Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică la Duminica a 29-a după Cincizecime [2017]

Iubiții mei[1],

nouă, oamenilor, ne place în general să fim sănătoși și să avem de toate. Pentru că sănătatea ne face să ne simțim pe propriile noastre picioare, iar banii și starea materială prosperă ne fac să ne bucurăm de cine suntem și de ce avem.

Însă, ca să fii sănătos, ca să ai o casă, ca să ai o mașină, ca să ai bani în cont, ca să îți permiți să trăiești la un anumit nivel de confort și civilizație, trebuie să fi avut lângă tine și să ai mulți oameni. Trebuie să fii un om social și, în același timp, să fi avut și să ai mult ajutor de la familia ta, de la rudele tale, de la soția și părinții ei, de la locul de muncă pe care îl ai, de la școala care te-a format, dar și de la Biserica în care te-ai născut din nou și te-ai hrănit duhovnicește până azi.

Ca noi să fim sănătoși, întregi și prosperi, o întreagă lume și-a dat mâna, a lucrat zi de zi pentru noi și ne-a ajutat să fim cei care suntem. Pentru că, fără de toți aceștia, care ne-au punctat existența, noi nu am fi cei care suntem.

Da, viața noastră a început înainte de zămislirea noastră și înainte de timp! A început prin aceea că Dumnezeu ne-a dorit existența și ne-a văzut ca pe niște persoane deja existente. Căci noi, la Dumnezeu, am fost din veșnicie. Pentru că El a știut mai dinainte/ a preștiut existența noastră. El știa că noi ne vom naște într-o anume zi, într-un anume loc, într-o anume familie. Iar părinții noștri, la fel, au fost cunoscuți și ei, din veșnicie, de către Dumnezeu.

Și în marea Lui iubire față de noi, pentru ca noi să ne naștem, s-au născut părinții noștri, care la rândul lor au fost născuți de bunicii noștri și tot așa, în urmă, până la Sfinții noștri Protopărinți Adam și Eva, primii oameni creați de Dumnezeu. Căci noi toți suntem născuți dintr-un singur trup și dintr-un singur sânge și suntem frați cu toții, chiar dacă unii suntem albi și alții suntem negri, chiar dacă unii suntem dintr-un neam, iar alții suntem de alt neam.

Și tocmai de aceea, pentru că suntem de un sânge toți pământenii, pentru că suntem frați cu toții, pentru că toți împărțim aceeași umanitate, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat pentru noi și Și-a vărsat prea scumpul Său sânge pentru noi toți, pentru ca toți să ne mântuim crezând în El și în Tatăl și în Duhul Sfânt, în Dumnezeul nostru treimic.

Și pentru că eram una după trup, El ne-a făcut una după Duh, în Biserica Lui, pentru ca toți să avem viață veșnică întru El. Și de aceea, noi, creștinii ortodocși, suntem și frați după trup, dar și după Duh între noi. Căci toți suntem din același Adam, dar suntem și din același Hristos, prin Care noi ne mântuim.

Așadar, nu am fi putut exista fără cei care ne-au precedat. Dar, în mod strict, noi nu am fi putut exista fără părinții noștri. Căci părinții noștri ne-au născut împreună cu Dumnezeu, în coproducție cu El, de la Dumnezeu noi având sufletul, creat de El pentru noi în clipa zămislirii noastre, iar de la părinți avem trupul, pe care sufletul nostru l-a condus și dezvoltat în uterul mamei de când el era format din două celule.

Și pentru că părinții noștri au fost responsabili și pentru că familia noastră a fost responsabilă și pentru că medicii și asistentele care ne-au ajutat să ne naștem au fost responsabili față de existența noastră, noi suntem azi niște persoane vii și nu niște persoane decedate la naștere sau avortate din pântece.

Pentru că toate aceste persoane care ne-au ajutat să ne naștem și să creștem și să ne dezvoltăm armonios sunt cele care ne-au ajutat să fim ceea ce suntem.

Părinții, bunicii, frații, rudele, medicii, educatorii, învățătorii, profesorii, Duhovnicii, angajatorii noștri, prietenii noștri, dar și dușmanii noștri, cei care ne-au băgat bețe în roate, cei care ne-au minimalizat, cei care ne-au forțat să fim tot mai atenți la ceea ce facem, ne-au ajutat și ne ajută în dezvoltarea noastră interioară. Ba, mai mult, pe noi, creștinii ortodocși, și demonii ne-au ajutat și ne ajută în mântuirea noastră. Ne ajută fără voia lor. Pentru că ei, demonii, vor să ne facă rău prin ispitele și relele pe care le plănuiesc la adresa noastră. Dar noi, dacă luptăm împotriva lor și ne ferim de ele, învățăm cum să ne ferim de păcat sau cum să ne ridicăm din păcat prin pocăință.

Fapt pentru care, dacă stăm să ne gândim bine și înțelept, întreaga creație ne-a ajutat într-un anume fel să fim ceea ce suntem. Soarele ne-a ajutat să fim ceea ce suntem, luna, stelele, apa, aerul, pământul, cărțile, oamenii, plantele, animalele, păsările, toate lucrurile de pe acest pământ. Căci toată creația lui Dumnezeu e pentru noi o carte deschisă, o carte de înțelepțire, e casa noastră, pentru că noi suntem pământeni, și în același timp e sprijinul nostru, e sprijinul pentru viața noastră trupească și sufletească.

Căci, după cum știm cu toții, noi avem nevoie de tot ceea ce a creat Dumnezeu pentru ca să ne împlinim în viața noastră. Avem nevoie de hrana Lui, de apa Lui, de soarele Lui, de stelele Lui, de pământul Lui, de iarba și de păsările și de animalele Lui, pentru că ele au fost create pentru noi, pentru ca noi să ne împlinim în mijlocul lor, ascultând voia Lui.

Și dacă ascultăm voia lui Dumnezeu atunci trebuie să Îi fim recunoscători Lui pentru toate, pentru toate cele primite în viața noastră.

…DN[2] 1986 spune că recunoștință al nostru vine de la francezul reconnaissance sau de la italianul riconoscenza[3]. Însă eu cred că și cuvântul nostru, cât și cel din italiană, cât și cel din franceză, vin în mod fundamental de la verbul latin recognosco, recognoscere, recognovi, recognitus, care înseamnă a recunoaște, a-și reaminti[4].

Și când recunoști că tu ești „produsul finit” al multora, fără ca să excludem aportul tău la propria ta formare interioară, atunci îți reamintești de cei care te-au ajutat în viață. Și când îți reamintești de cei care te-au ajutat în viață, atunci îi pomenești cu mulțumire, cu duioșie, cu respect, cu venerație. Și raportarea ta la ei înseamnă recunoștință.

– Însă ce face, la propriu, recunoștința?

– Recunoștința mulțumește! Căci cel care a fost ajutat în viață de către mulți oameni, le mulțumește tuturor acelora care l-au ajutat. Le mulțumește verbal, dar le mulțumește și rugându-se pentru ei și pomenindu-i liturgic, cu colivă și prinos.

Le mulțumește verbal, le mulțumește în rugăciune, le mulțumește prin aceea că vorbește despre ei și, dacă poate, face și lucruri concrete pentru cei față de care el este recunoscător.

Așadar, recunoștința nu este o purtare slugarnică față de cineva, ci e o raportare plină de noblețe față de cei care s-au arătat cu multă noblețe față de noi, cu multă atenție, cu multă încredere, cu multă delicatețe.

Pentru că recunoștința reală, vie, frumoasă, se naște din actele de conștiință ale unor oameni vii și frumoși. Căci cineva ne va fi recunoscător doar dacă va simți că noi i-am vrut numai binele prin tot ceea ce am făcut față de el și nu am urmărit niciun scop pervers.

Și el ne va fi recunoscător peste ani și ani, pentru că se va simți bine gândindu-se la noi, la modul cum l-am ajutat, la modul cum l-am ajutat să fie el însuși.

Mai pe scurt: recunoștința se naște din bine, din binele făcut constant și frumos față de cineva.

Iar Evanghelia zilei [Lc. 17, 12-19] ne-a arătat acest lucru din plin. Pentru că, din cei 10 leproși, doar unul ajunge la conștiința recunoștinței.

– De ce doar unul din 10?

– Pentru că doar el, ne spune Sfântul Lucas, „văzând că s-a vindecat, s-a întors, cu glas mare slăvind pe Dumnezeu [ἰδὼν ὅτι ἰάθη, ὑπέστρεψεν, μετὰ φωνῆς μεγάλης δοξάζων τὸν Θεόν]” [Lc. 17, 15, BYZ].

Da, cu siguranță că toți au constatat că s-au vindecat! Dar numai unul a legat vindecarea…de Dumnezeu. Numai unul a legat vindecarea de Dumnezeu, a socotit-o ca venind de la Dumnezeu și și-a făcut timp să se întoarcă și să Îi mulțumească lui Dumnezeu. Pentru că doar unul a devenit, datorită vindecării, plin de credință și de slăvire a lui Dumnezeu, de doxologie.

Căci și azi, mulți dintre noi scapă cu bine dintr-un accident, scapă cu bine dintr-un cutremur, scapă cu bine dintr-un incendiu, scapă cu viață după ce sunt bătuți zdravăn de niște hoți și jefuiți. Dar nu toți devenim…recunoscători lui Dumnezeu datorită acestei mântuiri a noastră de la moarte.

Pentru că recunoștința apare în noi nu doar pentru că mulți ne-au făcut bine, ci și pentru că noi căutăm să fim oameni buni și mulțumitori față de cei care ne-au ajutat în viața noastră.

Așa că recunoștința, floarea rară, pentru ca să se nască în noi, are nevoie de alții, dar are nevoie și de noi. Alții ne ajută, mulți ne ajută, dar trebuie să ne ajutăm și noi pe noi înșine, pentru ca să fim recunoscători și mulțumitori și milostivi.

– Și ce trebuie să facem pentru ca să fim recunoscători?

– Trebuie să credem în Dumnezeu și să trăim creștinește printre oameni și să apreciem fiecare gest de bunătate al oamenilor față de noi. Pentru că tocmai de aceea crește greu și e rară recunoștința: pentru că ea se naște din credință și dintr-o viață bună în fața lui Dumnezeu.

Pentru că și cel bun și credincios, cât și cel rău și invidios pot fi ajutați de către tine. Dar invidiosul va căuta mereu nod în papură binelui pe care i-l faci și, mai mult decât atât, va întoarce binele tău față de el într-un rău față de tine. De aceea și spunem că niciun bine nu rămâne „nepedepsit” pe pământ. Pentru că cel care ne invidiază și ne urăște își va arăta boala lui interioară, chiar dacă noi i-am făcut mult bine. Și el nu ajunge niciodată un om recunoscător cu toată gura, chiar dacă, în inima lui, el știe cât l-ai ajutat și cât l-ai iertat.

– Și atunci ce trebuie să facem? Să îi ajutăm doar pe cei buni, dar nu și pe cei răi și invidioși?

– Nu, trebuie să-i ajutăm pe toți oamenii! Dar să nu așteptăm recunoștință, mulțumire și ajutor de la cei care nu trăiesc cu Dumnezeu și nu vor să se mântuiască! Pentru că ei nu Îi mulțumesc nici lui Dumnezeu, darămite oamenilor.

Căci recunoștința se naște în pământ bun, în pământul bun al inimii care se curățește de patimi, și care, analizându-și mereu viața, vede că mulți au ajutat-o. Recunoștința se naște acolo unde se pomenește neîncetat numele lui Dumnezeu și unde omul se gândește mereu la moarte. Recunoștința se naște acolo unde există conștiință și nevoință pentru mântuire.

Căci recunoștința ta pentru altul se manifestă ca grijă pentru mântuirea lui. Și când ești recunoscător față de părinții, bunicii, rudele, prietenii, profesorii, Duhovnicii tăi adormiți întru Domnul, atunci îi strângi pe toți în brațele inimii tale și te rogi pentru toți și îi pomenești pe toți și vrei să fii în Împărăția lui Dumnezeu cu toți ai tăi.

Și de aici vedem că recunoștința e plină de rugăciune și de pace. Că recunoștința e plină de conștiința că Dumnezeu e împlinirea noastră și că El are oamenii Lui pe pământ și prin ei ne ajută și pe noi, nevrednicii, în viața și mântuirea noastră.

Iar Domnul a recunoscut în samaritisul [Σαμαρείτης] [Lc. 17, 16, BYZ] recunoscător credința lui. Fapt pentru care i-a spus: „Credința ta te-a mântuit pe tine [ἡ πίστις σου σέσωκέν σε]” [Lc. 17, 19, BYZ].

Dar credința lui, a samaritisului, nu a fost o simplă încredere sau certitudine mentală a lui Dumnezeu, care nu te angajează liturgic și nici ascetic, nu a fost precum zisa: „eu cred în Dumnezeu, mă închin Lui acasă, nu am nevoie de Biserică”, ci credința samaritisului a fost una plină de fapte bune. Pentru că a fost o credință care a conștientizat lucrarea lui Dumnezeu în el, care a conștientizat că trebuie să se întoarcă la Dumnezeu și că trebuie să vină la Dumnezeu cu multă mulțumire, slăvindu-L pe El pentru milostivirea de a-l fi vindecat de lepră.

Nu putea samaritisul să Îi mulțumească lui Dumnezeu…de la distanță? Ba da, putea! Dar el ce-a făcut? El S-a întors la Iisus, la Dumnezeul Care îi făcuse lui bine, „și a căzut pe fața [lui] la picioarele Lui [καὶ ἔπεσεν ἐπὶ πρόσωπον παρὰ τοὺς πόδας Αὐτοῦ], mulțumindu-I Lui [εὐχαριστῶν Αὐτῷ]” [Lc. 17, 16, BYZ].

Iar noi, când facem metanii mari în Biserică sau acasă sau oriunde suntem, asta facem: cădem pe fața noastră la picioarele Domnului, cerând iertarea Lui. Iar metaniile mici, cele cu închinăciune până la pământ, sunt pline de adorația noastră față de Dumnezeu sau de evlavia noastră față de Sfinții Lui.

Și când stăm în genunchi la rugăciune sau când se citește Dumnezeiasca Evanghelie, atunci recunoaștem că suntem robi ai Stăpânului nostru și că noi ne plecăm și cu sufletul și cu trupul în fața Sa.

Iar metaniile sunt ascetice, ca și starea în genunchi la rugăciune sau starea în picioare, pentru multe ore, la rugăciune. Eforturile noastre ascetice sunt dureroase. Ele obosesc trupul, dar umilesc și sufletul nostru.

Și din atitudinea plină de adorație a samaritisului, care cade la picioarele Domnului, noi înțelegem că recunoștința față de Dumnezeu e cea mai mare manifestare a noastră, interioară și exterioară față de Dumnezeu, pentru că prin ea noi arătăm că suntem cu totul ai Lui. Și ne plecăm Lui pentru că Îi aparținem cu totul Lui. Dar dacă ne plecăm și Îi aparținem Lui, recunoaștem în același timp că El e singurul fundamental, singurul esențial pentru noi și pentru întreaga creație. Pentru că toate depind de El, de Dumnezeul mântuirii noastre.

Și trebuie să subliniez aici centralitatea Bisericii în societate și în creația lui Dumnezeu. Pentru că atunci când Sfinții lui Dumnezeu ridicau Jertfelnice lui Dumnezeu, și, mai apoi, au ridicat Cortul Sfânt și Templul Sfânt ale lui Israil, Jertfelnicele, Cortul și Templul erau centrul lumii. Acum, în vremea Bisericii, orice Biserică zidită și sfințită de Dumnezeu e centrul lumii.

– De ce e centrul lumii?

– Pentru că acolo se coboară slava lui Dumnezeu și este Dumnezeu prin slava Lui.

Căci atunci când Sfântul Noe a zidit jertfelnic [θυσιαστήριον] lui Dumnezeu [Fac. 8, 20, LXX], „a mirosit Domnul Dumnezeu mirosul bunei-miresme [ὠσφράνθη Κύριος ὁ Θεὸς ὀσμὴν εὐωδίας]” [Fac. 8, 21, LXX]. Căci El era acolo, unde I se aducea jertfă.

Când Cortul Sfânt a fost sfințit, atunci „a acoperit norul Cortul mărturiei [ἐκάλυψεν ἡ νεφέλη τὴν Σκηνὴν τοῦ μαρτυρίου] și slava Domnului a umplut cortul [καὶ δόξης Κυρίου ἐπλήσθη ἡ σκηνή]” [Ieș. 40, 34, LXX]. Dar norul era slava Domnului și nu un fenomen meteorologic! Și slava lui Dumnezeu s-a coborât în Cortul Sfânt pentru că Dumnezeu era acolo. Și slava lui Dumnezeu a fost aceea care a sfințit Cortul mărturiei.

La fel, când Sfântul Salomon a zidit Templul cel Sfânt de la Ierusalim, același Dumnezeu S-a arătat acolo prin slava Lui. Căci „norul a umplut Casa [ἡ νεφέλη ἔπλησεν τὸν Οἶκον]” [I Împ. 8, 10, LXX].

Iar Episcopul, când sfințește Biserica acum, în vremea noastră, spune: „rugându-ne Ție, Stăpâne, mult-milostive, umple de slavă și de sfințenie și de dar Jertfelnicul acesta”[5], adică Sfânta Masă a altarului. Pentru că cere aceeași slavă a lui Dumnezeu, ca și în vechime, ca să sfințească Masa altarului.

Iar când ajunge la sfințirea catapetesmei din spatele meu, a acestui perete iconizat, Episcopul se roagă: „Caută cu milostivire asupra noastră și asupra acestor icoane și pentru arătarea în trup a iubitului Tău Fiu și a toată mântuitoarea și dumnezeiasca Lui iconomie a întrupării, întru pomenirea și slava Lui”[6].

Căci Dumnezeu e Cel ce sfințește Icoanele Sale și prin iconizarea Lui se mărturisește adevărata Lui întrupare și întreaga Lui iconomie mântuitoare pentru noi.

Pentru că, dacă în Scriptură El e prezentat ca fiind viu și întrupându-Se pentru noi și propovăduind și făcând minuni și toate celelalte ale Sale, în Sfintele Sale Icoane avem aceeași vorbire evanghelică despre El. Pentru că El ne este arătat în trup, cu față umană, pe care El Și-a asumat-o, dar prin trupul Lui noi simțim dumnezeirea Lui. Așa după cum prin cuvintele Lui simțim dumnezeirea Lui.

Și cum cuvintele Sale nu pot ieși decât din persoana Lui divino-umană, Sfintele sale Icoane sunt moduri de transpunere picturală a dogmei hristologice, aceea că Iisus Hristos e Dumnezeu și om. Că El e Dumnezeu adevărat și om adevărat, pentru că S-a întrupat din Preacurata Fecioară Maria Fiul lui Dumnezeu. Și de aceea, ea este Născătoare de Dumnezeu și nu de om, pentru că L-a născut pe Fiul Cel veșnic al Tatălui. Căci în persoana Sa cea veșnică, Fiul Și-a asumat umanitatea noastră și a îndumnezeit-o.

Iar Icoanele Lui sunt în Biserică, alături de Scriptura Lui și de Sfintele Moaște ale Sfinților Lui, pentru că toate sunt pline de slava Lui. Și de aceea, acolo unde e Dumnezeu, e centrul lumii. Iar Biserica e în centrul lumii și e cea mai importantă instituție a acestei lumi. Pentru că e singura instituție divino-umană, pe când celelalte sunt umane.

– Ce înseamnă că Biserica e singura instituție divino-umană?

– Înseamnă că doar ea a fost întemeiată pe slava lui Dumnezeu la Cincizecime și că ea trăiește zilnic în slava lui Dumnezeu. Pentru că orice Slujbă a Bisericii e făcută cu și prin slava lui Dumnezeu, adică prin harul Său care ne binecuvintează și ne sfințește pe noi.

Așadar, Biserica e sfințită și ca locaș și ea e locul unde sălășluiește Dumnezeu prin slava Lui. Și El sfințește locașul Bisericii, pentru ca noi să stăm într-un loc sfânt înaintea Lui. Și toată Biserica noastră e plină de Icoane și de Fresce sfinte, pentru ca noi să trăim încă de acum în pacea Raiului lui Dumnezeu, unde sunt toți Sfinții iconizați în Biserică.

Căci tinerii, după cum știm, își pun postere cu actorii, cântăreții sau fotbaliștii preferați în camerele lor și ascultă și vizionează toată ziua muzica și filmele și meciurile lor. De ce? Pentru ca să îi simtă tot mai aproape de ei, tot mai incluși în viața lor.

Însă Biserica, de la început, și-a iconizat Sfinții ei pe pereți și în Icoane pentru ca să fie aproape, mereu aproape de cei care locuiesc în veci cu Dumnezeu. Și Icoanele portabile sunt tocmai pentru ca să vedem de aproape pe Sfântul lui Dumnezeu, căruia i ne rugăm, și să îl simțim prezent în viața noastră. Pentru că el e în inima noastră, în iubirea noastră pentru el, dar avem nevoie să îl vedem și cu ochi duhovnicești, pentru ca prezența lui să ne aprindă de dorul după Dumnezeu.

Și Sfinții din Icoane ne aprind de dor pentru ei, dar, în primul rând, de dorul după Dumnezeu. Pentru că toți ne învață să Îl iubim pe Dumnezeu mai presus de toate, iar pe aproapele nostru ca pe noi înșine.

Și noi Îi suntem recunoscători lui Dumnezeu văzând norul de Sfinți cinstit de Biserică. Căci fiecare dintre ei și toți la un loc au o poveste a vieții lor, au o asceză, au o iubire fără sațiu pentru Dumnezeu. Și când noi îi cinstim pe Îngerii și pe Sfinții Lui, atunci ne umplem de iubirea lor pentru Dumnezeu. Căci ei ne învață numai la bine, numai la curăție și sfințenie.

Așadar, iubiții mei, acum și aici, în Biserica Lui, noi ne manifestăm recunoștința noastră față de Dumnezeu și față de semenii noștri! Căci ne rugăm pentru mântuirea întregii lumi, pentru binele întregii lumi și vrem ca pacea și iubirea lui Dumnezeu să fie în orice suflet omenesc.

De aceea, fiind împreună și rugându-ne împreună în Biserica Sa, noi stăm în fața lui Dumnezeu, a Celui plin de slavă, și de la El cerem tot ajutorul și toată darea cea bună și toată milostivirea. Căci fără El nu putem face nimic. Pentru că El ne-a dorit existența, El ne-a ajutat să intrăm în această viață prin naștere, El ne întărește întru toate, la El vom merge pentru ca să fim judecați și veșnicia noastră e o veșnicie dăruită de El. Căci tot El ne dăruiește veșnicia, chiar dacă ea e așa după cum ne-am dorit-o noi. Fiindcă, ori dacă vom fi în Rai, ori dacă vom fi în Iad, noi vom trăi veșnic datorită Lui, ca dar al Lui, și nu din cauza noastră.

Și, iată, nu trebuie să Îi mulțumim lui Dumnezeu doar pentru viața noastră și pentru ce se petrece cu noi în istorie, ci trebuie să Îi mulțumim în primul rând pentru că El ne-a dorit existența și că, odată născuți, noi nu vom mai muri niciodată în mod deplin, pentru că vom învia din morți și vom trăi veșnic ca ființe transfigurate!

Pentru că suntem doriți din veci și pentru veci de Dumnezeu. Și ceea ce El dorește și creează nu mai piere. Pentru că El e Dumnezeul vieții și nu al morții.

Ce vă pot sfătui eu în materie de recunoștință? Că recunoștința ne înnobilează și nu vom greși niciodată dacă vom mulțumi pentru binele care ni s-a făcut. Dimpotrivă, vom fi primiți cu bucurie de toți, dacă știm să fim recunoscători pentru binele din viața noastră.

De aceea, eu mă rog pentru toți cei vii și pentru toți cei adormiți, ca Dumnezeu să Își arate voia Lui în ei. Pentru că El știe cu adevărat cine sunt oamenii și ce au vrut ei. Și sunt recunoscător pentru toate invențiile și creațiile umane de peste secole, pentru toți cei care au scris și ne-au dat mărturie despre istoria lumii.

Căci numai astfel putem merge în viitor cu demnitate și cu bucurie, cu inima împlinită, și nu ca niște resentimentari. Pentru că lupta cu trecutul nu are niciun rost, ci trecutul e istoria care ne ajută să trăim bine înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor.

A repeta greșelile trecutului înseamnă a bate pasul pe loc. Dacă vrem să fim oameni demni și împliniți, trebuie să învățăm din binele istoriei și să-l urmăm.

Vă doresc numai bine, mult spor în toate și să ne albim ca zăpada la suflet! Pentru că zăpada de afară e o icoană a milei lui Dumnezeu, care acoperă toată păcatele noastre pocăite și spovedite. Amin!


[1] Scrisă în dimineața zilei de 12 ianuarie 2017, zi de joi, cer înnorat, -14 grade. Spre prânz a ieșit soarele.

[2] Florin Marcu și Constant Maneca, Dicționar de neologisme, Ed. Academiei Române, București, 1986.

[3] A se vedea: https://dexonline.ro/definitie/recunoștință.

[4] Idem: http://www.archives.nd.edu/cgi-bin/wordz.pl?keyword=recognosco.

[5] Arhieraticon, ed. BOR 1993, p. 176. [6] Idem, p. 180.

Did you like this? Share it:

Previous

Psalmul 101, cf. LXX

Next

Psalmul 102, cf. LXX

9 Comments

  1. credinciosortodox

    Si eu am crezut multa vreme ca sunt credincios fara sa am nevoie sa vin la Biserica. Dar de abia dupa ce am inceput sa frecventez Biserica am inteles cu adevarat ce inseamna sa fii credincios si ce uriasa binefacere este sa participi efectiv la slujbe, sa te spovedesti, sa te impartasesti regulat. Asa ca indemn si eu pe toti cei care cred ca le e bine sa fie credinciosi de acasa sa faca experienta sfintelor slujbe ca sa vada diferenta intre a te ruga in Biserica si a-ti parea ca poti fi credincios nefacand nimic. Numai bine, Doamne ajuta!

  2. credinciosortodox

    Si multumesc, Parinte, pentru predica, foarte folositoare!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Să spuneți acest lucru și altora! Le va fi de folos. Și greșelile au rostul lor în educația noastră. Mulțumesc pentru comentarii și apreciere. Numai bine!

  3. Flori

    Ma iertati Parinte, puteti sa ne spuneti mai mult despre cum sufletul omului a condus si dezvoltat trupul in uterul mamei de când el era format din două celule, asa cum spuneti in predica? Sufletul e cel ce structurează (nu stiu cum sa-i spun) trupul in pantece, folosindu-se de informtia genetica a materiei trupesti? Nu stiu daca m-am exprimat bine, ma iertati. Doamne ajuta!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Doamnă Flori,

      modul cum sufletul conduce și ajută să se dezvolte trupul, cu care este împreunat de Dumnezeu de la zămislire, e taina lui Dumnezeu!

      Puteți găsi online file video, ale unor oameni de știință, care explică modul cum se dezvoltă trupul de la primele două celule și până în faza nașterii. Însă oamenii de știință pot să ne arate ce se petrece la nivelul trupului, dar nu și la nivelul sufletului, care e imaterial și de-ne-filmat.

      Învățătura Bisericii, însă, despre ontologia umană e aceasta: că sufletul e cel care conduce, ajută și pătrunde întregul trup și că el îl personalizează. Însă cum se petrece acest lucru depășește înțelegerea noastră.

      Iar noi trebuie să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru acest mare lucru care e sufletul. Pentru că sufletul, care are rațiune, simțire și voință, e darul lui Dumnezeu numai pentru om. Numai omul are un suflet rațional, capabil de sentimente și de voință, de alegere liberă.

      Și tocmai pentru că putem alege și pentru că putem gândi ceea ce alegem, nu suntem ca animalele sau ca păsările, care nu au puterea de a gândi și a alege. Dar când gândim și alegem păcătos, spune Scriptura, atunci cădem mai jos decât animalele, pentru că ele nu păcătuiesc, ci se manifestă după nevoile pe care le au.

      Vă mulțumesc pentru comentariu și vă doresc numai bine!

  4. Elena Dinu

    „Zăpada e o icoană a milei lui Dumnezeu”. Mi-ați făcut ziua mai frumoasă! Mi-au dat lacrimile, mi-am amintit de copilărie. E bine de știu că avem icoane ale lui Dumnezeu și în Biserică și în afara ei, numai ochi să avem care să caute icoane și nu prostii .Sărut mâna, Doamne-ajută!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Numai bine, doamnă Elena Dinu, și mă bucur că am intrat în viața dumneavoastră la modul frumos!

      Da, icoanele lui Dumnezeu sunt prezente peste tot în creația Sa! Pentru că icoana e cea care ne conduce la El. Iar soarele, luna, stelele, pământul, apele, copacii, păsările, animalele, oamenii ne vorbesc cu toatele despre Dumnezeu, căci El e Creatorul tuturor.

      Tocmai de aceea, în comentariile Sfinților lui Dumnezeu, chipul oricărui om este chipul lui Hristos. Cine ajută pe sărac, Îl ajută pe Hristos. Sau săracii sunt Hristos, prin aceea că ei poartă chipul Lui și că Hristos Domnul Se identifică cu suferința și nevoile umane, ca Unul care a luat toate ale noastre, afară de păcate și de patimi.

      Nu privim, adesea, fotografiile foarte frumoase, cele în care ni se prezintă peisaje grandioase, copleșitoare, ca pe minunile lui Dumnezeu? De ce credem acest lucru? Pentru că sunt icoane, semne, uși spre El, spre măreția puterii și a înțelepciunii Sale fără de asemănare.

      Iar zăpada ne vorbește despre mila lui Dumnezeu, despre mila Lui care ne albește sufletul și trupul, după cum focul ne vorbește despre slava Lui, cea care ne curățește de păcate la modul integral.

      El Se urgisește și Se mânie pe noi când păcătuim și urgia și mânia Lui sunt ca uraganul, ca vârtejul de ape, ca cutremurul. Dar mila Lui e ca uleiul sau ca odihna, pentru că e binecuvântare spre viață.

      Dacă am gândi duhovnicește creația lui Dumnezeu, așa după cum ne-o cere Dumnezeu, am vedea peste tot amprentele degetelor lui Dumnezeu, Cel care a urzit întreaga creație. Dar pentru că ne prăbușim în materie și căutăm numai binele trupului, de aceea suntem orbi la sensurile duhovnicești și teologice ale creației lui Dumnezeu, care e o carte abisală de teologie.

      Vă doresc numai bine! Multă pace și bucurie!

  5. Meletie Adelfos

    Îmi amintesc mereu de Sfântul Paisie Aghioritul care spunea că, dacă nu ar fi fost harul lui Dumnezeu, el ar fi ajuns cerșetor în piața Omonia. Sfinții au avut întotdeauna o mare conștiință că nu sunt nimic și nu au nimic fără Dumnezeu, deși făceau mari minuni. Începând cu Sfântul Pavel, care spunea că „nimic nu sunt” și că nu e vrednic de numele de Apostol. De am avea și noi cu toții conștiința lor, nu ar mai fi atâtea certuri și dezbinări în Biserica lui Dumnezeu. Binecuvântați și iertați!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Frate Meletie,

      ați spus un adevăr enorm!

      Pentru că conștiința păcătoșeniei e caracteristica principală a vieții ortodoxe. Un ortodox, fără conștiința că e păcătos, că el trăiește pe fiecare zi din mila lui Dumnezeu, are o mentalitate protestantă, triumfalistă.

      Căci ortodocșii, oricât de înduhovniciți și de sfinți ar fi, se cred păcătoși, își văd păcatele și patimile cu foarte multă pătrundere și se pocăiesc pentru ele.

      Da, dacă n-am uita cine suntem, adică niște oameni păcătoși și care avem viață doar datorită milei lui Dumnezeu față de noi, nu ar mai fi atât de multe certuri și dezbinări în Biserica lui Dumnezeu!

      Certurile se nasc din orgolii mărunte, iar dezbinările din neiubire. Și cu toatele sunt niște cataclisme pentru Biserică.

      De aceea, privind în urmă, în istoria Bisericii, dacă la 1054 am fi fost conștienți cu toții de faptul că tot Apusul va intra în schismă și va cădea în erezii și va rămâne despărțit de Biserică secole la rând, nu cred că s-ar mai fi făcut schisma atât de ușor.

      Filioque, schimbarea Jertfei euharistice, posturile necanonice, celibatul Preoților, tunderea bărbii și a părului la clerici, adică motivele schismei din 1054 se puteau remedia dacă ar fi fost bună-înțelegere în partea de apus a Bisericii.

      Însă, pe lângă motivele schismei, în apus s-au înmulțit ereziile și depărtările de Tradiția Bisericii de la secol la secol. Acum, după o mie de ani de separare a Apusului de Biserică și după toată istoria neagră a protestantismului și a neoprotestantismului, a vorbi despre Biserică, despre singura Biserică a lui Hristos, li se pare unora că este „imposibil”.

      Însă Biserica nu s-a multiplicat! Nu s-a înmulțit! Ea a rămas aceeași: tot una, aceeași de la Cincizecime. S-au înmulțit însă pseudo-bisericile, cele care își construiesc o istorie și o tradiție paralele cu viața și cu istoria și cu Tradiția Bisericii.

      Dar dacă vrem Biserica lui Hristos, ea este aici, în Biserica Ortodoxă. Trebuie numai să refacem firul viu, nestins al Bisericii de la Apostoli și până azi și să vedem ce spun Sfinții Bisericii. Și dacă vom vedea ce spun ei, vom vedea că nu vorbesc despre mai multe Biserici, ci doar despre una, despre aceasta, în care suntem și în care Îl lăudăm pe Dumnezeu.

      Vă mulțumesc pentru sublinierea dumneavoastră foarte necesară! Numai bine și multă bucurie de la Dumnezeul nostru treimic!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén