului”. Și cu dreptate este floare Biserica, care vestește rodul, care este Domnul Iisus Hristos, despre Care s-a zis Mariei: „Binecuvântată [ești] tu între femei și binecuvântat [este] rodul pântecelui tău” (Lc. 1, 42)[1]. […]

Căci sunt oarecare grădini roditoare [horti pomiferi] ale diferitelor virtuți [diversarum virtutum], de aceea este scris: „Grădină încuiată [hortus conclusus]” (Cânt. Cânt. 4, 12). Pentru că unde este cinste [integritas], unde [este] feciorie [castitas], unde [este] credință/ evlavie [religio], unde [este] păzirea credincioasă a tainelor, acolo este strălucirea Îngerilor [claritas Angelorum], acolo sunt violetele Mărturisitorilor, crinii fecioarelor, trandafirii Mucenicilor[2].

Cu dreptate Hristos este crin [lilium Christus est], pentru că unde [este] sângele Mucenicilor, acolo [este] Hristos, Care e floare înaltă [sublimis], neprihănită [immaculatus], nevătămătoare [innoxius], în Care [trebuia] să nu rănească [non offendat] asprimea spinilor, ci [întru Care] strălucea harul înconjurător [gratia circumfusa]. Căci sunt spini ai trandafirilor, care sunt chinurile Mucenicilor: [dar] nu are spini nejignita dumnezeire [inoffensa divinitas], care nu a simțit chinuri[3].

Altfel, „Eu [sunt] floarea câmpului, și crinul văii/ al vâlcelei, precum crinul în mijlocul spinilor”. Iată alt loc obișnuiește Domnul a locui, cu adevărat nu în unul, ci în mai multe: „Eu”, zice, „[sunt] floarea câmpului”: pentru că cercetează adesea [frequentat] simplitatea deschisă a minții curate [patentem simplicitatem purae mentis].

„Și crinul văii/ al vâlcelei”, căci floarea smereniei [flos humilitatis] este Hristos, nu a bogăției [non luxuriae], nu a plăcerii și a destrăbălării [non voluptatum atque lasciviae], ci floarea simplității [flos simplicitatis], floarea smereniei[4]. […]

(Vers. 3): „În umbra Lui am dorit și am șezut, și rodul Lui dulce în gâtlejurile mele [in faucibus meis]”. […] Căci cine trece peste cele pământești și pentru cine sunt moarte cele lumești (fiindcă lumea este răstignită pentru el și el pentru lume), toate câte sunt sub soare, [acela] fuge și disprețuiește [cele trecătoare].

De asemenea, dintre cele mistice, zice: „Duceți-mă în casa vinului, rânduiți/ puneți în mine iubire [constituite in me charitatem]”. Căci precum [vierul] pe via sa cu vițe, astfel Domnul Iisus pe poporul Său, ca pe niște vițe veșnice, le îmbrățișează cu oarecare brațe/ joarde ale iubirii [quibusdam brachiis charitatis amplectitur].

Înțelege pe fiecare: în cele duhovnicești [cu înțeles duhovnicesc] [in moralibus], floare între spini este crinul, precum Însuși a zis: „Eu [sunt] floarea câmpului, și crinul văii/ vâlcelei”.

Așadar, în cele duhovnicești, este floare, precum în cele firești [in naturalibus] [este] Soarele dreptății [Sol justitiae], Care luminează răsărind și înălțându-Se/ născându-Se și înviind [oriens et resurgens illuminat], [dar și] umbrește apunând/ ucigând [occidens obumbrat]. Ferește-te să nu te ucidă pe tine [ne tibi occidat], pentru că s-a scris: „Soarele să nu apună [non occidat] peste mânia voastră” (Efes. 4, 26).

În cele mistice [în sens mistic] [in mysticis] este iubire, pentru că plinirea legii este Hristos [plenitudo legis est Christus]. Și de aceea Biserica, care Îl iubește pe Hristos, este rănită de iubire[5]. […]

Apoi, e important a înțelege că acest crin este înconjurat de strălucire, dar pe care o are înăuntru [în Sine] [intus autem quod habet], [că] este roșeață/ rumeneală [rubeum sit] a Celui bun și însăși a Miresmei [boni et ipsum odoris]. Pentru că trupul lui Hristos, ca înconjurat cu strălucirea duhovnicească a dumnezeirii [caro Christi velut morali divinitatis claritudine circumsepta], a avut apărarea/ paza harului ceresc.

De aceea zice în cele ce urmează: „Frățiorul meu [este] alb și rumen [candidus[6] et rubeus]” (Cânt. Cânt. 5, 10); alb prin strălucirea dumnezeiască [candidus claritate divina], rumen prin felul culorii omenești, Cel care a asumat taina întrupării [sacramento incarnationis assumsit].

Și, în mod vrednic, și Cel care este rumen [rubrum] miroase bine [bene olet], pentru că trupul lui Hristos este fără de păcat[7]. […]


[1] PL 15, col. 1966.

[2] PL 15, col. 1966-1967.

[3] PL 15, col. 1967.

[4] Ibidem.

[5] PL 15, col. 1968.

[6] „Candidus” se poate înțelege prin: alb la față, senin, neumbrit, cu fața strălucitoare, curată, albă, nevinovată.

[7] PL 15, col. 1968-1969.

Did you like this? Share it: