Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a, a 90-a, a 91-a, a 92-a, a 93-a, a 94-a, a 95-a, a 96-a, a 97-a, a 98-a, a 99-a, a 100-a, a 101-a, a 102-a, a 103-a, a 104-a, a 105-a, a 106-a, a 107-a, a 108-a, a 109-a, a 110-a, a 111-a, a 112-a, a 113-a, a 114-a, a 115-a, a 116-a.

***

O altă privire, alegorică, asupra pocăinţei, pe care ne-o înfăţişează Antim, ni se pare a fi de o frumuseţe sublimă şi, deşi nu sunt sigură, nu ne-ar mira ca această hermeneutică superbă să aparţină autorului nostru:

Pocăinţa aceasta iaste cetatea cea minunată în patru cornuri
ce au văzut Sfântul Ioan la Apocalipsis, în 21 de capete,
carea avea 12 uşi: 3 de spre răsărit, 3 de spre miazănoapte,
3 de spre amiazăzi şi 3 de spre apus,

pentru ca să poată întra printr-însele toţi,
şi cei mici şi cei mari, bătrânii şi tinerii
şi fieştecarele după rânduiala sa şi după vârsta sa:

prin cele de spre răsărit să între cei tineri
ca cei ce sunt la răsăritul vieţii;

prin cele de spre amiază să între
bărbaţii carii să află la mijlocul vârstii;

prin cele de spre amiazănoapte cei bătrâni,
al cărora le iaste sângele rece
şi albiciunea zăpezii o ţin în barbă;

şi prin cele de spre apus să între, fără de nicio deznădăjduire,
cei ce sunt la sfârşitul vieţii
şi au amândoao picioarele în groapă
şi sufletul în buze,
(al) cărora milostivirea lui Dumnezeu le va priimi pocăinţa [1].

Mărturisesc că nu cred să fi întâlnit atâta poezie în literatura română de până la Antim Ivireanul – motiv pentru care am şi consemnat acest fragment în versuri – atâta concentrare a imaginilor metaforico-poetice şi atâta patos al expresiei. Simpatia privirii sale către cei ce sunt „la răsăritul vieţii”, cât şi duioşia imaginilor ce descriu vârsta senectuţii, sunt o dovadă a sensibilităţii şi a umanismului candid de care era în stare cel ce veştejea păcatele „arzând cu focul verbului său”[2].

De aici se observă cu claritate că virulenţa şi asprimea obiecţiilor sale nu vizau condiţia umană ca stare naturală, în cadrul căreia niciuna din cele patru vârste nu constituie un impediment pentru revendicarea frumuseţii interioare, spirituale, a fiinţei umane, fiecare dintre aceste vârste meritând dragostea, compasiunea şi ataşamentul semenilor faţă de persoana care descoperă un nou stadiu al vieţii la fiecare etate, ci criticile lui au avut permanent în vedere morala îndoielnică şi moravurile nesănătoase ale unei societăţi umane înclinate mai degrabă spre compromis şi promiscuitate decât spre intransigenţă şi verticalitate moral-spirituală.

Despre aceste moravuri, ca mască particularizată a societăţii româneşti a secolului al XVIII-lea, vom discuta în continuare.

*

III. 6. 2. 2. Antim Ivireanul – creatorul unei fresce a societăţii româneşti de la începutul secolului al XVIII-lea şi critic al moravurilor

De la Antim Ivireanul ne-au rămas pagini memorabile de critică a moravurilor şi chiar de satiră literară, la adresa făţărniciei şi a ipocriziei umane, în fragmente de o mare sinceritate, scrise cu patos şi conştiinţă a dreptăţii, care dezvăluie latura negativă a societăţii româneşti din secolul al XVIII-lea.

Atâta vervă a cuvântului în reprimarea unor obiceiuri imorale şi a unor păcate ilustrate concret de detractorul lor, precum şi o frescă socială atât de reprezentativă pentru toate păturile societăţii, rar întâlnim în literatura română, cu informaţii şi detalii exacte asupra stării de fapt, asupra dezvoltării simptomatice insidioase a unui organism politic şi social ce fusese, poate, prea puţin mustrat şi avertizat pentru abuzul de imoralitate şi inconsecvenţă cu propriile sale valori declarate.

Mitropolitul Antim nu se ascunde în spatele odăjdiilor şi a statutului său de ierarh, nici nu se complace în a veşteji păcatul la modul generic, nu se prevalează de handicapul său de străin (unii au socotit spre profitul lor asemenea neajunsuri), pentru a evita o implicare directă în realităţile cotidiene, în viaţa poporului său adoptiv, nu se teme şi nici nu se ruşinează să dea în vileag comportamente care vin în conflict flagrant cu pretenţia de a fi creştin, din pudoare falsă sau dintr-o pretinsă necesitate de a proteja imaginea concetăţenilor şi a coreligionarilor săi.

Nu a simţit că e nevoie de compromisuri, ci, dimpotrivă, a considerat că lucrurile nu se pot îndrepta decât prin recunoaşterea, de către fiecare, a carenţelor personale şi a celor generale ale societăţii şi prin renunţarea la tot ce este balast negativ, la tot ceea ce se constituie într-un factor perturbator al sănătăţii morale şi spirituale a credincioşilor săi.

Dacă suntem oneşti trebuie să acceptăm că Antim Ivireanul a răsplătit nemăsurat favorul de a fi primit şi adăpostit în ţara noastră – luând în considerare teza că niciunul dintre părinţii săi nu ar fi fost român. Sinceritatea şi buna lui credinţă nu i-au permis să rămână indiferent la „bolile sufleteşti” ale păstoriţilor săi, fără să atragă atenţia asupra consecinţelor nefaste ale indolenţei generale (o afecţiune gravă la români, până în ziua de astăzi).

Pentru Antim, păstoriul carele va vrea să păstorească pre lege şi pre dreptate trebue pururea să ţie toiagul în mână, adecă dojana şi înfruntarea şi după vremi să pedepsească pre oi şi să gonească hiarăle, căci acesta iaste sfârşitul cel bun al păstoriei sale, ca să ţie oile şi să le păzească cu sănătatea cea duhovnicească, adecă cu învăţătura.

Această sănătate iaste pururea datoriu păstoriul să o dea oilor lui; iar de va fi vreuna din oi beteagă trebue, şi făr’ de voia ei, să o lege şi să o pue jos, să-i tae carnea cea putredă, să o lepede şi să-i pue căzuta doftorie, neuitându-se nimic la zvârliturile picioarelor ei cu carele poată să-i mijlocească şi vătămare [păstorului], au la obraz, au la mână, au la picior.

Şi aşa, cu această faptă bună şi cu această mijlocire va avea păstoriul cel bun despărţeală de năemiţ, pentru căci năemiţii nu pasc oile pentru ca să le folosească, ci numai pentru plata ce apucă de la iale; şi când vede pre lup viind de departe, adecă pre diavolul, ei lasă oile şi fug, pentru căci sunt năemiţi şi nu poartă grijă pentru oi. Ci să ferească Dumnezeu şi să mântuiască toate turmele de păstori ca aceştea, ca şi de moartea ciumei [3].

Este evidentă conştiinţa pastorală a lui Antim, care l-a împins până la a-şi da viaţa şi a fi ucis de „zvârliturile picioarelor” celor care n-au putut să-i suporte mustrarea. Însă a fost întotdeauna conştient de acest risc enorm, pe care şi l-a asumat de la bun început, ştiind că nu numai din partea inamicilor trebuie să se aştepte la neplăceri, ci şi din partea celor care nu îndrăgesc şocul adevărului.

Dar nu numai în pilde le-a vorbit Antim ascultătorilor săi, ci şi direct i-a avertizat ca nimeni să nu socotească, din voi, şi să zică în inima lui: dară ce treabă are vlădica cu noi, nu-ş caută vlădiciia lui, ci să amestecă întru ale noastre?

De n-aţ ştiut până acum şi de n-au fost nimeni să vă înveţe, iată că acum veţ şti că am treabă cu toţ oamenii câţ sunt în Ţara Rumânească, de la mic până la mare şi până la un copil de ţâţă, afară de păgâni şi din ceia ce nu sunt de o lege cu noi; căci în seama mea v-au dat Stăpânul Hristos să vă pasc sufleteşte, ca pre nişte oi cuvântătoare şi de gâtul mieu spânzură sufletele voastre şi de la mine va să vă ceară pre toţ, iar nu de la alţii, până când vă voiu fi păstoriu.

Ci vă caută în scurte cuvinte, să mă ascultaţ de veţ fi creştini şi de vă ţineţ ai lui Hristos, că precum nu pot fi oile făr’ de păstoriu, aşa nici norodul făr’ de arhiereu şi verice va păsa cuiva la cele sufleteşti, alerge la mine ca la un părinte, că-l voiu vindeca, cu ajutoriul lui Hristos [4].

Acest text echivalează cu o declaraţie de intenţie şi cu o promisiune pe care mitropolitul a respectat-o în toţi anii arhipăstoriei sale. Pentru noi, astăzi, este un punct de referinţă, devenind o emblemă a vieţii lui.

Antim Ivireanul nu a considerat pe nimeni mai presus de comandamentele morale ale Scripturii şi ale Bisericii Ortodoxe şi nu a eludat pe cineva de la o critică dreaptă şi severă, atunci când era îndreptăţit să o facă, indiferent de poziţia socială a celor vizaţi.

Autorul predicilor nu se sfieşte nici de domnitorul ţării, pentru a-i atrage atenţia asupra unei eventuale derogări de la responsabilităţile sale – deşi cu oarecare deferenţă –‚ avertizându-l să nu socotească împăraţii şi stăpânitorii pământului cum că i-au pus Dumnezeu să şază pre scaun frumos numai spre vedere înaintea ochilor omeneşti, împodobiţi cu veşminte scumpe, cu cununa în cap şi cu schiptrul de aur în mână, că numai singură dreptatea iaste de-i face cinstiţ la norod [5].

Antim a pus mai presus de toate datoria şi conştiinţa, deşi îl considera pe Constantin Brâncoveanu făcătoriul meu de bine [6], refuzând să se gândească la interesul personal.

Este foarte probabil ca micul fragment citat să nu fi fost singura ocazie în care era vizat domnitorul însuşi şi să fi existat şi alte declaraţii sau proteste ale mitropolitului, chiar mai abrupte decât aceasta, întrucât Antim recunoştea singur – în prima scrisoare de apărare adresată lui Brâncoveanu – că: de am grăit au în Beserică (propoveduind cuvântul lui Dumnezeu), au afară, în taină, sau de faţă înaintea măriei tale, au şi pe după dos, vreun cuvânt carele să nu fi fost pre plăcerea măriei tale, l-am grăit hreostihos [din datorie] ca un păstoriu sufletesc, iar nu cu vicleşug, să te vatăm, au trupeşte au sufleteşte [7].

Din aceste cuvinte reiese că ierarhul a acţionat din impulsul conştiinţei, fără interese politice meschine, întrucât, în mod evident, acest demers nu era în favoarea sau spre binele său personal, putând uşor să conducă la alterarea relaţiilor cu domnitorul.

Antim însă nu s-a gândit să se protejeze pe sine şi să  se pună la adăpost printr-o atitudine rezervată, cu atât mai mult cu cât, fără îndoială, era la curent cu mefienţa, atât a unor greci, cât şi a unora dintre români, faţă de un străin – probabil că această etichetare l-a urmărit în mod răutăcios întotdeauna –‚ ci s-a orientat numai în funcţie de dicteul conştiinţei şi al credinţei sale.

A întâlnit, poate, mai mulţi inamici decât prieteni, intoleranţi faţă de comportamentul său entuziast şi impetuos şi faţă de obiceiul său de a exprima deschis ceea ce credea.

Nu ne putem da seama ce atitudine trebuie să fi avut ascultătorii săi, mai ales cei cu pretenţii aristocratice – ştiut fiind că aceştia îndură mai greu defăimările –, atunci când erau nevoiţi să facă faţă unor critici acerbe şi chiar unei ironii şfichiuitoare, formulate după acelaşi principiu al imparţialităţii şi al onestităţii.


[1] Opere, p. 220.

[2] Dan Horia Mazilu, Introducere…, op. cit., p. 106.

[3] Opere, p. 137. [4] Idem, p. 28. [5] Idem, p. 86. [6] Idem, p. 227. [7] Ibidem.

Did you like this? Share it: