Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a, a 90-a, a 91-a, a 92-a, a 93-a, a 94-a, a 95-a, a 96-a, a 97-a, a 98-a, a 99-a, a 100-a, a 101-a, a 102-a, a 103-a, a 104-a, a 105-a, a 106-a, a 107-a, a 108-a, a 109-a, a 110-a, a 111-a, a 112-a, a 113-a, a 114-a, a 115-a, a 116-a, a 117-a.

***

Există, în Didahii, câteva fragmente care vizează, în mod deliberat, nivelurile superioare ale societăţii, şi în care demascarea unor abateri de la morala religioasă ia proporţiile unei adevărate satire cu accente incredibile. Şi oferim numai trei exemple, grăitoare, credem noi.

În Cuvânt de învăţătură la dumineca lăsatului sec de brânză, Antim semnalează cum că iaste obiceiul de vă adunaţ de seară în divan şi faceţ puţină oraţie înaintea domnului şi după aceia cereţi ertăciune; şi măcar că nu mi s-au întâmplat până acum să văz cu ochii, iar foarte mi-au plăcut şi am fericit obiceiul acesta, că iaste lucru cuvios a cere ertăciune de la stăpânii şi mai-marii noştri, nu numai într-această zi, căci vom să întrăm în zilele sfântului post, ci poci zice că se cuvine să cerem ertăciune în toate zilele; (…)

Iar apoi, luând seama cu tot denadinsul sfârşitul acestui lucru, foarte mă întristez, că obiceaiul iaste frumos la vedere şi rău la pricepere; că nici ertăciunea ce cereţ de la stăpâni nu iaste curată, nici aceia ce luaţ unul de la altul, că iaste plină de pizmă şi de zavistie şi plină de răutate, că nu iaste cu gând curat [1].

Într-un Cuvânt de învăţătură la dumineca Florilor, Antim dezvăluie alte aspecte ale vieţii publice, extrem de neonorante pentru cei la care se raporta mitropolitul, şi care erau tocmai boieri sau oameni avuţi, persoane cu pretenţii, după cum descrie autorul, dar a căror conduită moral-religioasă era cu mult sub aşteptări:

De când au întrat săptămâna cea dintâi a sfântului post, din câţ ne aflăm aici de faţă, oare ispoveduitu-s-au vreunul, după cum să cuvine? Făcut-au cu dragoste canonul ce i-au dat duhovnicul? Păzitu-s-au pre sine, după putinţă, curat şi nevinovat? Petrecut-au creştineşte, după rânduiala şi porunca Besericii, cu posturi, cu rugăciuni şi cu alte faceri de bine?

Mi să pare să nu fie făcut niciunul aceasta; iar pentru ca să nu mint, poate că vor fi făcut vreunii din cei proşti. Iar noi, cei ce ne ţinem mai mari, mai vrednici, mai înţelepţi şi mai cunoscători, am mutat vremea din săptămână în săptămână, petrecând, cu mâncări de toate feliurile, cu băuturi îndestulate şi cu toate pohtele trupului nostru; iar de suflet n-am purtat grijă nicidecum, ca când am fi nesimţitori.

Şi tocma acum, în săptămâna ceastă de pre urmă ne ispoveduim, ca să ne grijim 3 zile şi la Joi mari să ne cuminecăm. (În paranteză fie spus, obiceiul acesta este, din nefericire, valabil până în ziua de astăzi, la fel ca multe altele din cele semnalate de Antim, încât putem conchide, împreună cu N. Cartojan, că „glasul mitropolitului răsuna în pustiu”[2] – n.n.)

Iar ce fel de ispovedanie facem ştie Dumnezeu, că mi-e ruşine a o spune. Unii se ispoveduiesc de frica vreunor întâmplări, alţii pentru un obiciaiu, alţii de ruşinea omenească, alţii de frica stăpânilor; alţii iar au câte doi duhovnici, unul la ţară şi altul la oraş; la cel de la ţară, ca la un om prost, spune păcatele cele ce socoteşte el că sunt mai mari, iar la cel de la oraş spune păcatele cele ce socoteşte el că sunt mai mici, neguţătorind şi meşterşugind taina ispovedaniei. (…)

Şi la acea mincinoasă ispovedanie, ce facem? Cercăm să aflăm duhovnic om prost (adică simplu, fără prea multă învăţătură şi cultură teologică – n.n.), pentru ca să se teamă de noi şi să-i fie ruşine de feţele noastre şi ce vom zice noi aşa să fie, socotind în gândurile noastre că, precum înşălăm pre dânsul, vom înşăla şi pre Dumnezeu. Dară Dumnezeu nu să înşală, ce ne înşălăm noi înşine, spre pieirea noastră cea sufletească.

Şi când mergem să ne ispoveduim nu spunem duhovnicului că mâncăm carnea şi munca fratelui nostru, creştinului, şi-i bem sângele şi sudoarea feţei lui cu lăcomiile şi cu nesaţiul ce avem, ci spunem cum c-am mâncat la masa domnească, miercurea şi vinerea, peşte şi în post raci şi untdelemn, şi am băut vin.

Nu spunem că ţinem bălaurul cel cu 7 capete, zavistiia, încuibat în inimile noastre, de ne roade totdeauna ficaţii, ca rugina pre fier şi ca cariul pre lemn, ce zicem că n-am făcut nimănui niciun rău.

Nu spunem strâmbătăţile ce facem totdeauna, clevetirile, voile veghiiate, făţăriile, mozaviriile, vânzările şi pârăle ce facem unul altuia, ca să-l surpăm din cinstea lui, ce zicem: am face milă, ce nu ne dă îndemână, că avem nevoi multe şi dări şi avem casă grea şi copilaş ca-n gloată şi oameni mulţi carii să ocrotesc pre lângă noi (a se observa cu câtă fineţe psihologică satirizează autorul, prin vorbirea indirectă, totala lipsă a oricărei urme de demnitate şi disculparea lacrimogenă a celor ce, avuţi fiind, nu cunosc sentimentul milei decât faţă de propria persoană – n.n.).

Nu spunem că credem minciunile slugilor noastre mai vârtos decât adevărul celui ce să năpăstuiaşte, carele, de s-ar şi jura, nu-l credem, nici îi facem dreptate, ci-l pedepsim cu atâta cruzime de inimă, cât de am putea, l-am stinge şi de pre faţa pământului; ce zicem că, fiind în valurile lumii, nu putem să ne căutăm de suflet, ci dăm câte un sărindariu, iară din jafuri, iar din nedreaptă agoniseală.

Nu spunem că pre carele îl vedem că jefuiaşte şi pradă şi căzneşte pre săraci, îl lăudăm şi-i zicem că iaste om înţelept, îi ajunge mintea la toate şi iaste vrednic şi face dreptăţi, iar pre carele îl vedem că nu se amestecă într-acelia, îl facem blestemat, mojic şi nevrednic şi cum că nu-i ajunge mintea să facă judecăţi şi dreptate (…).

Şi pentru ca să nu mai lungesc cu vorba, toate răutăţile câte facem avem vreme şi mijloace ca acelia de le săvârşim, după pohta inimii noastre, iar pentru cele sufleteşti nu putem afla vreme [3].

Sunt impresionante, desigur, imaginile vizuale şi comparaţiile la care recurge autorul, extrem de sugestive şi de virulente la adresa unor patimi umane degradante, şi mai ales a avariţiei şi a cupidităţii, care par să fie în centrul acestor constatări amare ale ierarhului, care „ştia foarte bine demersurile unor campioni ai raporturilor calpe cu Divinitatea spre obţinerea unei «salvări negociate»”[4].

Realismul dur şi concreteţea, uneori naturalistă, a unor imagini metaforice, asociate cu viciul dezumanizant al lăcomiei şi cu obsesia patologică a prosperităţii materiale, sunt coordonatele acestor texte care se vor intolerante faţă de un comportament din care a pierit şi ultima fărâmă de umanitate, cu atât mai mult cu cât, cei care îl practică se pretind a fi nobili şi creştini şi, culmea ironiei, aşteaptă să fie recunoscuţi şi respectaţi ca atare, neaflându-şi, lor înşişi, aproape nimic de reproşat, cu excepţia câtorva lucruri insignifiante din punct de vedere moral.

Antim sesizează şi respectarea aparentă a ritualurilor, în dauna improprierii benefice a efectelor lor scontate, psiho-terapeutice. Intransigenţa mitropolitului este una din caracteristicile sale esenţiale şi ne vom întâlni cu ea pe tot parcursul acestui excurs despre latura moralizatoare a Didahiilor.

Disecţia patimilor, pe care o operează Antim, este una cât se poate de realistă şi ne neiertătoare, urmărind însă o cauterizare a acelor plăgi sufleteşti care nu au fost afectate definitiv de cangrenă.

Vom spune din capul locului, că Antim a făcut parte dintre acei predicatori care au preferat, pe lângă o necesară moralizare teoretică, în stare să identifice patimile şi să le condamne – fără a avea însă întotdeauna efectul scontat în mod practic, datorită îndreptăţirii de sine pe care şi-o confecţionează fiecare în mintea sa –, să zugrăvească imagini pertinente, pe care nimeni să nu aibă curajul a le declare ca neautentice, adevărate oglinzi în care conştiinţa celor vinovaţi era obligată să se recunoască fără echivoc.

În fine, într-un alt Cuvânt de învăţătură la dumineca lăsatului sec de brânză, Antim împinge limitele satirei până la aspectele sale cele mai hilare şi până la sarcasm, atunci când dezvăluie ipocrizia cu care este ţinut postul, cu referire indubitabilă, la straturile superioare ale societăţii:

Pentru aceasta dară, tot omul credincios şi iubitoriu de Dumnezeu, cu bucurie şi cu veselie să vie la zilele cele de post, pentru că niciunul din cei trişti nu iaste viteaz la începutul strădaniei.

Nu te face trist ca copiii ce-i duc la şcoală; nu răpşi împotriva zilelor celor curate; nu cerca sfârşitul săptămânii, ca sfârşitul ernii venirea verii; nu pohti sâmbăta pentru beţii, ca şi jidovii; nu număra zilele postului, precum aşteaptă argatul cel rău plata simbriei; nu te întrista căci nu fumegă cuhniia ta, sau bucătariul căci n-au stătut lângă foc.

Mă ruşinez a spune de posomorârea celor mâncăcioş, în ce chip se tânguiesc în zilele de post: cască adese, să culcă puţin şi iar să scoală; dorm în silă şi silesc să treacă zilele şi să nu le priceapă. Se îngreuiază asupra soarelui, căci zăboveşte a înnopta; numesc zilele postului mai mari decât celialalte; să fac cum că au durere la stomah şi ameţeli de cap şi stricăciune obiciaiului lor, care nu sunt semne ale postului, ci ale nesaţiului.

Cu nepohtă să duc la masă; răpşesc asupra verselor, înjură legumele zicând: „în zadar s-au adus în lume”. Se fac şi cunăscători de firi; iubitorii de mâncări beau apa făr’ de răsuflare, ca când ar fi luat de la doftor vreo băutură făr’ de dulceaţă,  de vindecare. Şi cei mai mulţi meşterşugesc băutura, mângâindu-ş pohta lor unii cu bragă, alţii cu bere, alţii cu şerbet, alţii cu livej, alţii cu mied.

Nu amesteca postul cu meşterşugitele tale pohte, că nu vei rămânea nepedepsit. Nu aduce la mijloc boale mincinoase. Nu zice că minciuni asupra postului, cum că iaste făcător de boli, pentru că iaste făcător de sănătate [5].

Antim este un fin cunoscător al patimilor umane, al psihologiior diverse, şi remarcă bine şi cu justeţe, felul în care abstinenţa, care ar fi trebuit să conducă spre o educare a întregii personalităţi, deviază în sensul dezvoltării altor ramificaţii patologice[6]. Şi aceasta nu din vina postului, ci din vina „nesaţiului”.

Relatarea autorului este tragi-comică, urmărind ca reacţia auditoriului indicat prin această descriere, să fie una de repliere morală, văzându-se ţinta unei ironii atât de drastice. Comparaţiile, deloc măgulitoare, cu „copiii ce-i duc la şcoală”, cu „jidovii” care fac sâmbăta „beţii” sau cu „argatul cel rău” care nu aşteaptă decât „plata simbriei”, precum şi prezentarea amănunţită a psihologiei celor lacomi, cu detalii asupra pretenţiilor lor hilare şi absurde, ar fi de un comic al situaţiei inepuizabil, dacă autorul nu ar viza, de fapt, registrul tragic şi profund pedagogic al acestor dezvăluiri.

Ridiculizarea celor care ţin cu ipocrizie postul, urmăreşte ca aceştia să se sesizeze sub tirul indiscret şi sarcastic al autorului care pătrunde în intimitatea comportamentului lor deviant, căci nu se poate cataloga altfel o revoltă împotriva verzelor, a soarelui sau a apei. Satirizarea aceasta împinsă până la limitele ridicolului, trebuie să fi avut un impact semnificativ asupra auditoriului, fie că a reacţionat pozitiv, fie negativ.

În mod sigur nu întâlnim acest sarcasm devastator în vechile Cazanii şi, am adăuga noi, o ironie atât de adâncă şi de categorică, bine întemeiată din punct de vedere psihologic, în faţa căreia împricinaţii să se simtă dezarmaţi şi să nu poată afla nicio posibilitate de dezminţire, datorită diatribei în mod vigilent şi în detaliu orchestrată, nu credem să mai fi întâlnit înaintea lui Antim şi nici după el, până la Caragiale.

De altfel, Antim ni se pare a fi primul autor important de pamflete în literatura română. Dan Horia Mazilu afirmă: „Destinatarii de predilecţie ai diatribelor lui Antim au fost reprezentanţii clasei boiereşti. Îi cunoştea doar atât de bine pe aceşti « neschimbători în rău », înclinaţi spre uneltirea subterană (…).

Predicile adăpostesc în dese rânduri secvenţe ce par a fi «foiletoanele» cu care un ziar al opoziţiei cenzurează cu regularitate moravuri ale celor aflaţi «la putere». Publicistica românească a avut în Antim Ivireanul pe întâiul ei mare reprezentant, dublat de un fin ironist”[7], ironia fiind, de multe ori, „abil distilată în texte”[8].

De remarcat, până acum, că Antim nu cenzurează numai păcatele, ci şi aparenta impropriere a virtuţilor, faţada fariseică a respectării unor tradiţii al căror fundal spiritual este trecut cu vederea, de către „vajnicii” împlinitori ai unor reguli din care a fost izgonit conţinutul, esenţa.

Nu numai ierarhii Bisericii, în cazanii şi didahii, emiteau către popor aceste învăţături ascetice menite să fie antidot pentru superficialitate, dar şi un mirean precum Dimitrie Cantemir, un prinţ care gândeşte în aceeaşi termeni ca şi Neagoe Basarab, în Divan – lărgind însă sfera argumentaţiei, în acord cu pretenţiile vremii sale –, face remarci asemănătoare şi la fel de vehemente ca şi Antim:

Măcar şi cele mici păcate nu iuşurele să le socoteşti şi mititele a fi să ţi să pară. Prosteşte obiciuit a să dzice iaste: „Acest păcat iaste de iertat, nu iaste de moarte”. Şi măcar acestora ce mici păcate să numesc, de le va omul fiinţa lor trage şi într-îsele să va zăbovi, mâniia lui Dumnădzău aţiţă şi de la ceriasca a lui Dumnădzău împărăţie să vor opri şi în moartea vecinică vor rămânea.

Nu numai curvariul şi curviia, ce şi iubostele şi zaiafeturile, nu numai uciderile de oameni, ce şi nepriteşugurile şi gâlcevile, nu numai marile îmbătări şi beţii, ce şi ospeţele şi cinstele mari, nu numai furtişagul, ce şi lăcomiia, nu numai blăstămul cătră Dumnădzău, ce şi sudalmele şi zavistiile cătră oameni, nu numai giurământurile, ce şi minciunele, câte una, câte una ca pre un izvod sau catastiv sunt de socotit [9].

În ceea ce priveşte postul, Anton Maria del Chiaro, secretarul brâncovenesc, observa cu obiectivitate că românii „sunt atât de riguroşi observatori ai zilelor de post, că nici nu vor să audă de scutirea lor în timpul unei boli sau altei nevoi; de aici convingerea lor că ne pot ataca pe noi catolicii, imputându-ne uşurinţă în nepăzirea posturilor, şi considerându-se de buni creştini, că în postul Paştelui nu mănâncă decât de două ori peşte, adică prima şi ultima săptămână ce ei numesc Săptămâna Mare abţinându-se de la vin şi de la mâncăruri cu untdelemn, dar cu mai puţină rigoare în celelalte zile ale Păresimii”[10].

Se vede bine din acestea că Ierarhul era cu mult mai sever cu membrii turmei sale decât observatorul florentin al realităţilor româneşti.


[1] Idem, p. 40.

[2] N. Cartojan, op. cit., p. 369.

[3] Opere, p. 94-96.

[4] Dan Horia Mazilu, Recitind…, vol. III, op. cit., p. 509.

[5] Opere, p. 101-102.

[6] Patos în limba greacă înseamnă şi boală, şi patimă (şi această sinonimie semantică apare des în textele vechi, ca şi la Antim, unde boala, ca simptom somatic, este numită tot „patimă”), aşa încât putem vorbi şi de o patologie a psihicului – în sens duhovnicesc –, de o ştiinţă a patimilor sufleteşti şi a felului în care poate fi virusat sufletul omenesc.

[7] Dan Horia Mazilu, Introducere…, op. cit., p. 112.

[8] Idem, p. 109.

[9] Dimitrie Cantemir, Divanul, op. cit., p. 157.

[10] Anton Maria del Chiaro, op. cit., p. 12.

Did you like this? Share it: