În timpul comunismului oroarea tuturor era înserierea. Faptul că la școală toți trebuia să fim îmbrăcați la fel, pentru că, undeva, se hotărâse că asta trebuie să porți și așa trebuie să arăți. Și părinții ne cumpărau costume de mers la școală, pentru ca toți să arătăm…„la fel”.

Când a venit democrația, acest lucru l-am schimbat prima oară: am venit fiecare la școală după cum ne-am dorit. Și diversitatea a umplut clasele de curs.

Acum, din ce în ce mai mult, observ tendința evidentă a tinerilor României de a se înseria la nivel de vestimentație. Adică toți să arate „la fel”. Să pară toți „frați”. Fără ca măcar să se întrebe, cine și de ce a decis în locul lor, că asta „trebuie să se poarte”.

Pentru că industria hainelor e comercială. Și hainele se cumpără ca și laptele și pâinea. Iar dacă alegem ce să bem și ce să mâncăm, de ce nu alegem, în mod selectiv, și ce să îmbrăcăm? Sau, dimpotrivă, de ce nu renunțăm la hainele în serie și nu optăm pentru ca cineva să ne facă hainele pe gustul și pe măsura noastră?

Și tinerii îmi vor replica: „nu avem bani pentru haine pe comandă!” și e adevărat acest lucru. Dar tot la fel de adevărat e că și-au pierdut gustul pentru a fi personali și în materie de haine.

Căci, spre exemplu, dacă nu avem bani mulți, ne putem lua haine din diverse locuri și de la diverse firme, pentru ca să nu arătăm toți la fel. Dar comoditatea de a nu alege ce să porți pentru mine e de neînțeles, atâta timp cât poți comanda o haină online, așa cum comanzi un telefon sau un pat.

Eu nu mi-am dorit niciodată să fiu la modă. Prefer lucrurile clasice, sobre, cu prețuri decente. Dar nu îmi place să port ceea ce poartă toată lumea. Sau nu îmi place să iau lucruri pe care le poartă și alții, în jurul meu, ca să fiu ca ei. Pentru că nu suntem la fel și nici nu putem mima că suntem.

Did you like this? Share it: