Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a, a 90-a, a 91-a, a 92-a, a 93-a, a 94-a, a 95-a, a 96-a, a 97-a, a 98-a, a 99-a, a 100-a, a 101-a, a 102-a, a 103-a, a 104-a, a 105-a, a 106-a, a 107-a, a 108-a, a 109-a, a 110-a, a 111-a, a 112-a, a 113-a, a 114-a, a 115-a, a 116-a, a 117-a, a 118-a, a 119-a, a 120-a, a 121-a, a 122-a, a 123-a, a 124-a, a 125-a.

***

A doua didahie la praznicul Schimbării la Faţă conţine şi câteva idei dogmatice pe care putem să le regăsim în tâlcuirile la Evanghelii ale Sfântului Teofilact al Bulgariei, autor citat de Antim destul de des, nu însă şi cu această ocazie – în schimb, este citat în cea de-a treia predică dedicată acestei mari sărbători a Ortodoxiei.

Spre exemplificare, oferim următoarele două interpretări din acest Cuvânt de învăţătură la Preobrajeniia Domnului nostru Iisus Hristos, a doua predică pe această temă din Didahii, în care autorul afirmă, la un moment dat:

Vedeţ, dară ce soţii alese are [Hristos] şi cum să aseamănă în oarecarele: Moisi au murit, Ilie n-au murit. Şi oarece ce poate fi aceasta, de S-au însoţit Hristos cu un drept din cei morţi şi cu un drept din cei vii? Pentru căci la Judecata cea viitoare vor să se judece viii şi morţii şi vor să se veselească la Împărăţiia Ceriului câţ vii vor fi drepţi şi câţ morţi vor fi drepţi [1].

Şi iarăşi spune: «Şi să arătă lor Moisi şi Ilie». Oare pentru ce? Pentru patru lucruri: una pentru ca să scoaţă de la norod acea socoteală mincinoasă, ce avea asupra lui Hristos, că unii îi zicea că iaste Ilie, alţii îi zicea că iaste Ieremia sau unul dintre proroci; a dooa, pentru ca să cunoască jidovii cum că Hristos nu iaste împotriva legii lui Moisi şi pentru această stă cu dragoste de vorbeşte cu singur făcătoriul legii, cu Moisi, şi cu râvnitoriul legii, cu Ilie; a treia pentru ca să se arate cum că iaste Domn şi Stăpânitor, al vieţii şi al morţii şi stăpâneşte pe cei vii şi pe cei morţi şi, când îi chiamă, vin (…)[2].

Confruntarea cu textul Sfântului Teofilact m-a condus la concluzia că, din nou, comentariile sale au fost un izvor consultat şi impropriat de Antim[3].

E neîndoielnic că Antim Ivireanul se înscrie în descendenţa scriitorilor teologi bizantini, a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Se poate să urmărească îndeaproape modelul oratoric al Sfântului Ioan Gură de Aur şi al Sfântului Teofilact al Bulgariei, deoarece mai ales pe aceştia îi citează cel mai mult, fiindu-i, probabil, cei mai dragi şi mai apropiaţi de sensibilitatea şi de gândirea lui.

Chiar dacă nu urmăreşte în mod formal, tiparul omiletic exterior al acelora, se poate ca el să urmărească modelul lor ca pe un model duhovnicesc, nu neapărat din punct de vedere strict retoric, ci după regulile oratoriei care ajunge la poarta inimii şi a conştiinţei auditoriului.

Este clar că, din raţiuni ce ţin de natura vremurilor, omiliile antimiene nu copiază un tipar patristic, ele sunt mai scurte, mai concentrate şi cu o ţintă precisă, pe care „vânătorul de oameni”[4] nu o ratează.

De la Sfinţii Părinţi, Antim nu a învăţat numai comentarii minunate ale Sfintei Scripturi şi incontestabile adevăruri dogmatice, ci şi foarte multe lucruri despre cum trebuie să propovăduieşti şi cum trebuie să înţelegi psihologia păcătosului, ca să-l faci să iasă afară din carapacea îndreptăţirii de sine.

Considerăm, prin urmare, că marii omileţi ai veacurilor de aur ale creştinismului, la care se adaugă Sfântul Teofilact, i-au fost, în mod esenţial, îndrumători, iar operele lor constituie, alături de Sfânta Scriptură, un procent covârşitor din bibliografia predicilor antimiene.

Au existat însă, de-a lungul timpului, mai multe păreri contradictorii asupra acestui subiect. Episcopul Melhisedec al Romanului a indicat, spre exemplu, spre deruta multor generaţii, ca sursă principală de inspiraţie pentru didahiile antimiene, pe marele predicator de la Veneţia, Ilie Miniat, contemporan cu autorul nostru, şi omiliile sale.

Nicolae Iorga a preluat iniţial aprecierea lui Melhisedec, pentru ca ulterior să îşi modifice opinia şi să îl propună ca principal model al lui Antim pe Hrisant Nottaras[5]. Aceste afirmaţii au fost considerate nefondate de toţi exegeții din urmă ai operei antimiene.

Există, de asemenea, în tratatul de retorică al lui Ioan Piuariu-Molnar mai multe fragmente care denotă o evidentă asemănare cu texte din Didahii [6], până la identitate, ceea ce a ridicat unele semne de întrebare, întrucât acest tratat a fost scris în 1797, anterior tipăririi predicilor lui Antim.

Cel ce şi-a pus probleme în legătură cu acest lucru a fost Dumitru Belu, care a aşezat în discuţie ipoteza unui tratat de retorică ce ar fi stat la baza atât a predicilor lui Antim, cât şi a lucrării lui Molnar[7].

În această privinţă suntem cu totul de acord cu Aurel Sasu, că „Antim Ivireanul, care moare în 1716, ar fi trebuit să folosească o retorică, dacă ar fi aşa, de la sfârşitul secolului al XVII-lea. Or Piuariu-Molnar îşi scrie cartea în 1797, după o sută de ani deci, perioadă în care s-au mai redactat, fireşte, zeci de asemenea lucrări. De ce să le fi căutat, aşadar, în alt veac?”[8].

Dimpotrivă, conchide el, „Piariu-Molnar va fi cunoscut cu siguranţă Didahiile lui Antim”[9] şi suntem cu totul în asentimentul său. Nu vedem de ce nu ar fi ajuns copii din manuscrisele lui Antim în Transilvania, din moment ce ele au circulat în Ţara Românească şi Moldova, dovadă fiind descoperirea unora dintre ele în diferite mănăstiri din aceste regiuni ale României.

Pe de altă parte, concluziile la care am ajuns anterior în urma studiilor efectuate asupra Didahiilor şi asupra izvoarelor, nu ne dau libertatea să credem că un simplu tratat de retorică sau un singur predicator contemporan – oricât de renumit – ar fi putut constitui un model definitoriu pentru această mare operă a literaturii române.

Vom lua însă în consideraţie, în cele ce urmează, un studiu comparativ al predicilor lui Antim Ivireanul şi Ilie Miniat, pentru a nu eluda şi acest subiect ce mai poate încă naşte controverse.


[1] Opere, p. 77. [2] Idem, p. 78.

[3] A se vedea Sfântul Teofilact, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei şi Marcu, Ed. Sofia, Bucureşti, 1998, p. 103.

[4] Opere, p. 3 : este o parafrază la expresia „păscari de oameni” sau „vânători de oameni”.

[5] În Istoria Bisericii româneşti, ed. II, t. II, p. 57, apud Gabriel Ştrempel, loc. cit., p. XLVII şi p. 450, nota 110.

[6] A se vedea Ioan Piuariu-Molnar, Retorică adecă învăţătura şi întocmirea frumoasei cuvântări, ediţie critică, prefaţă, notă asupra ediţiei, glosar şi indice de Aurel Sasu, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1976, p. 66-67, 132-133.

[7] Cf. Pr. Prof. Dr. Dumitru Belu, Cea dintâi omiletică în limba română. Retorica de la 1798, în rev. Mitropolia Ardealului, VIII (1963), nr. 9-10, p. 714 ş.u.

[8] Aurel Sasu, loc. cit., p. 24.

[9] Idem, p. 26.

Did you like this? Share it: