Marin Beșteliu, Tudor Arghezi – poet religios, ediția a II-a, ediție îngrijită și prefațată de Sorina Sorescu, Ed. Aius Printed, Craiova, 2014.

*

Sunt de acord că „între mistică și poezie este o diferență de experiență și trăire spirituală, chiar dacă domeniile, așa cum observa Lucian Blaga, se apropie ca mijloace de exprimare. […] Aspirând spre revelație, poezia rămâne, în esență, pe pământ, iar Arghezi ilustrează înălțarea maximă a trăirii religioase ce se poate exprima prin cuvânt” (p. 124).

„Autorul Psalmilor selectează din instinct [?] acele cărți în care poezia este precumpănitoare: Facerea, Cartea lui Iov, Psalmii, Cântarea Cântărilor, cărțile Profeților, cele patru Evanghelii, Epistolele apostolilor, Apocalipsa, Sfântului Ioan Teologul. Aderențe mai slabe are, justificat [?], la Eclesiast, Pildele lui Solomon sau visele lui Daniel. […] Mai aproape […] au fost, pentru Arghezi, profeții. Isaia, Ieremia, Iezechiel l-au atras ca aleși și mijlocitori prin care Iehova se adresează poporului lui Israel în momentele de cumpănă, de grave abateri de la credință” (p. 126).

„Un poet retoric, cu un limbaj exaltat sau expresiv prin materialitate, dar și un spirit religios care predică îndreptarea morală, aceasta este surpriza pe care ne-o oferă tabletele de inspirație biblică. Arghezi crede în mântuire prin căință și îndreptare morală, deoarece «păcatul de moarte începe atunci când greșeala se face așezământ și adevăr». Când stăruim în greșeală, nimeni nu ne mai poate salva și suntem supuși sancțiunii divine după moarte” (p. 132). Ceea ce reprezintă o perspectivă perfect ortodoxă.

Dintr-o infatuare ridicolă, de critic modern, care e generată de multă neștiință, Beșteliu afirmă că Arghezi nu i-ar fi cunoscut pe „marii mistici”, dar că: „mai sigur este faptul că a intuit ca poet tainele neelucidate de cristologie și teologia dogmatică” (p. 137).

Multor semidocți în probleme de credință și religie li se pare că ei au niște întrebări foarte mari și grele, la care nu știe nimeni să le răspundă, când, în realitate, ei nu s-au preocupat niciodată să afle răspunsuri, ci dimpotrivă, iubesc să se contemple, cu egoul umflat, ca mari descoperitori de nedumeriri, cărora nu ar fi în stare nimeni să le dea replica.

Biblia a fost prețuită precumpănitor pentru că e «e plină de poezie de la Facere la Apocalipsă»” (p. 149).

Beșteliu greșește profund atunci când consideră că „candoarea infantilă a noii priviri asupra lumii nu este biblică și nici religioasă, de vreme ce nu presupune niciun grăunte de spiritualitate” (p. 154). Ce înțelege el prin spiritualitate?…

Autorul coroborează adesea în mod eronat, în opinia mea, mărturiile lui Arghezi cu versurile lui.

Ca și alți critici literari, Beșteliu e atras și de experiențele oculte, pe lângă psihologismul jungian și explicarea religiozității prin numinosul lui R. Otto, motiv pentru care putem întâlni comentarii aberante de genul: „Cine-știe-Cine exprimă latura demonică a lui Jehova, cea transferată mai apoi prin biserică lui Satan. A intuit Arghezi cvadratura emblemei arhetipale a divinității creatoare cu prezența elementului satanic?” (p. 185).

„În 101 pome s-au concentrat cele mai pure poeme religioase ale lui Tudor Arghezi pe nedrept umbrite de interesul excesiv acordat Psalmilor” (p. 191).

Numește revelația naturală „mistică naturistă” (p. 194), din același motiv, pentru că nu are nici cea mai vagă idee despre terminologia teologică ortodoxă.

Pe urmele lui Crohmălniceanu, îi asumă așa-numita „teologie negativă” a protestanților, însă îi confundă pe teologi cu…poeții: „Ov. S. Crohmălniceanu l-a asociat pe Tudor Arghezi cu generația poeților expresioniști germani – Karl Barth, Paul Tillich, Friederich Gogarten cu care se aseamănă prin «noua sensibilitate religioasă…în spiritul teologiei negative» față de un deus absconditus” (p. 196).

Însă Beșteliu nu știe că cei citați – Karl Barth, Paul Tillich și Friederich Gogarten – nu sunt poeți expresioniști, ci…teologi protestanți.

Am arătat altădată (aici sau aici) că implicarea acestor teologi în înțelegerea poeziei lui Arghezi este complet eronată și conduce, inevitabil, la interpretări aberante ale poeziei sale.

Însă autorul, care nu cunoaște nici ce înseamnă „teologie negativă” și nici cine sunt autorii ei, se avântă irațional să afirme că „stilistica teologiei negative este, în general, săracă și conține inevitabile repetiții. De aceea, poate, Arghezi i-a intuit prozaismul și a frecventat-o rar” (p. 197-198). Și de aici sare apoi la concluzia că „«Adevărul» biblic este denunțat [de poet] ca exterior, superficial” și că „poetul religios modern demistifică reprezentările banale și caută dincolo de ele semnul misterului” (p. 198).

Un asemenea comentariu este urmarea faptului că Beșteliu are idei foarte vagi despre gândirea teologică (atât ortodoxă cât și eterodoxă), dar și a faptului că el nu urmărește cu onestitate semnificația versurilor argheziene, ci se străduiește să le facă să corespundă cu o paradigmă formulată de sine ad hoc, după citiri minimale (și chiar frugale) din Rodolf Otto, Berdiaev, Jung și după alte lecturi din literatura ocultă, pe care însă se sfiește să le recunoască, dar ale căror urme se văd în carte (fără de care nu ne-ar putea spune, spre exemplu, că „șapte este numărul profeților, dar și al duhurilor lui Jehova coborâte în viitorul Mesia sunt tot șapte”, p. 214).

Așa încât Arghezi e forțat să semene cu trăsăturile portretului schițat de Beșteliu în imaginația sa, ale unui poet religios modern.

Astfel, în opinia sa, „Tudor Arghezi este un poet religios ca și David, dar se deosebește radical de acesta ca ființă religioasă. Credincios în esență, el nu mai păstrează – și nici nu avea cum să o facă – naivitatea, simplitatea sau candoarea ființei umane din vremea Vechiului Testament. Rezumând observațiile lui Iuri Berdiaev, comentate în primul capitol, ființa religioasă modernă este radical diferită de imaginea arhetipală impusă prin modelele biblice, prin două elemente de diferențiere: individualismul pronunțat […] și achizițiile culturii laice […]. În cazul lui Arghezi, se poate adăuga fără ezitare și orgoliul sau trufia unei personalități creatoare…” (p. 204-205).

E greu să explici faptul că în Psalmi nu e vorba nici de naivitate, nici de simplitate și nici de candoare – în sensul în care le înțelege autorul –  unui critic excedat de orgoliul că el e gânditor modern și că achizițiile sale culturale au lăsat Biblia cu mult în urmă…

Însă individualismul pronunțat, ca și achizițiile culturale de tot felul sau „încrederea excesivă în luciditatea oricărui act de cunoaștere” (p. 205) au putut și pot constitui, oricând în istorie, un impediment pentru manifestarea credinței. Acestea nu reprezintă descoperiri ale lumii moderne.

Îl apropie pe Arghezi în mod cu totul eronat și „de spiritualitatea gnostică” (p. 206 ș. u.), ca Negoițescu pe Eminescu.

Închiderea ciclului revelației (p. 208), ca și teoria despre „omul natural” (p. 217) reprezintă gândirea de tip protestant și, respectiv, catolico-protestant și sunt complet străine teologiei ortodoxe.

Atât ipotezele de la care pleacă Beșteliu, cât și concluziile la care ajunge sunt adeseori contradictorii.

Autorul s-a aplecat, cu toată ignoranța de care a fost în stare, să judece poezia și trăirile lui Arghezi. Și, deși pare că rezultatul „cercetării” sale a arătat că Arghezi este un poet religios, „exegeza” aceasta este mai mult o jignire la adresa poetului, a sensibilității sale religioase și a operei sale.  Și aceasta în condițiile în care autorul a avut la dispoziție 40 de volume ale operei argheziene și, probabil, mulți ani la dispoziție ca să o cerceteze cu atenție.

Încă o dată sunt obligată să constat că criticii noștri sunt niște semidocți (în materie de teologie și filosofie, de gândire și de experiență religios-filosofică), cu lecturi aleatorii din ce s-a putut publica pe la noi, dar cu aere de „cercetători pasionați”, rămânând cel mai adesea captivii unor citiri preferențiale (cu o neînțeleasă pentru mine descindere în alchimie, gnosticism, ocultism și alte „științe” de genul acesta) și ai unei cunoașteri superficiale, datorate unei mari inapetențe pentru cercetarea sistematică și în profunzime a oricărei materii de studiu.

Did you like this? Share it: