Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [123]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)
Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a, a 90-a, a 91-a, a 92-a, a 93-a, a 94-a, a 95-a, a 96-a, a 97-a, a 98-a, a 99-a, a 100-a, a 101-a, a 102-a, a 103-a, a 104-a, a 105-a, a 106-a, a 107-a, a 108-a, a 109-a, a 110-a, a 111-a, a 112-a, a 113-a, a 114-a, a 115-a, a 116-a, a 117-a, a 118-a, a 119-a, a 120-a, a 121-a, a 122-a.
***
Din aceste exemple, cât şi din cele ce vor mai urma, se poate observa cât de mult a încercat Antim Ivireanul să ofere un discurs care să se preteze la pretenţiile vremii sale, dar mai ales, cât de mult era un gânditor şi un exeget el însuşi.
În logica celor afirmate mai sus, am spune că şi următoarele sentinţe sunt rodul cugetării antimiene: Şi nu numai singură mărirea lui Hristos veseliia ochii ucenicilor, ce şi a lui Moisi şi a lui Ilie, carii, împreună cu Domnul să arătase a fi cuprinşi de lumina şi de mărirea aceia. Că precum nu era slobod înaintea împăratului Artaxerx a întra cineva îmbrăcat în sac, aşa nu s-au cuvenit nici înaintea Împăratului celui vecinic a sta slugile Lui, fără numai a fi îmbrăcate în lumină şi în strălucire [1].
Autorul nostru are obiceiul de a interpreta în sens creştin şi unele pilde morale împrumutate din istoria antică păgână sau din istoria bizantină, prin care întâmplări reale capătă nu numai un sens moral, ci devin apte şi de un comentariu alegoric sau duhovnicesc.
Această hermeneutică a realităţii, a istoriei concrete, nu este întâmplătoare, pentru că ea vrea să dovedească faptul că Dumnezeu este Cel care conduce lumea şi care îi conferă sens şi că până în cele mai neînţelese şi mai absurde situaţii – după percepţia umană –‚ există un sens înalt şi o învăţătură de extras din ele.
Astfel, să vă spuiu ce au răspuns Tiveriu chesarul unui tânăr, carele pentru multele lui răutăţi să afla la închisoare şi să căzniia ticălosul multă vreme în legături, cu foame, cu sete, întru întunerecul puşcăriei. Şi, de vreme ce cunoştea că nu iaste pentru dânsul nicio nădejde de mântuire, au cerşut de la împăratul, cu mare rugăminte, să poruncească să-i dea moarte, pentru ca să se mântuiască din caznile ce pătimiia, căruia i-au zis Tiverie: „Tu încă n-ai aflat har înaintea ochilor miei şi-mi ceri o facere de bine ca aceasta”.
Şi de vreme ce un vinovat n-are îndrăzneală înaintea împăratului celui pământesc, măcar să-i ceară moarte, dară noi, că suntem vinovaţi înaintea a tot puternicului Împăratului Dumnezeu şi încărcaţi de grele păcate, cum pohtim să asculte Dumnezeu rugăciunea noastră şi să dea bunătăţile ce cerem?[2].
Şi iarăşi: Via filosoful, mergia odată pre mare cu corabiia şi era împreună cu el, nişte oameni răi. Şi, apucându-i furtună mare, era să piară. Iar oamenii cei răi au început a să ruga dumnezeilor lor, să-i mântuiască din nevoe. Iar filosoful le-au zis: rogu-vă, tăceţ, să nu vă priceapă care cumva dumnezeii că sunteţ aici, că adevărat vă va cufunda. Asemenea zic şi eu cătră păcătoşii ce să roagă, că mai bine iaste să tacă, decât cu buzele lor cele spurcate, să aducă rugăciuni, cătră Dumnezeu la nevoile lor, că în loc de a afla mântuire, poate să piară desăvârşit pentru păcatele lor [3].
Dar şi istoria bizantină îi oferă mitropolitului un prilej pentru o paralelă destul de interesantă şi de inedită cu realitatea duhovnicească şi cu sensul moral înspre care îndreaptă acesta atenţia ascultătorilor: Evdoxiia, împărăteasa lui Arcadie, au fost înţeles cum că norodul de la Gaza nu petrece creştineşte, de vreme ce cei mai mulţi să închina idolilor. Şi zicea împăratului şi-l îndemna să facă în tot chipul să-i suppue supt creştinătate, pentru ca să nu să necinstească împărăţiia şi numele lui Hristos şi al credinţii. Iar împăratul Arcadie i-au răspuns: o ştiu eu aceasta de mult, cum că acel norod pleacă mai mult spre închinăciunea idolilor, dară ce voiu să fac?
Să cuvine să mă fac cum că nu-mi iaste în ştire şi să-i las să trăiască cum vor vrea, pentru căci are mare câştig împărăţiia noastră din dările lor. Acum dară, dintru acest răspuns iau şi eu pricină ca să astup gurile mirenilor acelora carii, cu atâta îndrăzneală iscodesc, cu tot denadinsul faptele lor, preoţilor. (…) Şi nu căutaţi la atâta câştig şi bunătăţi ce vă fac, la atâtea daruri, la atâtea faceri de bine ce vă împart, numai vă uitaţi cu atâta pizmă şi cu atâta mânie la greşalele ce au, ca nişte oameni ce poartă trup şi vieţuiesc în lume [4].
Punem punct aici acestor peregrinări de-a lungul textului omiletic antimian, socotind că ceea ce era de demonstrat – valabilitatea unor exegeze personale foarte pertinente –, am demonstrat. Am putea să continăm să ne exprimăm părerea asupra altor verosimile comentarii şi intepretări originale, însă şi atâta este de ajuns, iar scopul nostru, acela de a pune în lumină amplitudinea manifestării personale a autorului, în cadrul unui gen literar cum este retorica sacră, a fost atins.
*
III. 6. 3. 2. Izvoarele omiliilor antimiene
Din bibliografia predicilor lui Antim face parte, mai întâi de toate, Sfânta Scriptură, din care acesta citează adesea, apelând atât la Noul Testament, cât şi, într-o măsură foarte mare, la Vechiul Testament, semn al unei prodigioase cunoaşteri a textului biblic din partea autorului nostru, marcă a adevăratei vocaţii de interpret duhovnicesc al cărţilor sfinte.
Din Noul Testament, el citează din cele patru Evanghelii, a Sfinţilor Apostoli Matei, Marcu, Luca şi Ioan, din Faptele Apostolilor, Epistolele Sfântului Apostol Pavel către Romani, Epistola întâia către Corinteni, Epistola a doua către Coreinteni, Galateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, Epistola întâia către Timotei, Evrei, Întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru, A doua Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru, Întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Ioan, Apocalipsă.
Iar din Vechiul Testament, oferă citate sau face referiri la Facere, Ieşire, Levitic, Numeri, Deuteronom, Cartea Judecătorilor, Cartea întâia a Regilor, Cartea a doua a Regilor, Cartea a treia a Regilor, Cartea a patra a Regilor, Cartea întâia a lui Ezdra, Cartea lui Iov, Psalmi, Pilde, Ecclesiastul, Cântarea Cântărilor, Isaia, Ieremia, Iezechiel, Daniel, Miheia, Ioil, Iona, Avacum, Zaharia, Maleahi, Cartea Iuditei, Cartea înţelepciunii lui Solomon, Rugăciunea regelui Manase.
Antim menţionează, de asemenea, mai mulţi Sfinţi Părinţi, de-a lungul întregii sale opere, din care a citat: Sfântul Dionisie Areopagitul, Sfântul Ioan Gură de Aur (Zlatoust), Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul (Bogoslovul), Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Atanasie cel Mare – care este amintit cu „Viaţa Sfântului Antonie cel Mare” –, Sfântul Efrem Sirul, Sfântul Ioan Damaschin – „Dogmatica” –, Sfântul Teofilact al Bulgariei, Sinesiu de Cyrene şi Eusebiu de Cezareea (cel mai adesea se face apel la Sf. Ioan Gură de Aur şi la Sf. Teofilact).
Pe lângă toţi aceştia îi aminteşte şi pe Anaxagora, Aristotel, Democrit (Dimocrit), Anaximene (Anaxament)[5], Socrate (deşi nenumit, este amintit cu celebrul aforism: cunoaşte-te pe tine însuţi)[6], Hesiod (Isiod)[7]. Antim pomeneşte, de asemenea, de Bias din Priene (Via filosoful)[8] şi de un alt filosof, nenumit[9].
Multe idei şi imagini sunt identificabile, pe lângă Sfânta Scriptură, în tradiţia imnologică şi liturgică ortodoxă, în Vieţile Sfinţilor, Istorii bisericeşti, în texte apocrife, etc.
Este clar că izvoarele bizantine au alcătuit adevărata sursă de inspiraţie – atât din punct de vedere teologic, cât şi oratoric – pentru Antim Ivireanul. El citează foarte mult din Sfânta Scriptură, dar, de multe ori, reproduce sau parafrazează propoziţii întregi sau numai unele expresii din Biblie, fără să mai amintească această sursă. Foloseşte foarte mult, după cum am menţionat, atât Noul, cât şi Vechiul Testament.
În Cazanie la Adormirea Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu, de exemplu, nenumărate secvenţe au provenienţă fie biblică, fie imnologică şi liturgică, fie se apelează la Sfânta Tradiţie eclesiastică.
[1] Idem, p. 11. [2] Idem, p. 161. [3] Idem, p. 162. [4] Idem, p. 172.
[5] Opere, p. 175. [6] Idem, p. 104. [7] Idem, p. 86. [8] Idem, p. 162. [9] Idem, p. 87.