Predică la Duminica a 32-a după Cincizecime [2017]

Iubiții mei[1],

duminica trecută v-am predicat despre recunoștință[2]. Despre virtutea recunoștinței, care înseamnă să conștientizezi faptul că în toate ale tale ai fost ajutat de Dumnezeu și de mulți oameni și să fii mulțumitor pentru acest lucru.

Astăzi însă vă voi predica despre reala și dinamica convertire la viața cu Dumnezeu, la viața Bisericii. Pentru că Evanghelia de azi [Lc. 19, 1-10], pe care ați ascultat-o la Dumnezeiasca Liturghie, ne-a vorbit tuturor despre convertirea Sfântului Apostol Zacheos [Ζακχαῖος] [Lc. 19, 2, BYZ], pe care Biserica îl pomenește pe 20 aprilie[3]. Și care, mai apoi, a fost ucenicul Sfântului Apostol Petros, care l-a și hirotonit Episcop de Chesaria [Καισάρεια][4]. E vorba de Chesaria Palestinei (în limba română e cunoscută forma Cezareea) și nu de Chesaria Cappadociei. Iar Sfântul Zacheos a fost primul Episcop al Chesariei Palestinei[5].

Și convertirea sa e paradigmatică pentru noi. Pentru că, în funcție de ea, noi putem înțelege dacă am trăit vreodată vreo convertire. Sau dacă convertirea noastră a fost una reală.

– Ce înseamnă a trăi o convertire?

– A trăi o schimbare radicală a vieții noastre. Adică, până mai ieri, noi eram într-un fel, eram oameni păcătoși, nu veneam la Biserică, nu doream voia lui Dumnezeu, dar, din cauza unui eveniment convertitor, mai apoi am devenit niște oameni cu totul altfel, care am început să facem opusul celor de dinainte. Adică să fim oameni ai credinței și ai faptelor bune.

– Ce înseamnă eveniment convertitor?

– Înseamnă o vedenie, o minune, o luminare de la Dumnezeu, o fulgerătoare înțelegere și recunoaștere de sine.

Pentru Sfântul Apostol Pavlos, spre exemplu, evenimentul convertitor a fost o vedenie. El L-a văzut în vedenie tocmai pe Cel pe care Îl prigonea: pe Iisus Hristos, Domnul nostru [F. Ap. 9, 3-6]. Și văzându-L în mod extatic, Pavlos și-a dat seama că El e Domnul și Stăpânul vieții sale.

Sfântul Apostol Petros, după ce se leapădă de Domnul, s-a convertit datorită împlinirii profeției Domnului. Căci atunci când a cântat cocoșul, el și-a adus aminte de cuvintele Domnului [Mt. 26, 74-75] „și ieșind afară, a plâns cu amar [ἔκλαυσεν πικρῶς]” [Mt. 26, 75, BYZ].

Sfânta Maria Egipteanca s-a convertit din cauză că a simțit puterea lui Dumnezeu, care nu a lăsat-o să intre în Biserică. Însă când harul lui Dumnezeu a luminat-o și a înțeles că păcatele ei sunt cauza pentru care nu e lăsată de Dumnezeu să intre în Biserică, atunci a început să plângă și să se roage Născătoarei de Dumnezeu și astfel a putut să intre în Biserică și să sărute Sfânta Cruce a Domnului[6].

Tot slava lui Dumnezeu am simțit-o și eu atunci când m-am convertit la viața Bisericii. Am simțit-o în interiorul entuziasmului românilor care cereau libertate. Pentru că mulțimea de oameni, care ieșise pe străzi la Revoluția română din decembrie 1989, entuziasmul lor, fericirea lor, frățietatea de care dădeau dovadă atunci, mi-au revelat faptul că ei, cu toții, sunt conduși și uniți de Cineva mai presus de ei, de Dumnezeu. Și atunci credința s-a aprins în mine deodată, pentru că am înțeles că Dumnezeu e Cel care ne adună, ne unește și ne face atât de bucuroși și atât de neînfricați în fața morții. Și am înțeles că El e Domnul tuturor, pentru că ne-a umplut pe noi de bucuria Lui.

Sfântul Sfințit Mucenic Dionisios Areopagitul a fost convertit de Sfântul Apostol Pavlos, de predica și de minunile sale, un lucru hotărâtor constituindu-l eclipsa de soare, de 3 ore, de la răstignirea Domnului. Pe care el a trăit-o pe când era în Egipt, moment în care, insuflat de Dumnezeu, a spus: „Sau Dumnezeu, Ziditorul întregii lumi, pătimește sau lumea aceasta văzută se sfârșește”[7].

Sfânta Maria Magdalini [Μαγδαληνή], cea întocmai cu Sfinții Apostoli, pomenită pe 22 iulie[8], s-a convertit după ce Domnul a scos din ea șapte demoni [Lc. 8, 2]. Pentru că a simțit puterea dumnezeirii Sale care a vindecat-o de demonizare.

Și în fiecare convertire autentică găsim prezența și lucrarea lui Dumnezeu în viața celui care se convertește. Dar, mai mult decât atât, vedem entuziasmul dumnezeiesc al celui care se convertește și schimbarea radicală a vieții lui, pentru că devine un om al cunoașterii teologice și al ascezei ortodoxe.

– Care era patima principală a Sfântului Zacheos înainte de convertirea sa?

– Era iubirea de bani și de avere. Dar când Domnul Se autoinvită în casa lui și stă cu el la masă, atunci Zacheos face o promisiune sfântă Domnului, care este expresia convertirii sale: „Iată, jumătate din averile mele, Doamne, le dau săracilor [Ἰδού, τὰ ἡμίση τῶν ὑπαρχόντων μου, Κύριε, δίδωμι τοῖς πτωχοῖς]! Și dacă cuiva ceva am smuls, îi dau înapoi împătrit [καὶ εἴ τινός τι ἐσυκοφάντησα, ἀποδίδωμι τετραπλοῦν]” [Lc. 19, 8, BYZ].

– Și cum smulgea bani Zacheos, de la alții?

– Datorită profesiei sale, dar în mod fraudulos. Profesie despre care ne vorbește Lucas în 19, 2: „era întâiul-între-vameși și el era bogat [ἦν ἀρχιτελώνης, καὶ οὗτος ἦν πλούσιος]”. Și dacă erai șeful vameșilor în Imperiul roman, dar erai evreu, atunci conlucrai cu dușmanul, cu ocupantul, la sărăcirea propriului tău popor. Căci de aceea era bogat Zacheos: pentru că lua mită, îi jefuia pe oameni, era nedrept.

Și pentru că îi plăceau banii…atunci când L-a întâlnit pe Domnul și s-a convertit datorită Lui, primul lucru la care umblă, pe care îl schimbă, e patima lui de căpătâi, cea care îl robea cu adevărat: iubirea de bani. Căci din avar a devenit, deodată, milostiv, pentru că a primit putere de la Dumnezeu ca să se dezlipească de avuția lui.

Căci așa arată adevărata convertire: ea e o încredințare absolută de existența lui Dumnezeu și, în același timp, o primire de putere de la El pentru a ne lupta cu patimile din noi.

Pentru că credința se transformă imediat în fapte, e o schimbare radicală a vieții și nu doar o simplă „încredere” în Dumnezeu, fără urmări vizibile în viața noastră.

Sfântul Apostol Pavlos a uitat lupta cu Biserica atunci când L-a văzut pe Domnul și a început cunoașterea Lui și schimbarea după voia Lui și predicarea Lui în toată lumea.

Sfântul Apostol Petros a plâns cu amar toată viața lui și L-a predicat pe Domnul peste tot, până când a fost răstignit pe cruce, și atunci a cerut să fie răstignit cu capul în jos, pentru ca să nu fie răstignirea sa după chipul răstignirii Domnului[9].

Pe Sfântul Augustinus de Hippo l-au convertit predicile Sfântului Ambrosius al Milanului și Viața Sfântului Antonios cel Mare, fiind hotărâtor pasajul de la Rom. 13, 12-14, pe care l-a simțit ca scris pentru sine[10]. Și toată viața lui a fost o cunoaștere fără de sfârșit a Scripturii și o comentare a ei, pentru că teologia a devenit una cu viața lui.

Și dacă am citi, pe fiecare zi, Viețile Sfinților, dacă am traduce mereu noi și noi Vieți de Sfinți ai lui Dumnezeu, am vedea că Dumnezeu e prezent în fiecare viață în parte, pentru că El i-a sprijinit și luminat și întărit pe fiecare în parte. Însă El și pe noi ne sprijină, ne luminează și ne întărește în toate ale vieții noastre, dacă trăim după voia Lui.

Căci Dumnezeu Se autoinvită în viața fiecăruia dintre noi, pentru că dorește să locuiască cu fiecare dintre noi în parte și cu toți la un loc, aici, în Biserica Sa.

Iar Zacheos putea să Îl primească pe Domnul, să vorbească și să mănânce cu El, după cum au făcut și alții, dar fără să se schimbe interior. Însă el a fost atins de slava Lui în sufletul său și făgăduința sa a fost începutul vieții sale duhovnicești. Pentru că ceea ce a promis, el a și făcut. Și Domnul, știind că e adevărată convertirea lui și promisiunea sa, tocmai de aceea a spus cu bucurie mare: „Astăzi s-a făcut mântuirea casei acesteia [Σήμερον σωτηρία τῷ οἴκῳ τούτῳ ἐγένετο], căci și acesta este fiul lui Avraam [καθότι καὶ αὐτὸς υἱὸς Ἀβραάμ ἐστιν]. Căci Fiului omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut [Ἦλθεν γὰρ ὁ Υἱὸς τοῦ ἀνθρώπου ζητῆσαι καὶ σῶσαι τὸ ἀπολωλός]” [Lc. 19, 9-10, BYZ].

– De ce s-a mântuit casa lui Zacheos, dacă s-a convertit Zacheos?

– Pentru că Domnul a profețit acum ceea ce va face Zacheos. În entuziasmul său dumnezeiesc, în entuziasmul sfânt al convertirii lui, el va face din toți membrii casei lui niște creștini. Pentru că e de ajuns să fie un adevărat convertit într-o casă, ca el să lucreze convertirea tuturor celor din casa sa.

Și, iată, Domnul ne spune lucruri mari și importante despre convertire prin exemplul Sfântului Zacheos! El ne spune că adevărata convertire e plină de încredere și de entuziasm dumnezeiesc, că ea înseamnă o schimbare radicală a vieții noastre, și că noi, cei credincioși, vom lupta toată viața noastră împotriva păcatelor neștiinței noastre și vom face din viața noastră o viață a mărturisirii lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu ne încredințează despre existența și slava Lui, ne umple de slava Lui și ne poartă de grijă tot timpul, pentru ca reala noastră convertire să crească aidoma unui copac. Și ea să hrănească cu roadele ei pe mulți alții.

Pentru că cel schimbat de Dumnezeu în mod dumnezeiește poate să vorbească în mod credibil despre schimbare, despre convertire. Cel care e plin de slava lui Dumnezeu zidește mereu Biserica prin fapte bune și prin slujirea Lui, pentru că Dumnezeu e cu el.

Și când vorbește despre viața cu Dumnezeu, nu vorbește despre o poveste auzită de la alții, ci vorbește despre însăși viața lui. Pentru că viața lui e o viață cu Dumnezeu.

Ce am schimbat noi în viața noastră? Am fost vreodată altcumva decât acum? Ne-a schimbat vreodată Dumnezeu cu schimbare dumnezeiască? Dacă nu, de ce credeți că nu v-a schimbat și nu vă schimbă Dumnezeu în fiecare zi?

Și cum nu ne schimbă Dumnezeu în fiecare zi, când El e iubire veșnică negrăită și desăvârșită, începutul a toată iubirea și comuniunea din lume? Cum nu ne schimbă cuvintele Lui și prezența Lui cu noi, în Biserica Sa, când El e foc curățitor, luminător și sfințitor pentru tot cel credincios?

Cum să nu ne schimbe Dumnezeu, când El e singurul care schimbă și mișcă întreaga creație și îi scoate pe toți Sfinții Lui în extazul cel veșnic al vederii Sale?

Însă neconvertirea noastră, a multora dintre noi, nu e din cauza lui Dumnezeu…ci e din cauza comodității noastre vicioase. Pentru că ne plac patimile noastre, tabieturile noastre puerile, ne plac trendurile noastre, ne plac propriile noastre mojicii. Nu suntem mereu alții, nu-L iubim pe Dumnezeu, nu-l vrem pe aproapele, nu vedem Biserica cu ochi buni și blânzi pentru că nu vrem să fim scoși din viciile noastre. Ne place să mințim și să ne mințim, ne place să pozăm în „sfinți”, ne place să urâm, să invidiem, să stăm degeaba.

Și dacă, totuși, undeva, cândva, a fost o mică convertire a noastră, o schimbare anume, ea a fost un foc de paie, pentru că, începând să ne rugăm, să citim, să postim, să facem unele fapte bune, am crezut că e de ajuns și…ne-am oprit.

Însă, când escaladezi un munte, dacă te oprești…ai să cazi în prăpastie. Escaladarea cere neoprire. La fel, viața creștină cere neoprire. Pentru că viața creștină nu e „o perioadă de fapte bune, după care ne culcăm pe o ureche”. Viața creștină nu este „o întrecere cu alții, după care, ne trece cheful și nu mai venim la Biserică”. Viața creștină nu e „o răfuială cu cei din Biserică și nici cu cei din afara Bisericii, după care ajungem să negăm lucrurile în care credem”. Ci viața Bisericii e viața noastră de zi cu zi, pe care ne străduim să o facem a noastră, să fie una cu noi.

Căci nu Biserica trebuie să se schimbe pentru noi, ci noi trebuie să ne schimbăm pentru Biserică. Convertirea noastră înseamnă schimbarea noastră la viața Bisericii. Până mai ieri nu eram credincioși, acum, de când suntem credincioși, trebuie să fim tot mai mult așa cum ne învață Biserica. Căci ea e mama noastră duhovnicească, ea e învățătoarea noastră cea sfântă, iar noi trebuie să ne facem tot mai mult fiii ei cei sfinți și cuminți, cei buni și iubitori.

Căci dacă nu ne sfințim viața în Biserică, atunci suntem fii nelegitimi și nu adevărați.

Da, nu ne schimbăm, pentru că ne place cum suntem! Nu ne schimbăm pentru că credem că nu avem nimic de schimbat. Nu ne schimbăm pentru că ne e frică să ne uităm în noi înșine și să îi privim pe cei care am ajuns.

Căci unii eram noi când eram mici, când eram copii și nu ne păsa de nimic, alții am fost în adolescență, când am cunoscut păcatul clocotind în noi, alții am fost la tinerețe, când am început să învățăm compromisurile. Viața ne-a învățat că nu sunt toate pictate în roz. Ne-am dat cu capul de pragul de sus al ușii. Am văzut răutatea din noi și din alții. Colții invidiei ne-au strălucit morbid în față. Am cunoscut tristețea, dezamăgirea, deznădejdea…

Ceea ce noi numim maturitate nu înseamnă numai înțelepciune pură, curată, ci o înțelepciune amară, o înțelepciune învățată suferind și pierzând, fiind dezamăgiți și dezamăgind pe alții.

Ne-am schimbat! Ne-am schimbat mult. Uneori ne privim pe noi înșine ca pe niște străini. Pentru că una am visat și alta am ajuns. Vedem în noi lucruri care nu ne plac. Viața noastră, ea însăși, e o hartă cu cetăți de bucurie și cu cetăți de amărăciune. Cetățile noastre de bucurie sunt lucrurile de care ne bucurăm, cu care ne simțim demni, iar cetățile noastre de amărăciune sunt patimile, păcatele, micimile de suflet, neiertările noastre, neiubirile noastre, nesimțirile noastre.

Da, noi suntem alții! Dar, cel mai adesea, suntem cei de care nu ne bucurăm. Pe care nu îi iubim. Pentru că ajungem să nu ne mai iubim și să nu ne mai prețuim și să nu ne mai suportăm.

De ce? Pentru că noi am ajuns…niște epave. Niște dărâmături. Frumusețea noastră interioară am făcut-o trecut și ne bălăcim în propria noastră infatuare.

Tocmai de aceea, cu toții, avem nevoie de convertire, de convertire continuă. Pentru că adevărata convertire e o continuă convertire. Adevărata convertire înseamnă smerenia de a recunoaște că ai mereu nevoie de schimbare. Și după cum anotimpurile se schimbă unul pe altul, și noi suntem chemați ca zilnic să lepădăm răul din noi și să ne umplem de binele lui Dumnezeu.

Gerul e însoțit de ninsoare. Zăpada începe să se topească. Primăvara vine în viața noastră ca o îndulcire a iernii, pentru ca să se transforme, pe fiecare zi, într-o acoperire a noastră cu soare și cu căldura lui.

La fel e și convertirea reală! E o ieșire din ger la dulcea primăvară a harului. Și pe cât ne facem primăvară, pe atât ne umplem de căldura verii. Pentru că noi creștem în convertirea noastră pe măsură ce ne umplem de dragostea de Dumnezeu și de oameni. Și numai dragostea lui Dumnezeu e aceea care topește gheața urii, a invidiei, a curviei, a nesimțirii din noi.

Căci El, în noi, e începutul, cuprinsul și plinirea vieții noastre. Pentru că viața noastră duhovnicească nu are sfârșit, dar are un început. Botezul Bisericii e începutul vieții noastre cerești, iar convertirea continuă la Dumnezeu, întoarcerea continuă spre El, e clocotul vieții noastre duhovnicești.

Ce credeți, va observa cineva că Îi slujiți lui Dumnezeu, dacă vă veți manifesta tot timpul creștinește? Va observa cineva dacă vă manifestați ostentativ creștinește sau smerit creștinește? Va observa cineva că postiți, că vă rugați, că mergeți la Biserică, că citiți teologia Bisericii, că sunteți milostivi și iertători, dacă toată ziua numai asta faceți?

Căci cei care vor „să se îndreptățească” pentru că nu sunt credincioși sau nu sunt ortodocși, se compară numai cu cei care…nu prea trăiesc ortodox. Dar nu vor să se compare și cu Sfinții lui Dumnezeu. Căci dacă te compari cu Sfinții Lui…îți trece cheful de „întreceri” ascetice, teologice sau factuale.

Iar eu vă chem să urmăm Domnului și Sfinților Lui și nu ortodocșilor care nu știu de ce sunt ortodocși! Și când vorbesc de teologia Bisericii și vă invit la a o cunoaște, eu nu mă refer la orice lucru scris de oricare teolog al Bisericii, ci mă refer la Scriptură, la Sfinții, la dogmele, la canoanele, la cultul Bisericii, la teologia scrisă de profunzii trăitori ai Bisericii.

Pentru că există teologi ortodocși, paradoxal, care neagă istoria și Tradiția Bisericii, care neagă Sfinții Bisericii. Căci, influențați de diverși eterodocși, ne „rescriu” istoria și teologia Bisericii.

Însă un adevărat convertit la viața Bisericii nu neagă ceea ce nu înțelege, nu neagă ceea ce îl depășește, nu neagă istoria și Tradiția Sfântă a Bisericii, ci el se smerește și mărturisește că nu știe ce să spună.

Și nu e nicio rușine să spui că nu înțelegi ceva din Scriptură, de la vreun Sfânt Părinte al Bisericii, că nu știi ce să spui despre un anumit eveniment istoric al Bisericii!  E normal să fie așa! Pentru că viața și teologia Bisericii sunt adânc de taină. Și sunt enorm de multe lucrurile pe care nu le știm.

Ci o mare rușine este să nu știi ceva anume…și, totuși, să te pronunți în acea chestiune, cu toate că tu știi că nu ai habar de ea.

O mare și nespusă rușine este să negi cu bună știință un amănunt al Tradiției, pentru ca nu cumva să te faci „de rușine” în fața altora care și ei disprețuiesc Tradiția Bisericii.

Și subliniez toate acestea, pentru că realul convertit nu vrea „să schimbe” ceva în Biserică, ci el vrea să se schimbe potrivit vieții Bisericii și teologiei ei.

Realul convertit nu e „un reformator” al Bisericii și nici „un inițiator de nouă grupare religioasă”. Ci realul convertit la viața Bisericii e avid să cunoască tot mai mult teologia și istoria Bisericii și să se armonizeze interior, în mod desăvârșit, cu ritmul liturgic și existențial al Bisericii.

Așadar, realul convertit la credința ortodoxă nu pierde timpul cu cancanuri, ci se ocupă cu teologia Bisericii, nu se crede „mântuit”, nu se crede „nepătimaș”, nu se crede „atotștiutor”, nu se crede „unicul credincios” al Bisericii, nu se crede „singur” în Biserică, nu crede că Biserica este „numai a lui” și nu vrea să facă Biserica „după chipul lui”. Ci el vrea tot timpul să învețe, să se schimbe, să iubească tot ce e bun și frumos și adevărat în Biserică și în lume, să comunice, să afle, să trăiască, să fie…un credincios adevărat.

Și, da, realul convertit al Bisericii e un om plin de recunoștință, e un om plin de sensibilitate, e un om al nobleței, al cumsecădeniei, al bucuriei!

El nu trăiește în trecut, ci în prezent. El nu trăiește în iluzii, ci e conștient și de bunele și de relele din Biserică și din lume. El nu e atât de mult dezamăgit de fiecare păcat al altora, pe cât e dezamăgit de păcatele sale. Tocmai de aceea, nu vrea să facă „curățenie” în Biserică, ci în sine însuși, nu „se luptă” cu păcatele altora, ci cu ale sale, nu revendică cine știe ce „drepturi” și „facilități” de la Biserică pentru ca să fie și să trăiască ortodox.

Ci el, realul convertit al Bisericii, e ortodox pentru că a fost schimbat de Dumnezeu cu schimbare dumnezeiască și pentru că mereu îl poartă în slava Lui.

El e ortodox nu pentru că toți ortodocșii sunt „sfinți” și pentru că la noi, în Biserică, nu se fac nedreptăți și prostii cu carul, ci pentru că aceasta e Biserica lui Dumnezeu, așa arată ea, în ea sunt Sfinții și păcătoșii la un loc, și alta mai bună nu există.

El e ortodox pentru că toți oamenii Bisericii au fost și sunt ortodocși și toți Sfinții Lui sunt ortodocși, adică drept-slăvitori și drept-trăitori ai lui Dumnezeu.

El e ortodox pentru că vrea să fie cu Sfinții lui Dumnezeu, acum și pentru toți vecii, și pentru asta își sfințește pe fiecare zi viața, pentru ca să fie propriu vieții veșnice cu Dumnezeu, cu Sfinții și cu Îngerii Lui.

Așadar, iubiții mei, convertirea e sinceritate absolută în relația cu Dumnezeu! Pentru că noi suntem credincioși și venim la Biserică și trăim ortodox pentru El și din cauza Lui. Dumnezeu ne-a făcut ortodocși, El ne schimbă zilnic cu schimbare dumnezeiască, dacă greșim cu ceva Lui Îi greșim, dacă ne ridicăm din păcat, ne ridicăm pentru că prindem mâna Lui care ne scoate din valuri, iar dacă stăm, datorită Lui stăm și trăim și suntem, pentru că El e viața și bucuria noastră.

Și toate acestea arată cât de dinamică e viața Bisericii. Cât de dinamică e viața creștinilor adevărați. Pentru că ei, zilnic, sunt în mișcare, în mișcare interioară, slujind lui Dumnezeu și oamenilor.

Să rămânem în dragostea lui Dumnezeu, iubiții mei! Să nu iubim nimic mai mult decât voia Sa și să ne împlinim viața trăind cu El și pentru El! Căci așa vom vedea că bucuria de acum e fără sfârșit. Că pacea de acum e începutul păcii celei veșnice. Că smerenia Lui din noi e începutul veșnicei cutremurări în slava Lui, când vom fi umpluți de vederile Sale cele dumnezeiești.

Pentru că Împărăția Lui e maximul dinamism al întregii creații. Acolo, lauda Lui nu încetează niciodată și vederile Lui cele dumnezeiești sunt veșnice și toți ne învârtim, în dansul veșnic al iubirii dumnezeiești, în slava Lui, împrejurul Treimii celei preasfinte și preadumnezeiești. Căci El, Dumnezeul nostru treimic, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, este dorirea întregii creații și slava Lui e hrana, veselia și bucuria noastră cea veșnică.

De aceea, bucuria și dinamismul și dorința de a cunoaște și de a trăi, pe care le avem acum, vor fi desăvârșite în Împărăția Lui, pentru că veșnic ne vom bucura, Îl vom cunoaște, vom trăi comuniunea cu El și ne vom mișca în slava Celui Preaveșnic, a Dumnezeului Atotțiitorul.

Însă începutul e aici, acum! Acolo e plinirea veșnică a lui. Și începutul se numește convertire. Adică să nu mai fii cel de ieri, să nu mai fii un indiferent față de Dumnezeu, ci un slujitor al slavei Sale.

Dumnezeu să ne întărească pe toți, în tot lucrul cel bun, cu harul Său și cu iubirea Sa de oameni! Amin.

---

[1] Scrisă în dimineața zilei de 18 ianuarie 2017, zi de joi, cu vânt și -6 grade afară, cer înnorat.

[2] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2017/01/13/predica-la-duminica-a-29-a-dupa-cincizecime-2017/.

[3] Idem: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2721/sxsaintinfo.aspx. [4] Ibidem.

[5] Constituțiile Sfinților Apostoli prin Climis [Κλήμης] [al Romei], VII, 46, în Diacon Ioan I. Ică jr., Canonul Ortodoxiei, vol. I. Canonul apostolic al primelor secole, Ed. Deisis/ Stavropoleos, Sibiu, 2008, p. 732.

[6] A se vedea: http://paginiortodoxe.tripod.com/vsapr/04-01-cv_maria_egipteanca.html.

[7] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2014/07/15/sfantul-sfintit-mucenic-dionisie-areopagitul-de-la-parinte-apostolic-la-pseudo-autor-1/.

[8] Idem: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/184/sxsaintinfo.aspx.

[9] Idem: http://paginiortodoxe.tripod.com/vsiun/06-29-sf_ap_petru.html.

[10] Idem: http://www.doxologia.ro/viata-sfant/viata-fericitului-augustin.