Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a, a 90-a, a 91-a, a 92-a, a 93-a, a 94-a, a 95-a, a 96-a, a 97-a, a 98-a, a 99-a, a 100-a, a 101-a, a 102-a, a 103-a, a 104-a, a 105-a, a 106-a, a 107-a, a 108-a, a 109-a, a 110-a, a 111-a, a 112-a, a 113-a, a 114-a, a 115-a, a 116-a, a 117-a, a 118-a, a 119-a.

***

Alocuţiunile lui Antim surprind prin virulenţa imputărilor şi mai ales prin denudarea inechivocă a realităţii, prin realismul dramatic al dezvăluirilor şi prin punerea în lumina reflectoarelor – prin mijloace retorice – a unora dintre cele mai crude şi mai exasperante adevăruri obiective ale unei societăţi care se pretindea morală.

După cum s-a putut lesne observa, în textele citate mai sus, nicio sferă socială nu este, din nefericire, scutită de amendamente drastice ale comportamentului său, particular sau, mai ales, public. Punerea pe tapet a unora dintre cele mai aberante aspecte ale vieţii particulare şi publice nu reprezintă un act de indiscreţie sau de implicare inoportună a mitropolitului în circuitul economic şi social al Ţării Româneşti, ci o încercare de a aşeza lucrurile pe făgaşul lor normal.

Revendicările sale religios-morale converg către stabilirea unei conduite sociale, care urmăreşte stabilirea unui climat de sănătate publică, precum şi o estetică morală absolut necesară în orice ambianţă socială. Abuzul de propriul statut sau al libertăţii proprii este sancţionat prin enumerarea consecinţelor negative suferite de alţii sau chiar de către persoana care comite abaterea.

Este demn de remarcat faptul că autorul lasă a se înţelege, că însuşi comportamentul imoral, înainte de alte consecinţe, este un motiv pentru a lua în derizoriu nenumărate aspecte ale existenţei umane, cât şi pentru descalificarea etică şi social-morală a unor persoane.

La învederarea acestor consecinţe grave ajunge, însă, în primul rând, prin amendarea derogărilor de la poruncile bisericeşti:

Porunca cea dintîiu zice să nu avem alt dumnezeu înaintea Lui, iară noi avem pre mamonul nedreptăţii.

A dooa poruncă zice să nu luăm numele Domnului în dăşătr, iar noi îl purtăm prin gurile noastre, ca o nimic.

A treia poruncă zice să sfinţim sâmbăta, adecă să cinstim şi să ţinem praznicile, iar noi atunce facem lucrurile cele mai multe şi cele mai necuvioase.

A patra poruncă zice să cinstim pre părinţii noştri, iar noi îi ocărâm şi-i batem.

A cincea poruncă zice să nu ucidem, iar noi, de nu putem ucide cu băţul, sau cu sabiia, ucidem cu limba şi, de nu putem ucide pre alţii, ne ucidem şi ne omorâm înşine pre  noi, cu faptele cele rele.

A şasea poruncă zice să nu preacurvim, iară noi facem altele mai rele şi mai spurcate, carele nu le poci grăi.

A şaptea poruncă zice să nu furăm, iară noi luăm de faţă, cu sila.

A opta poruncă zice să nu mărturisim strâmb, iară noi jurăm cu mâinile pre Sfânta Evanghelie, ca să nu piiardem cinstea, şi piiardem pre Dumnezeu.

A nooa poruncă zice să nu pohtim muiarea vecinului nostru, iară noi mijlocim ca să ştie şi el de acel lucru, iară să nu zică nimic, că apoi nu e bine de el. A zecea poruncă zice să nu pohtim verice lucru strein, iară noi luom tot, să nu aibă cu ce să hrăni [1]. 

În opinia lui Dan Horia Mazilu, „nu mi se pare deloc exagerată aşezarea lui Antim Ivireanul lângă Bossuet, Bourdaloue, Fléchier, Massillon, Miniatis şi lângă alţi reprezentanţi de primă mărime ai elocinţei europene de amvon”.[2]

Am întâlnit chiar, la unii dintre oratorii religioşi amintiţi, fraze de o intransigenţă asemănătoare cu a lui Antim. Massillon, de exemplu, spunea, adresându-se curţii regale a Franţei – şi reproducem doar un mic fragment –, într-o omilie la a doua duminică din post:

„Dar de altfel, de ce pretindeţi ca Dumnezeu să fie mai blând şi să vă favorizeze şi de ce cereţi de la voi mai puţin decât se cere în mod obişnuit de la credincioşi? Aveţi mai puţine păcate de iertat? Este oare nevinovăţia titlul care vă dă dreptul la milostivirea Sa? Sunteţi mai puţin dedaţi patimilor trupeşti, pentru a vă crede iertaţi de efortul despătimirii? Înălţarea voastră v-a înmulţit crimele şi v-a împietrit pocăinţa!

Excesele pe care le faceţi vă îndepărtează şi mai mult de popor, decât rangul însuşi; şi mai pretindeţi să aflaţi în religie excepţii care vă sunt favorabile! Ce idee despre Dumnezeu aveţi, fraţii mei! Ce dumnezeu de carne şi de sânge ne facem!”[3] Predicatorul curţii franceze îşi avertiza apoi ascultătorii – precum a făcut şi Antim – că Dumnezeu i-ar nimici ca pe cei din Sodoma şi Gomora, dacă nu ar exista câţiva nevinovaţi pentru care îi iartă, de bună seamă, pe toţi[4].

Iar Bossuet scria şi el, într-o predică despre împietrirea în păcat a bogatului celui rău, că săracii „tremură în faţa voastră, care, obişnuiţi  să-şi depăşească sărăcia prin munca lor şi prin sudoarea lor, se lasă mai degrabă să moară de foame decât să-şi descopere mizeria; da, domnilor, mor de foame pe pământurile voastre, în castele voastre, în oraşe, la ţară, la poarta sau în apropierea conacelor voastre”[5].

Concluzia este că, „Aşezat lângă «directorii de conştiinţe» din Răsărit şi din Apus, Antim Ivireanul face o figură extrem de onorabilă”[6].

Arhipăstorul nostru nu face numai să iasă în evidenţă păcatele şi să demaşte imoralitatea şi rapacitatea celor puternici, ci ştie şi să ia apărarea celor săraci şi neajutaţi de nimeni, pe care, deşi pe unii i-a mustrat pentru anumite fapte neconforme cu morala evanghelică, se gândeşte totuşi să îi şi mângâie în nefericirea lor:

Nu să cuvine cinstea şi lauda numai oamenilor celor mari şi bogaţ, că sunt vrednici acestui dar şi cei mici şi smeriţ. Că măcar că cei mari strălucesc cu hainele cele de mult preţ şi cei mici n-au cu ce să-ş acopere trupul; cei mari să odihnesc pe aşternuturi moi şi frumoase şi cei mici să culcă pe pământul gol şi pe pae, aceia însoţoţ cu mulţime de slugi, iar aceştea lipsiţ, pustii şi de ajutoriu şi de priiateni; aceia între răsfăţări şi între bogăţii şi aceştea între primejdii şi între întristăciuni.

Însă, cu toate acestia măriri despărţite, nu să cuvine celor mici mai puţinică dragoste decât aceia ce să cuvine celor mari şi bogaţi, nici iaste cu dreptate celor mari să li să închine lumea şi pre cei mici să-i batjocorească; de aceia să se teamă şi pre aceştea  să-i obidească; de aceia să se ruşineze şi pre aceştea să-i înfrunteze, pentru căci măcar că cei mari cu sila şi cu puterea răsplătesc sudălmile, iar cei mici au Îngeri sprijinitori în ceriu, de pedepsesc pre cei ce-i obidesc. (…) aceştea atâta să iubesc de Dumnezeu, că au cu dânşii Îngeri carii pururea văd Faţa lui Dumnezeu, în ceriuri…[7].

Se observă, cred, cu prisosinţă, profunda compasiune a oratorului nostru, aplecarea cu dragoste şi duioşie către cei mai puţin favorizaţi de societate, despre care Neculce spunea atât de frumos, „că lacrâmile săracilor nice soareli, nice vântul nu le poate usca”[8].

Este, de altfel, evident faptul că intransigenţa şi verticalitatea morală a autorului, fac casă bună cu filantropia şi cu sensibilitatea şi gingăşia sufletului său iubitor de frumos, de adevăr şi de dreptate.

Antim este atât de corect şi de sever în constatările sale, încât nu-i iartă nici pe cei aflaţi în subordinea sa, anume pe preoţii delăsători, către care are cuvinte dure:

Ci această vină (a neînvăţării – n.n.) tot o dau să fie mai mult a preoţilor, pentru căci ei sunt sarea pământului (…). Adică, fiind ei proşti şi de carte şi de chibzuială, cu ce vor putea învăţa norodul? Că întâi temeiul, cel mai mare, frica lui Dumnezeu, nu iaste la dânşii; că de ar fi, ar fi şi înţelepţi, după cum zice Solomon: „Începătura înţelepciunii este frica lui Dumnezeu”.

Şi de nu-ş vor veni în fire, ca să se îndrepteze spre cele ce au datorie să facă, vor să aibă mare osândă de la Dumnezeu; iar şi voi, încă aveţi datorie să alergaţi la duhovnici de ispravă, la carii aţi cunoaşte că sunt mai învăţaţi, ca să vă îndrepteze spre cele de folos, iar nu la fieştecere blestemat.

Că unul ce să ţine doftor şi nu ştie a vindeca ranele, ce folos va să facă celui rănit? Aşa şi cel ce să ţine duhovnic, deaca nu ştie carte şi Tainele Besericii şi deaca n-are frica lui Dumnezeu, ce folos va să facă celui ce merge la dânsul să se ispoveduiască?[9].  

Însă Antim cunoştea şi imputările nedrepte ce se aduceau preoţilor de către cei ce „zăboveau” a împlini legea, pe motiv că nu sunt preoţii îndeajuns de sfinţi pentru a-i învăţa şi a-i conduce la însuşirea unui comportament evanghelic, şi cărora le răspunde cu ironia şi chiar cu sarcasmul caracteristic.

El le vorbeşte astfel, amintindu-le că, dacă sunt răi, preoţii au învăţat răutatea de la mireni, fie în copilărie, fie prin contaminare cu răutatea lumii, că ei n-au născut preoţ, ci mireni.(…) Ce necinstiţi pe preoţ carii, de s-au făcut ucenici răi, s-au făcut pentru căci au avut pre voi dascăli răi?(…) Ce ziceţ voi, râvnitorii (se remarcă ironia usturătoare a ierarhului – n.n.), cum că preoţii sunt răi şi păcătuesc?

Adevărat, eu încă zic că păcătuesc. Numai aceştea ce vor fi socotiţ păcătoş, aceştea sunt cei ce vă dau blagoslovenii. Aceştea sunt cei ce vă sfinţesc. Aceştea sunt cei ce vă nasc de a doa oară în baia Sfântului Botez. Aceştea vă pecetluesc cu darul Duhului. Aceştea sparg zapisul păcatelor voastre. Aceştea vă împrietenesc cu Dumnezeu. Aceştea vă fac părtaşi cu Trupul şi Sângele Domnului.

Aceştea sunt ce vă folosesc cu rugăciunile lor, la boalele voastre, la nevoile voastre, la viaţă, la moarte şi după moarte. Şi nu căutaţi la atâta câştig şi bunătăţi ce vă fac, la atâtea daruri, la atâtea faceri de bine ce vă împart, numai vă uitaţi cu atâta pizmă şi cu atâta mânie la greşalele ce au, ca nişte oameni ce poartă trup şi vieţuesc în lume (…)[10].


[1] Opere, p. 33.

[2] Introducere…, op. cit., p. 105.

[3] *** Œuvres choisies de Massillon. Petit Carême suivi de sermons divers, Paris, Librairie Garnier Frères, f.a., p. 33.

[4] Idem, p. 34.

[5] Bossuet, Oraisons funèbres, Ed. La „Renaissance du livre”, Paris, f. a. , p. 143.

[6] Dan Horia Mazilu, Recitind…, vol. III, op. cit., p. 512.

[7] Opere, p. 164.

[8] Ion Neculce, op. cit., p. 357.

[9] Opere, p. 105.

[10] Idem, p.171-172. A se vedea şi paginile imediat anterioare.

Did you like this? Share it: