Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a, a 90-a, a 91-a, a 92-a, a 93-a, a 94-a, a 95-a, a 96-a, a 97-a, a 98-a, a 99-a, a 100-a, a 101-a, a 102-a, a 103-a, a 104-a, a 105-a, a 106-a, a 107-a, a 108-a, a 109-a, a 110-a, a 111-a, a 112-a, a 113-a, a 114-a, a 115-a, a 116-a, a 117-a, a 118-a, a 119-a, a 120-a.

***

Deşi scopul său principal a fost sănătatea spiritual-morală a credincioşilor săi, către care şi-a îndreptat alocuţiunea omiletică, nu lipsită de accente critice majore – după cum am văzut –‚ Antim Ivireanul nu a neglijat nici alte aspecte ale vieţii sociale, politice şi religioase ale poporului său.

Dacă s-ar fi rezumat la a-şi face datoria ca predicator, poate că l-am fi bănuit de lipsă de interes mai larg faţă de lumea în care trăia, dar spiritul său de dreptate nu a putut ignora nici alte realităţi covârşitoare ce afectau din plin viaţa românească, despre care nu era însă obligat să vorbească şi care, desigur, erau surse de polemici acerbe şi chiar de primejdii foarte mari.

Antim nu a putut ignora, în primul rând, evidenţa cea mai strivitoare care se inocula agresiv în orizontul vieţii româneşti, şi anume, stăpânirea plină de cruzime a Imperiului Otoman, care atinsese aproape o jumătate de mileniu, de dominare în această zonă.

Desigur că mitropolitul nu se putea exprima în averse – după cum ar fi vrut –‚ împotriva ei, căci un atare gest ar fi condus la eliminarea lui mult mai repede decât s-a produs, până la urmă, însă considerăm ca un act de mare curaj, în condiţiile existente atunci, chiar şi aluziile extrem de clare la această dominaţie nefastă pentru ţare noastră, şi care exprimă pe deplin ura mitropolitului împotriva conceptului de asuprire socială şi religioasă.

În acest sens vorbeşte el despre faptul că dorea să vă fiiu de mângâiare scârbele robiei cei vaviloneşti a lumii aceştiia, ca Ieremiia norodului lui Dumnezeu şi ca Iosif, al unsprăzecilea fecior al patriarhului Iacov, egiptenilor [1] – deşi aceste cuvinte pot avea şi un sens mai larg, ele pot fi interpretate şi ca o aluzie la stăpânirea turcească –, iar în altă predică, într-o rugăciune pentru domnitorul Constantin Brâncoveanu, mitropolitul cere ca întru creştineasca întemeiere a înălţimei sale să fim şi noi, cu toţii, cu linişte sufletească şi trupească, mai presus de toată ispita celora ce stau împotriva creştinătăţii [2], adică a turcilor.

Destul de mare era îndrăzneala lui Antim, care se manifesta astfel împotriva asupritorilor păgâni, implicându-l în această exprimare liberă a revoltei sale şi pe domnitor, şi pe toţi cei prezenţi, dând glas sentimentelor tuturor de indignare mocnită, pe care însă mulţi nu aveau curajul să le declare public, atât de franc.

Există şi alte ocazii în care autorul strecoară printre fraze astfel de opinii şi luări de poziţii, care, deşi lapidare, exprimă foarte concret şi cu mare forţă, delimitările sale faţă de prezenţa şi ingerinţa otomanilor într-o ţară creştină şi care se visa suverană, afirmând că suntem supuş[i] supt jugul păgânului şi avem nevoi multe şi supărări de toate părţile [3], sau făcând aluzie la supărările, necazurile ce ne vin de la cei dinn afară, jafurile, robiile, dările cele grele şi nesuferite [4].

Curajul lui Antim este remarcabil şi nu cred să mai fi urcat cineva la amvon, care să fi fost atât de sincer. E limpede că nemulţumirea altor mari ierarhi era cel puţin tot la fel de mare ca şi a lui, dar metodele acelora de „insubordonare” faţă de puterea politică a turcilor erau mai degrabă subversive, în încercarea de a diminua efectele influenţei turceşti.

Mitropolitul Ţării Româneşti nu era un inconştient şi nici nu era un exaltat, dar impetuozitatea lui îl făcea să răbufnească de multe ori, trecând la atitudini şi fapte concrete de exprimare a indignării sale. Dacă mulţi, în Peninsula Balcanică şi în toate teritoriile ocupate de turci, ar fi avut dârzenia şi hotărârea sa, poate alta ar fi fost situaţia.

Schimbând acum registrul discuţiei, vom vorbi despre alte aspecte ale realităţii româneşti – de data aceasta religioase –‚ văzute prin ochii ierarhului. Antim Ivireanul era mitropolit al Ungrovlahiei şi în această calitate trebuia să poarte de grijă şi pentru românii de peste munţi, din Transilvania, la a căror situaţie, oarecum tangenţial, a făcut referire. Astfel se explică prezenţa, în predicile sale, a unor aluzii şi admonestări directe, care îi au în vedere pe protestanţi. Realitatea din Transilvania era destul de complicată.

Uniaţia avusese loc în 1700, cu opt ani înainte ca Antim să devină mitropolit, dar acesta nu face nicio referire la catolici, cel puţin în didahiile care ni s-au păstrat. În schimb, acesta pare a vedea în protestanţi – calvini şi luterani – mai degrabă, o ameninţare crescândă în Europa – şi din punctul acesta de vedere era clarvizionar – şi nu atât în catolici, care loviseră şi ei, cu destulă barbarie, aş putea zice, în ortodocşi, în acele teritorii unde se ajunsese la acest compromis religios numit „Uniatism”.

La această concluzie am ajuns parcurgând unele texte din Didahii. Deşi protestantismul atinsese vag Ţara Românească, totuşi ecourile care veneau din Transilvania sau cele emise în urma scandalului în care fusese implicat Chiril Lukaris, patriarhul Constantinopolului, trebuie să fi fost destul de puternice ca să stârnească reacţia şi aversiunea mitropolitului.

Acesta atrage atenţia, de mai multe ori, în predici, asupra impietăţilor şi neconcordanţelor teologice proferate de protestanţi, avertizând că este nevoie ca cei credincioşi  să meargă întâi să întrebe pre cei ce ştiu şi tâlcuesc Sfânta Scriptură (adică să consulte cărţile Sfinţilor Părinţi – n.n.), făr’ de vicleşug [5] şi, din nou, cine iaste credincios şi temător de Dumnezeu, să mărească şi să laude Taina (a Sfântului Botez – n.n.), că mărire ca aceasta priimeşte Dumnezeu, ca o tămâe cu bună mireazmă, iar cine iaste păgân (a se citi: „necinstitor al Sfintelor Taine ale Bisericii” – n.n.) şi ispititor de Tainele noastre, să lipsească din Beserică şi să se depărteze [6].

Deşi contextul mai larg al predicilor, din care am citat aceste fraze, nu face nicio referire la protestanţi, totuşi, considerăm că este destul de uşor de descifrat la cine se face aluzie, chiar şi în această exprimare laconică.

Alte exprimări sunt însă destul de clare şi de transparente în ceea ce priveşte mesajul lor şi atenţia de care beneficiază doctrina protestantă în discursul lui Antim, ca de exemplu: Şi nimeni să nu socotească în mintea lui cum că cu credinţa singură să va mântui (aluzie la „sola fide” a lui Luther – n.n.), de nu va face şi fapte bune, că va greşi [7] sau ispovedania iaste una din cele şapte Taini ale Sfintei Biserici şi când ne ispoveduim, lui Dumnezeu ne ispoveduim, iar nu preotului [8].

Dacă aceste scurte exemple ar putea să nu pară destul de elocvente pentru a demonstra cele ce am afirmat mai sus, vom recurge la un alt citat dintr-o didahie numită Învăţătură la Sfântul Părintele nostru Nicolae, în care Antim, construindu-şi discursul în jurul temei păstorului celui bun, include şi o pagină de critică vehementă împotriva doctrinei protestante, unde se afirmă că:

Sunt mulţi în lume de să numesc că sunt păstori şi zic cum că poartă grijă de oi; ci o zic, ticăloşii, numai cu cuvântul, iar cu fapta sunt departe, câtu e ceriul de pământ, pentru căci nu poartă grijă pentru folosul oilor, ci să nevoesc numai pentru folosul lor, cărora nu să cuvine să le zică neştine păstori, ci năemiţ, sau, mai vârtos să zic, furi şi tâlhari; că lasă oile lor de le mănâncă lupii şi ei sar pe aiurea, în turmele cele streine să fure şi să junghie şi să piarză.

Pentru carii zice Domnul Hristos, la Mathei, în 7 capete: „Luaţi-vă aminte de proroci mincinoş, carii vin cătră voi, în veşmintele oilor îmbrăcaţ, iar pe din lăuntru sunt lupi răpitori, pre carii din rodul lor (zice) îi veţi cunoaşte pre ei”, adecă de pe faptele lor cele necuvioase.

Şi iarăşi la 23 de capete, pe unii ca aceştea îi numeşte făţarnici, orbi, nebuni şi morminte spoite pe dinnafară. Făţarnici îi numeşte pentru căci să arată cu înşălăciuni înaintea oamenilor şi fac pre sine cum că sunt sfinţi şi drepţi. Orbi îi numeşte pentru căci nu vor să înveţe pre oameni cele ce să cuvin şi sunt drepte şi adevărate, ce-i învaţă şi-i îndeamnă pururea la lucrurile cele vătămătoare de suflet.

Nebuni îi numeşte, pentru căci calcă poruncile cele mai mari ale lui Dumnezeu şi cearcă lucruri deşarte şi de nimic. Morminte spoite pe dinnafară îi numeşte, pentru căci să fac ei mai învăţaţi, mai drepţi, mai buni şi mai vrednici decât Sfinţii Părinţi şi decât Apostolii şi nu ţin seamă într-o nimica cele ce au zis ei şi le-au aşăzat, spre cinstea Besericii, spre întemeierea credinţii şi a creştinătăţii şi spre folosul cel de obşte, ca nişte călcători de lege ce sunt.

Opresc şi pe alţii, cu o mie de mijloace, să nu le ţie, pentru ca să-i osândească împreună cu dânşii, pentru binele cel mare ce le fac şi mila ce le dau, pentru care lucru vor să ia, ticăloşii, mai multă osândă de la Dumnezeu [9].

S-ar fi putut ca, fără a face mulţi adepţi printre credincioşii ortodocşi din Ţara Românească, valul protestant (luterano-calvin) să fi dat apă la moară celor mai puţin ostenitori în a împlini cerinţele mai aspre ale cultului ortodox – şi dacă ne uităm numai la lipsa de entuziasm pe care o constata mitropolitul în rândul celor ce ţineau postul, ne putem face o idee despre râvna unora –‚ pentru a cere relaxarea, din punct de vedere practic şi moral, a preceptelor ortodoxe, cu care însă Antim nu putea fi niciodată de acord, şi cred că şi aceasta ar putea fi una dintre motivaţiile acestor inserţiuni şi peroraţii anti-protestante în didahiile sale.

Sau poate că autorul se lăsa purtat iarăşi de acelaşi sentiment de dreptate, care îl anima, şi reacţiona împotriva presiunilor despre care ştia că se exercitau în Ardeal de către adepţii noii religii. Spun acestea plecând de la premisa că Antim nu se lupta niciodată – retoric vorbind – cu morile de vânt, ci avea mereu înaintea ochilor realităţi concrete. Cert este însă că mitropolitul considera că vrednici de plâns suntereticii, că sunt despărţiţi din braţele Bisericii [10].

Se pare că şi zorii ateismului începeau să mijească, deoarece am întâlnit în Didahii o frază destul de alarmantă, prin care Antim avertiza: Iară acum creştinii noştri atâta stau împotriva lui Dumnezeu, cât Îl fac şi mincinos şi Sfânta Scriptură zic că sunt basne şi aflări omeneşti [11]. După cum a dat dovadă de mai multe ori, în predicile sale, acesta era la curent cu toate inovaţiile în materie de ştiinţă[12] şi cultură, în afară de religie, unde era obligat să fie bine informat.

De altfel, în Occident, încă din 1670 apăruse „Tractatus theologico-politicus” al lui Baruh Spinoza, în care se afirma că Sfânta Scriptură este „o operă omenească, plină de şovăieli, de contradicţii, de erori. Pentateuhul nu-i poate aparţine lui Moise; cărţile lui Iosua, Judecătorii, Ruth, Samuel, Regii nu sunt autentice; la fel şi restul (…) religia creştină nu este decât un fenomen istoric, care se explică prin momentul când a apărut, prin împrejurările de-a lungul cărora evoluase; şi care are doar un caracter trecător, nicidecum veşnic, relativ, şi nicidecum absolut. (…)

Ateismul se născuse odată cu Renaşterea italiană, care reînviase păgânismul; fusese răspândit de Machiavelli, Aretino, Vanini. Herbert de Cherbury şi Hobbes fuseseră marii săi partizani; iar acum apărea cel mai nefast dintre toţi – Spinoza”[13].

Bossuet lua atitudine împotriva lui Spinoza, dar avea rezerve şi faţă de corecta înţelegere şi interpretare a metodei raţionaliste a lui Descartes: „Văd… cum sub numele de filozofie carteziană se pregăteşte o mare luptă împotriva Bisericii. Văd născându-se din sânul şi din principiile ei, după părerea mea prost înţelese, mai multe erezii; şi prevăd cum va deveni odioasă datorită concluziilor trase împotriva dogmelor respectate de Părinţii noştri şi cum va păgubi Biserica de folosul pe care l-ar fi putut spera de la ea pentru a-i convinge pe filosofi de divinitatea şi imortalitatea sufletului”[14].

Dar „începuturile crizei conştiinţei europene” sunt stabilite, de către autorul anterior citat, „în jurul anilor 1680”[15]. Antim prinsese desigur ecouri ale frământărilor care tulburau Apusul, asta dacă nu cumva putuse chiar să lectureze ceva mai solid cu privire la acest subiect, al noilor filosofii, confesiuni şi erezii care se năşteau ca ciupercile după ploaie în cealaltă parte a continentului european.

Secolul „Luminilor” avea să lase să se audă vociferările tuturor adversarilor creştinătăţii şi ai lui Dumnezeu. Indiferent dacă aceste schimbări şi inovaţii aveau sau nu repercusiuni la noi, la acea dată – mai degrabă nu aveau încă niciun efect major –‚ Antim se simţea dator să reacţioneze prompt şi să ia atitudine, mai înainte de a se întâmpla ceva defavorabil.

Faptul că reacţionează împotriva protestanţilor este un semn că recepta foarte corect care a fost mişcarea care a dat tonul schimbărilor în Apus şi care, ea însăşi, foarte curând, se va confrunta cu recuzări la fel de vehemente ca şi cele aduse catolicismului, din partea radicalilor deişti, panteişti sau atei.

Poate că Antim avea şi conştiinţa că aceste lucruri nu vor rămâne izolate, ci se vor răspândi cu repeziciune, după cum, probabil, anumite semnale îngrijorătoare trebuie să fi demonstrat. Răsăritul ortodox se ferea încă, la acel moment, de astfel de cărţi şi nu agrea, nici măcar de curiozitate, prezenţa lor în spaţiul său sacru. În urma valului protestant însă, răspândirea noilor confesiuni şi a noilor filosofii era numai o chestiune de durată.

Oricât de mult ne-ar plăcea sau nu, aceasta este imaginea Ţării Româneşti la început de secol XVIII. Dacă era mai bună sau mai rea decât este astăzi, nu este cazul să discutăm aici. Aceste fragmente din Didahii ne ajută, însă, să cunoaştem personalitatea extrem de puternică a mitropolitului Antim Ivireanul, întregind portretul său cu atribute spiritual-morale deosebite şi oferindu-ne o nouă confirmare a îndemânării sale retorice, a distincţiei sale oratorice, în contextul literaturii române.


[1] Idem, p. 7. [2] Idem, p. 64. [3] Idem, p. 81. [4] Idem, p. 158. [5] Idem, p. 38. [6] Idem, p. 65. [7] Idem, p. 47-48. [8] Idem, p. 99. [9] Idem, p. 134- 135. [10] Idem, p. 188. [11] Idem, p. 54.

[12] De exemplu, în predica de la întronizarea sa, Antim afirmă că Apostolii ca nişte oameni blânzi şi făr’ de răutate au mers după Dânsul, ca hierul după piatra magnitului şi ca părul după chihribariul cel curat, cf. Idem, p. 5, iar în panegiricul dedicat Sfinţilor Petru şi Pavel, spune la un moment dat că s-au aflat întinăciuni la soarele cel simţitor, prin mijlocul ochianurilor, de astronomii ceşti de pe urmă, cf. Idem, p. 59, fapt care, deşi afirmă că nu îl crede, dovedeşte că era la curent cu ultimele descoperiri în domeniul ştiinţei şi chiar îl speculează într-o interpretare duhovnicească, continuându-şi aserţiunea în mod neaşteptat: Deci, să mărturisim şi noi cum că s-au aflat oarecare întinăciuni şi la soarele nostru cel de taină, la Petru, cf. Ibidem.

[13] Paul Hazard, Criza conştiinţei europene (1680 – 1715), traducere Sanda Şora, prefaţa Romul Munteanu, Ed. Univers, Bucureşti, 1973, p. 140-141.

[14] Scrisoare către Huet, 18 mai 1689, apud Idem, p. 214.

[15] Idem, Gândirea europeană în secolul al XVIII-lea. De la Montesquieu la Lessing, traducere de Viorel Grecu, Ed. Univers, Bucureşti, 1981, p. 5.

Did you like this? Share it: