În poemul Moartea păsărilor, Nichita închipuie un potop nu cu apă, ci cu păsări și cu ouă de păsări (cu albuș și gălbenuș) care să inunde „orașul de tinichea”. Iar pe sine însuși se vde ca pe îngerul care „fumează/ țigare de la țigare” și căruia „aura lui afumară/ i-a căzut în jurul gâtului/ ca un ștreang”.

Am să fiu spânzurat”, spune el, „de propriul meu har/ afumat de tutun”. E vorba de harul poetic pe care și-l înnegrește cu păcate.

În jur „miroase-a avort și a hoit nenăscut,/ a oră barbară”.

Nichita își strigă durerile din ce în ce mai tare. De altfel, verbul a urla (cu derivatele sale) revine tot mai des în ultimele volume. Pare să sufere de dureri lăuntrice atroce, pe care le suportă din ce în ce mai greu.

Optimismul primelor volume s-a transformat într-un țipăt existențial.

Într-un alt poem, intitulat Pierderea cunoștinței prin cunoaștere, poetul se vede „în casa copilăriei mele”, în fața rudelor, care, „toți se sculaseră din somn”, înconjurat fiind de „turma mea de lei străvezii /…/ ca jadul,/ ca norul alb,/ ca sticla moale”.

Cuvintele sale poetice erau turma sa de lei străvezii. Iar el a stat ca poet în fața tuturor, având o misiune mai mult sau mai puțin înțeleasă de îmblânzitor de lei străvezii. Până când „toate rudele mele s-au ridicat la cer”.

„Am cerut o țigară și tata a coborât pe o rază și mi-a aprins-o./ El a venit special pentru că voia să-mi explice ceva numai mie,/ în așa fel încât ceilalți să nu audă ce-mi spune./ Am făcut un semn cu inima leilor transparenți care mă înconjurau. /…/ Tata mi-a spus ce avea să-mi spună:/ numai eu am auzit ce mi-a spus”.

Moartea tatălui său avea să îl afecteze foarte mult…

Un vers tainic iese însă din logica celorlalte – el e independent și ca așezare în text – : „Conversând cu tine harul meu a tremurat”.

În a doua parte a poemului apare un personaj misterios, „neobișnuit de melancolic”, despre care am putea crede că este chiar Eminescu. Și când leii străvezii „au devenit scut”, atunci „mie mi s-a făcut somn și m-am culcat pe scut”, iar acela a zis: „«Lasă-mă să te ridic și să te port pe scut»./ «Ridică-mă, am urlat, poartă-mă»”.

Se întețesc dialogurile cu Îngerul sau cu pasărea, precum vedem în poemele Al meu suflet, Psyhée și Soldatul și pasărea.

Reapare nostalgia copilăriei (Galben copil, oprit în poză), alături de motivul Ubi est? (Locomotive vechi, terasamente greieri), motiv pe care ne amintim că l-am întâlnit și în volumul Oul și sfera: „Tu treceai mânjit de aripi/ și cu pene și cu fulgi./ Unde ești tu cel de-atuncea/ unde fugi?” (Părându-mi rău de adolescență)[1].

În poezia din volumul de față: „Câinii lătrau de spaimă-n lanțul lor,/ și sâmburii gutuilor… // M-aș ține și acum de ei, dar unde-i/ trupul de-atunci, trăit și scurs/ pe spata undei?/ Astăzi mi-apare că e sus/ un cui în palma lui Iisus”.

„Spata undei” pare să însemne spatele undei. Însă poetul recurge la un joc de cuvinte, pentru că „spată” e un termen al limbii române vechi, care înseamnă spadă/ sabie. Semnificația undei o cunoaștem, a râului vieții care trece, însă, atunci când spune că a trăit „pe spata undei”, nuanțează această semnificație, pentru că spune, de fapt, că a trăit pe sabia undei, pe care trupul s-a scurs. Nu doar odată cu unda, ci tăindu-se de ascuțișul/ lama undei.

Refrenul Ubi sunt? este reactualizat și în poemul Ritual, din volumul următor, Belgradul în cinci prieteni: „iară voi care nu mai sunteți,/ unde sunteți?”.

Și tot în acest volum reapare și ideea că se simte ca un cui bătut în palma Domnului: „Du-te, îmi strigă ciocanul,/ du-te,/ du-te idiotule de cui de fier,/ du-te;/ Nu vezi că te bat în palma/ unui crucificat?!” (Ce fel de tren).

Întorcându-ne la vol. În dulcele stil clasic, vocile oamenilor nasc „un soare de plumb al vorbirii și greu” sau „viermele vorbirii”, în poemul Voci de mulți oameni.

Iar Nichita se plânge: „Nu-i sens, doamne, nu-i înțelegere/ să-mi alerge pe zăpada auzului”. Căci „singur și mut cu limba smulsă/ vreau un cuvânt, doar un cuvânt cu sens /…/ Am să-l jupoi de înțeles/ o, vis, o, basm, tandru eres”.

Consideră că a fost „limba mea vorbire pentru lume” și că el, ca poet, este „sabie /…/ între bine și-ntre rău /…/ lacrimă lungă, rea, de fier,/ la cei ce nasc, la cei ce pier” (Încins).

Și înțelegem de aici că idealul de cuvânt poetic al lui Nichita Stănescu căuta să urmeze cuvântului lui Dumnezeu, acela pe care Sfântul Apostol Pavlos îl numea sabie care desparte între bine și rău, între gândurile și intențiile bune și cele rele:

„Pentru că viu este cuvântul lui Dumnezeu și lucrător și mai ascuțit decât toată sabia ascuțită de amândouă părțile și străbate până la despărțirea sufletului și a duhului și a mădulărilor și a măduvei, și este judecător cugetelor și gândurilor inimei” (Evr. 4, 12, Biblia 1914).

„Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu și lucrător, mai ascuțit decât orice sabie, cu două tăișuri, și pătrunde până la despărțitura dintre suflet și duh, dintre încheieturi și măduvă, și destoinic este să judece simțirile și cugetările inimii” (Evr. 4, 12, Biblia 1939).

Ba chiar, spunând că e sabie „între bine și între rău”, Nichita utilizează formularea biblică, așa cum apare ea în Biblia 1914: „au despărțit Dumnezeu între lumină și între întuneric” (Fac. 1, 4).

Deoarece cuvântul care are puterea să despartă „între bine și între rău”, este cel „care a fost la începutul lumilor lumii” și pe care l-a visat Nichita, după cum ne mărturisea de curând: „Acel cuvânt îl visez/ care a fost la începutul lumilor lumii,/ plutind prin întuneric şi despărţind/ apele de lumină” (Necuvinte, vol. Un pământ numit România). De fapt, acest cuvânt l-a visat de la bun început: „Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte/ lungi, sticloase, ca niște dălți ce despart/ fluviul rece de delta fierbinte,/ ziua de noapte”… (Cântec, în vol. O viziune a sentimentelor).

Altfel spus, cred că găsim aici dorința lui Nichita ca poezia lui să fie o maieutică – de origine biblică, iată – , un mod de a-i determina pe oameni să discearnă în ei înșiși cugetările și simțirile lor, „între bine și între rău”.

Și, definind sabia care este cuvântul său poetic, drept: „lacrimă lungă, rea, de fier,/ la cei ce nasc, la cei ce pier” ne evocă un alt cuvânt apostolic, care zice: „cuvântul crucii pentru cei ce pier – e nebunie; pentru noi, însă, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Cor. 1, 18, Biblia 1939).


[1] A se revedea poemul și comentariul meu mai sus sau aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/09/27/reintoarcere-la-nichita-50/.

Did you like this? Share it: