Câteva poeme mi se pare că exprimă tainic un sentiment arghezian, de luptă cu Dumnezeu, dar nu lupta unui nihilist sau a unui revoltat satanic, ci aceea pe care însuși poetul o asemăna întrucâtva cu lupta lui Iacov cu Îngerul.

Altfel spus: lupta neînțelegerii și a neputinței omenești cu Dumnezeu, dar nu pentru a-L nega, ci mai degrabă pentru a-I reproșa zbuciumul interior uriaș, omenește insuportabil:

Trage-ți odată mâna ta lungă, siderală,
din mine, mănușa ta oloagă,
și lasă-mi fierăria nervilor de boală
zălog ființei să îmi fie neîntreagă.

Prea mișc cum mișcă degetul tău lung
mai arătând un adevăr,
din ce în ce mai rupt ajung,
mai capră și mai măr.

Ci trage-ți lungă mâna ta,
și las-o
înfrigurată-n verdele nisip
și las-o răcită-n vidul negru
și las-o
până la Canopus
și lasă-mă, lasă-mă, lasă-mă,
cât timp am umbră
să-ncălzesc o piatră sau
o vale ne-nverzită, sumbră,
să-nconjur cu trupul meu
mâna prezentului mereu.

Ieși din mine, doamne,
nu-mi lua capul sângelui, –
inima –
las-o oarbă, fără ochi, fără vedere
cu un romb într-însa de tăcere.

(Mănușa)

Poezia e subscrisă astfel: „20 februarie, seara”, ceea ce ne indică o stare aparte, întrucât a simțit să noteze momentul.

Poetul se simte „mănușa oloagă” a lui Dumnezeu, în care El Își îmbracă „mâna lungă, siderală”. Se simte mișcându-se după cum „degetul lung” al lui Dumnezeu se mișcă „mai arătând un adevăr”, prin el, prin poezia lui. Cu alte cuvinte, se consideră mișcat de Dumnezeu, ca poet.

Desigur, nu e prima dată când se simte astfel, numai confesiunea e ceva mai explicită, să-i zicem, decât altădată. De obicei, în toată poezia sa, Nichita a vorbit mai mult despre prezența unor Îngeri sau daimoni, neîndrăznind să se raporteze direct la Dumnezeu sau neînțelegând cum ar putea să definească (chiar și poetic) acest raport.

În teologia ortodoxă, prin „degetul lui Dumnezeu” (expresie biblică, prezentă atât în Vechiul, cât și în Noul Testament, în contexte bine precizate) se înțelege a fi reprezentat Duhul Sfânt. Iar la Nichita a fost explicită întotdeauna credința lui în faptul că are o misiune de îndeplinit.

Acum, Nichita se declară obosit de a mai fi poet, de a mai îndeplini o misiune cerească. De aceea am spus că regăsim aici un sentiment arghezian.

Își simte trupul cedând, ca „fierăria nervilor de boală”, se vede în situația de a fi copleșit, de a nu mai suporta suferințele sufletești și trupești.

De aceea Îi cere lui Dumnezeu să iasă din inima lui, să o lase „oarbă, fără ochi, fără vedere/ cu un romb într-însa de tăcere”. Să-Și retragă mâna Sa și să să îl lase să fie om al prezentului, al experienței mundane („să-nconjur cu trupul meu/ mâna prezentului”), pentru că experiența ca om al spiritului l-a condus la erodarea nervilor.

Însă oricine încearcă să fie om duhovnicesc în această lume ajunge să-și simtă chinuitor „fierăria nervilor de boală”. Dacă nu ar fi harul lui Dumnezeu, nimeni nu ar putea suporta aceste torturi imense.

Dar „Ieși din mine, doamne” ne rememorează cuvintele Sfântului Petros, după minunea prinderii peștilor:

„Iar Simon Petru văzând, a căzut la picioarele lui Iisus, grăind: «ieși dela mine, că om păcătos sunt, Doamne». Că’l cuprinsese pre el spaimă”… (Lc. 5, 8-9, Biblia 1914).

Nu mă îndoiesc de faptul că Nichita a încercat să facă o paralelă cu textul Sfintei Scripturi, pentru cine înțelege.

Tainic se exprimă el și în poemul Scriptură:

Să ieși în afară, să nu mai fii, să nu și nu,
ca și cum nici n-ai fi fost.
Efortul și munca de atunci și de acu,
e pasăre fără zbor, fără rost.

Adică: să mori ca și cum totul ar fi fost în zadar, ceea ce ai făcut, poezia pe care ai creat-o, eforturile pe care le-ai făcut.

Reprezentarea morții e din ce în ce mai obsesivă La Nichita – dar acest lucru este o atitudine întru totul ortodoxă, pentru că ortodocșilor li se cere să-și contemple moartea tot timpul.

Bătrânul doarme-n risipire.
E pescuit de sub pământ
de undițele din nadire
ale copacilor planând.

„Bătrânul” (se contemplă pe sine ca și cum ar fi post-mortem, el care spunea multora: „Bătrâne!”, ca o formă de profund respect și afecțiune) e mort, e sub pământ, se hrănesc cu el sevele copacilor.

Ceva din carnea lui se face sevă,
șarpe și măr,
un fel de-a fi Adam și Evă,
hrană goniților din adevăr.

Dar moartea lui nu e în zadar, pentru că are conștiința că și după moarte va fi „hrană goniților din adevăr”.

Și aici nu se referă decât aparent la procesul de descompunere a trupului, de resorbție a materiei și de intrare a elementelor ei în componența altor lucruri. Pentru că „hrană goniților din adevăr” – adică din Paradis – se face, de fapt, prin poezia sa, prin cuvintele sale pe care, după cum am văzut mai devreme, le-a menit să despartă „între bine și între rău” [1].

Seva lui, tăria lui, a poetului, devine seva unui copac paradisiac. Iar poezia lui oferă și șarpe și măr”, adică poate fi înțeleasă și ca ispită sau invitație la păcat, de către unii, dar oferă și hrană, pentru alții, ca un adevărat pom al vieții, care să aducă înapoi în Paradis pe cei „goniți din adevăr”.


[1] A se vedea mai sus sau aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2017/01/11/reintoarcere-la-nichita-64/.

Did you like this? Share it: