Iubiții mei[1],
când Domnul ne-a poruncit: „Iubiți pe vrăjmașii voștri [Ἀγαπᾶτε τοὺς ἐχθροὺς ὑμῶν], binecuvântați pe cei care vă blestemă pe voi [εὐλογεῖτε τοὺς καταρωμένους ὑμᾶς], faceți bine celor care vă urăsc pe voi [καλῶς ποιεῖτε τοῖς μισοῦσιν ὑμᾶς] și rugați-vă pentru cei care vă vatămă pe voi și vă prigonesc pe voi [καὶ προσεύχεσθε ὑπὲρ τῶν ἐπηρεαζόντων ὑμᾶς, καὶ διωκόντων ὑμᾶς]!” [Mt. 5, 44, BYZ], El a făcut din vrăjmașii noștri niște…oameni aparte în viața noastră.
Pentru că El nu ne-a învățat să îi excludem din viața noastră, ci, dimpotrivă, să avem o raportare profund religioasă față de ei.
Căci Domnul ne-a învățat să ne iubim vrăjmașii și nu să-i urâm, să îi binecuvântăm și nu să îi dăm dracului, să le facem bine și să ne rugăm pentru ei, pe când ei fac tot ce e posibil ca să ne omoare.
Și pentru ca să iubești pe cineva, trebuie să stai pe lângă el și să îi arăți că îl iubești.
…Cum ajungem să avem vrăjmași? Ne putem alege vrăjmașii pe care ni-i dorim? Cum se naște vrăjmășia aceasta față de noi?
Primul lucru sigur e acesta: nu noi ne alegem vrăjmașii, ci ei își aleg pe cei pe care vor să îi vrăjmășească. Adică lor li se pune pata pe noi și nu noi îi chemăm în viața noastră ca să ne facă rău. Ei ne văd, se uită îndelung la noi, trag niște concluzii despre noi, încep să ne cunoască…dar prețuirea lor primă se transformă în ceva maladiv, într-o repulsie zilnică față de noi, într-o nevoie de a ne face rău.
Și al doilea lucru sigur în această problemă e că…le place să ne facă rău. Se țin de capul nostru. Plănuiesc rele la adresa noastră. Se bucură când greșim ceva anume, când ne văd într-o postură proastă, când alții ne vorbesc de rău. Și se coalizează, chiar și numai la nivel interior, cu ceilalți oameni care ne vorbesc de rău, sunt de acord cu ei, pentru că și ei nutresc aceleași sentimente față de noi.
Și dacă vrăjmașii noștri află că…mai există și alții care ne vrăjmășesc, în alt loc și pentru alte motive sau pentru aceleași, ei „se împrietenesc” cu aceia. Fac front comun cu ei. Se pun de acord în dorința lor de a ne face rău.
Iar Domnul nu pare să discute, în aparență, în Mt. 5, 44, problema în sine a vrăjmășiei interioare, ci numai relația ei cu noi. Căci El ne poruncește cum să ne comportăm noi față de vrăjmași. Și mulți cred acest lucru: că aici Domnul ne-a spus ce trebuie să facem noi față de ei, dar nu ne-a vorbit și despre boala în sine a vrăjmășiei.
Însă când Domnul ne poruncește să îi iubim pe vrăjmașii noștri, El ne spune ce e vrăjmășia: e neiubire. Căci la Mt. 5, 44, Domnul ne spune, deopotrivă, și despre cine sunt vrăjmașii și despre cum trebuie să ne raportăm noi față de ei.
Vrăjmașii noștri au nevoie de iubire, de iubire reală, pentru că ei trăiesc față de noi o iubire bolnavă. O iubire îmbolnăvită de invidie, de rușine, de îndreptățire de sine, de orgoliu.
Și când Domnul ne-a cerut să îi iubim, ne-a spus că numai iubirea noastră curată, reală, profundă, îi poate vindeca de neiubirea lor sau de iubirea lor îmbolnăvită de patimi.
Numai iubirea dăruită constant vindecă pe cineva de neiubire. Pentru că iubirea demonstrează continuu sinceritate și respect și prețuire, în timp ce primește palme, drăcuituri, răni și procese intentate dușmănos din partea iubirii bolnave.
Iubirea vindecă neiubirea. Iubirea binecuvintează. Iubirea face bine. Iubirea se roagă. Iubirea e pozitivă, e creatoare, ea îi vindecă pe oameni, îi scoate din egoismul lor, din turbarea lor, din demența lor.
Iubirea duhovnicească, pentru că despre ea vorbim aici, e cea care convinge și trezește și ridică pe om din nebunia păcatului și a morții.
Dar pentru ca să iubești astfel, și prin iubirea ta să înviezi pe oameni din ură, din nesimțire, din răutate, trebuie să iubești dumnezeiește.
– Și cine ne poate învăța pe noi să iubim dumnezeiește?
– Însuși Dumnezeu ne învață! Pentru că numai El poate coborî slava Lui în noi, ca să ne învețe iubirea Lui cea dumnezeiască și veșnică, prin care El a creat, a mântuit, susține și întărește întreaga umanitate.
Predica de azi are titlul pe care îl are, pentru că s-a născut dintr-o raportare interioară la Ps. 37. Unde Sfântul David ne mărturisește în mod profetic: „Iar vrăjmașii mei trăiesc și s-au întărit mai mult decât mine și s-au înmulțit cei care mă urăsc pe nedrept” [Ps. 37, 20, BYZ].
Cu alte cuvinte: Vrăjmașii mei sunt bine-mersi și se înmulțesc zilnic!
Căci ceea ce trăia Sfântul David, simțim și noi, în fiecare zi. Pentru că alături de vrăjmașii noștri care sunt oameni, îi avem și pe vrăjmașii noștri care sunt demoni.
Și, cu toate că Domnul ne-a spus să îi iubim doar pe vrăjmașii noștri care sunt oameni și nu și pe demoni, care și ei ne vrăjmășesc continuu, Scriptura și Tradiția Bisericii îi numesc pe demoni cu numele de vrăjmași.
Iar vrăjmașii aceștia, demonii, trăiesc, pentru că sunt ființe spirituale, și se întăresc continuu în lupta cu noi, pentru că neputințele și patimile noastre sunt cele care ne obosesc, care ne secătuiesc de forță. Pe când noi avem nevoie de somn, de mâncare, de liniște, demonii nu dorm, nu au nevoie de mâncare și nu se opresc din continua prigonire a noastră. Căci ei sunt tot timpul cu ochii pe noi, ne doresc tot timpul numai răul, doresc să ne înșele prin orice tertip și se bucură de păcatele noastre.
Bucuria demonilor e căderea noastră în păcat. Dacă păcătuim cu ceva, îi bucurăm prin păcatul nostru și lupta lor continuă cu noi constă în aceasta: în luarea cu totul a controlului asupra noastră.
Demonii vor să ne conducă, să ne facă robii lor, să ne facă niște păpuși de cârpă în mâinile lor. Și de aceea se luptă continuu cu noi, când văd că noi am decis și decidem continuu să ne curățim de patimi, să nu mai iubim păcatele, ci să iubim toată virtutea dumnezeiască.
Așa că, dacă vrem să vorbim la propriu despre vrăjmași și vrăjmășie interioară, aceste realități se fundamentează pe existența demonilor și pe răutatea lor voită.
Căci demonii au fost Îngeri la început, creați de Dumnezeu buni și curați, plini de slava Lui, dar au ajuns demoni, niște ființe lipsite de har, din mândrie, din ură și din invidie.
Iar în spatele fiecărui vrăjmaș omenesc al nostru stă un demon sau mai mulți. Căci demonii îl ajută să dorească răul și să plănuiască rele în defavoarea noastră.
– Ce facem noi când ne iubim vrăjmașii?
– Arătăm că răul sau căderea din slava lui Dumnezeu e o cădere din iubirea Lui. Că cel care urăște nu trăiește, ci se autodistruge. Așa după cum un toxicoman nu mai are o viață normală, ci o viață condusă de droguri. Căci el e nevoit să se drogheze, ca să simtă că e „viu”. După cum, cel care urăște și invidiază, are nevoie să facă rău celui pe care îl urăște și îl invidiază, pentru ca…să se simtă „bine”.
Însă, se simte bine cineva care face răul? Nu, nu se simte! Orice viciu e o moarte și nu viață. Fapt pentru care, vrăjmașii mei nu fac deloc „bine” și nici nu se simt „bine”. Vrăjmașii mei trăiesc din neiubirea lor, din neîmplinirea lor imensă și ei nu sunt ființe bucuroase, ci bolnave.
– Și de ce nu îi elimină cu totul Dumnezeu pe cei păcătoși și pe demoni, pentru ca noi, cei care vrem binele, să putem trăi liniștiți?
– Pentru că noi avem nevoie de vrăjmași în viața noastră! Vrăjmașii au rolul de a ne ține mereu treji, mereu priveghetori, mereu atenți la viața noastră. Dacă știi că atunci când scrii sau când vorbești sau când ieși pe stradă, sunt mulți ochi care abia așteaptă să scrie sau să spună ceva rău despre tine, ești foarte responsabil la fiecare cuvânt pe care îl spui și la fiecare gest pe care îl faci.
Vrăjmașii nu trebuie să ne omoare naturalețea și spontaneitatea, creativitatea și iubirea de oameni. Ei nu trebuie „să ne convingă” să ajungem ca ei, căci asta își doresc tot timpul. Dar dacă știi că ai niște „prieteni” pe invers, niște dușmani la Biserică, la locul de muncă, oriunde te duci, atunci grija ta e vie oricând. Pentru că vrăjmașul nostru poate fi oricine, vrăjmașul nostru poate fi oriunde, vrăjmașul nostru poate să ne creioneze oricând în culorile urii sale.
Prietenul de până mai ieri poate fi vrăjmașul nostru de azi și de mâine. Cel care știe despre tine, cel care poate afla despre tine, cel care găsește că a te vinde e un lucru „profitabil” poate fi oricând dușmanul nostru.
Pentru că Iudas Iscariotis, Apostolul, a fost Apostol până când a decis…că iubirea de bani e „mai importantă” decât să Îi slujească lui Dumnezeu. Și din Apostol și Prieten s-a făcut vrăjmaș al Stăpânului.
Și mulți din Biserică aleg, din păcate, să se facă mai bine vrăjmașii tăi decât prietenii tăi. Iar dacă frații și surorile noastre, din Biserică, ajung vrăjmașii noștri, atunci ce să mai cerem de la cei din afara Bisericii, de la eterodocși și de la păgâni, de la atei și de la sataniști, de la cei care luptă, la vedere, cu Biserica? Ei ne vor urî „în mod profesionist”, dacă cei din Biserică, învățați cu iubirea lui Dumnezeu, lasă iubirea de frați pentru…ura și invidia față de frați.
Ce fac vrăjmașii mei…acum? Cum o duc? Iar răspunsul meu și al nostru ar trebui să fie acesta: Vrăjmașii noștri sunt iubiți de către noi, pentru că noi ne rugăm pentru ei și pentru întreaga umanitate, după porunca Domnului, pentru ca toți oamenii să se mântuiască. Căci cea mai mare iubire față de oameni e aceasta: să vrei mântuirea tuturor.
Iar dacă vrem să excludem pe cineva de la mântuire înseamnă că suntem bolnavi de neiubire. Pentru că Dumnezeu vrea ca toți oamenii să se mântuiască [I Tim. 2, 4].
Așa stând lucrurile, iubiții mei, cine nu iubește, acela nu iartă, nu se roagă, nu binecuvintează pe tot omul! Iar cum Domnul nu ne-a spus să îl iubim pe vrăjmașul nostru doar dacă e…român, are bani și e bine văzut în societate, asta înseamnă că vrăjmașul nostru, care poate fi oricine, trebuie să fie iubirea noastră.
– Însă cum mai distingem iubirea pentru un prieten sau pentru soția și copiii noștri de iubirea pentru vrăjmași, dacă trebuie să îi iubim și pe unii și pe alții?
– Acest lucru îl înțelegem, dacă avem la propriu vrăjmași și nu „vrăjmași” imaginari. Cine are oameni care îl urăsc și îi fac rău, care se țin de ani buni după el, acela are și iubire față de ei. Pentru că le dorește tot binele, se roagă pentru ei, le vede nefericirea și răutatea lor și nu dorește să fie niciodată în locul lor. Când ai dușmani vii, reali, arțăgoși, resentimentari, ranchiunoși, iubitori de sine, orgolioși, atunci ai în fața ta o panoramă a decadenței, o bucată de Iad. Și tocmai de aceea îi iubești și nu le vrei răul: pentru că vezi că ei sunt deja niște epave, deja niște oameni mâncați până în măduvă de focul Iadului, adică de urgia lui Dumnezeu.
Și cum nu poți să lovești un copil sau un bătrân, când îi vezi cât de fragili sunt, tot la fel stă treaba și cu vrăjmașii noștri: ei, sărmanii, sunt atât de triști și de reci și de neiubiți, încât nu mai are rost să le fim și noi o povară.
Și, da, îți vine să iubești din tot sufletul și îți iubești cu adevărat vrăjmașii, pentru că Dumnezeu coboară în noi slava Lui, care ne învață această mare faptă a sfințeniei creștine! Mai întâi înveți să îți iubești vrăjmașii oameni, mai apoi și vrăjmașii demoni. Pentru că slava lui Dumnezeu ne învață să ne rugăm și pentru oameni și pentru demoni și pentru întreaga creație, pentru binele tuturor, că așa e Dumnezeu: e bun și iubitor față de toți.
Și Dumnezeu ne învață numai ce este El. Iar El este bunătate, iubire, milă, ajutor față de întreaga creație. Și numai dacă Dumnezeu ne învață pe cele ale Sale, noi putem să ne vindecăm interior și să îi vindecăm și pe alții cu slava Lui.
Așadar, iubiții mei, poruncile lui Dumnezeu sunt viața noastră și viața noastră e tot mai fericită, dacă împlinim, pe cât putem, poruncile Lui! Iar, între poruncile Lui, e și iubirea vrăjmașilor, despre care am vorbit în predica de față.
Dumnezeu să ne întărească ca să înțelegem voia Lui și să facem voia Lui în toate zilele vieții noastre! Amin.
[1] Scrisă în după-amiaza zilei de 24 ianuarie 2017, zi de marți, cu soare, 2 grade afară.
