Să ne oprim însă și asupra unei arte poetice intitulate Testament:

Mă cârpesc cu vorbe, cu substantive,
îmi cos rana cu un verb.
Noile paleative
de serv.

Îmi scriu cu trupul meu viața
și mersul stelelor ți-l scriu.
Vocala cea mai lungă este ața
cu care mortu-l cos, de viu.

Căci trebuie să dăm și mărturie,
altfel nimica n-ar mai fi,
în dulce scriere târzie
ținând alături morți și vii.

Tu ombilic din care curge
vorbirea numai altor guri
fără să știm unde ne duce
în care dalbe viituri.

Încât nu știu cine trăiește –
cuvântul poate, poate trupul.
Zăpada albă Doamne, poate,
sau urma-n ea, pe care o lasă lupul…

Poemele sunt paleative, sunt cârpiri „cu vorbe, cu substantive” și coasere a rănilor cu verbe. Poezia a devenit o ață „cu care mortu-l cos, de viu”. Mortul lăuntric, pentru că, după cum ne-a spus în alt poem, se simțea un înger cu „aura afumată” (Moartea păsărilor). Sau mortul  se înțelege ca cel cu viața zdrobită, ca cel nefericit.

Îmi cos rănile cu poezie, când poezia nu poate să închidă rănile grele ale sufletului, pare a ne spune poetul.

Însă poezia aceasta e scrisă „cu trupul meu”, adică, așa cum spune în altă parte, cu sângele lui. E o durere vie.

Și, deși poezia e doar un paleativ pentru autorul ei, căruia nu-i vindecă rănile, totuși „trebuie să dăm…mărturie” prin ea, pentru a ține alături „morți și vii”, pentru a da mărturia geniului poetic generațiilor viitoare.

Poezia e un „ombilic” care duce în viitor, care îl naște pe poet în necunoscute „dalbe viituri” ale viitorului.

Iar în ea trăiește „cuvântul poate, poate trupul./ Zăpada albă Doamne, poate,/ sau urma-n ea, pe care o lasă lupul”. În ea, poetul nu știe cine va trăi: cuvântul sau trupul, omul spiritual sau omul trupesc. Ori, altfel: spiritul viu al celui care a scris-o sau doar un simplu trup de cuvinte, care se va păstra muzeal dar cu care oamenii vor interacționa cu greutate.

Cine va trăi prin această poezie: inocența, zăpada sufletului sau lupul instinctelor, urma răutății?

Și aici ne reîntâlnim întrucâtva cu sensul final din poemul comentat anterior, în care spunea: „Ceva din carnea lui se face sevă,/ șarpe și măr,/ un fel de-a fi Adam și Evă,/ hrană goniților din adevăr”[1].

Însă, dacă luăm în considerare ceea ce poetul afirmase nu demult, și anume: „Mă mut în lup/ pentru că este vremea/ schimbării lupilor/ în clopote” (Mă mut în lup, vol. Un pământ numit România), atunci urma lupului pe zăpadă nu mai reprezintă ceva negativ…

Păcatele lumii îl trimit pe Nichita, putem zice inevitabil, cu gândul la sfârșitul ei. Și îl vedem cum se contemplă ca element răzbunător și nimicitor (ipostază rară) în poemul Obediență:

Când văz cum trece păsăretul
triunghiular și fâlfâind
și-auz cum urlă lin gornetul
lehuz, un aer trimbulind

și vechii prieteni nu mai sunt
decât o vagă-nchipuire
și-mi cântă pe acest pământ
popimea numai „deus irae”

numai atunci, numai acum,
numai cândva, ce-a fost odată
cu spiță lungă și de fum
la crivăț poate voi fi roată.

Simbolurile acestei poezii sunt profund religioase. Zborul „triunghiular” al păsărilor îl trimite cu gândul la Dumnezeu. Am regăsit triunghiul – simbol al Sfintei Treimi – în mai multe poeme din această perioadă:

„Deodată au venit pe sub copaci./ Duceau cu ei o chitară/ care lăsa în seară/ o umbră grea, triunghiulară” (Muzica, vol. Un pământ numit România)…

De ce n-aș crede că exiști/ tu ce respiri în unde,/ tu singură, văzuto doar cu ochiul/ triunghiular, din frunte” (Mult vechii de romantici…).

Altădată era delta[2]

„Gornetul lehuz” care „urlă lin” e o aluzie evidentă la trâmbițele sfârșitului (Apoc., cap. 8-9).

„Deus irae”, în latină, înseamnă „Dumnezeul mâniei”, care este o sintagmă de origine scripturală. Ad litteram este însă „dies irae” (VUL), care înseamnă „ziua mâniei” sau „ziua urgiei” Domnului, conform Sofonias, cap. 1: „ziua urgiei. [Căci] ziua aceea [este] zi de necaz și de nevoie, zi de răutate și de nimicire, zi de beznă și de întuneric, zi de nor și de ceață.  [Este] o zi de trâmbiță și de strigare…” (Sof. 1, 15-16)[3]. Biserica a interpretat acest capitol prim al Sfântului Profet Sofonias ca referindu-se la zilele din  urmă ale acestei lumi.

Nichita zice: și-mi cântă pe acest pământ/ popimea[4] numai «deus irae»”. Însă „dies irae” a existat ca imn în mesa romano-catolică pentru cei adormiți – unii afirmă că e posibil să fie mult mai vechi, din primul mileniu – până când a fost eliminat, la Consiliul II Vatican (1969-70)[5].

Unii dintre noi cunoaștem mai bine aria din Requiem-ul lui Mozart[6].

Cert e că Nichita trimite, simbolic, la sfârșitul acestei lumi, când „cu spiță lungă și de fum/ la crivăț poate voi fi roată”: o roată a crivățului, roată a mâniei lui Dumnezeu, cu spiță de fum. Postură în care poetul nu s-a mai ilustrat, poate unică în lirica sa.

Altfel însă, Nichita rămâne la sentimentul că a eșuat în ceea ce privește viața personală:

Poetul ca și soldatul
nu are viață personală.
Viața lui personală este praf
și pulbere.

(Poetul ca și soldatul,
vol. Belgradul în cinci prieteni)

Cât privește ultimele două versuri, am văzut mărturisiri asemănătoare și în poemul Cântec (vol. Un pământ numit România), Moartea păsărilor, Lepădare de copii, Rugare etc. (vol. În dulcele stil clasic).

Nichita Stănescu a avut întotdeauna credința că are datoria de a nu căuta atât a se împlini pe sine, cât mai mult (cu mult mai mult) de a-i reprezenta pe alții:

Poetul ca și soldatul
nu are viață personală.
Viața lui personală este praf
și pulbere.

El ridică în cleștii circumvoluțiunilor lui
sentimentele furnicii
și le apropie, le apropie de ochi
până când le face una cu propriul său ochi.

El își pune urechea pe burta câinelui flămând
și îi miroase cu nasul lui botul întredeschis
până când nasul lui și botul câinelui
sunt totuna.

Pe căldurile groaznice
el își face vânt cu aripile păsărilor
pe care tot el le sperie ca să le facă să zboare.

Să nu-l credeți pe poet când plânge.
Niciodată lacrima lui nu e lacrima lui.
El a stors lucrurile din lacrimi.
El plânge cu lacrima lucrurilor.

Poetul strânge în poezia lui și sentimentele furnicii, adică ale omului mic, nebăgat în seamă, și foamea lui, pe care o miroase, și își găsește alinare în aripile celor cărora le dă curaj să zboare.

El nu stoarce lacrimi din lucruri, ci „lucrurile din lacrimi”. Pentru că le face să fie altfel, trecându-le prin lacrima poeziei. Lacrima cu care el plânge, pe care a strâns-o de la mulți oameni și din multe lucruri, renunțând la viața sa personală, jertfindu-se pentru mulți ca și soldatul pentru cei pe care-i apără.

De aceea, „nu puneți niciodată mâna pe poet!// …Decât numai atunci când mâna voastră/ este subțire ca raza/ și numai așa mâna voastră ar putea/ să treacă prin el”.


[1] A se vedea mi sus sau: http://www.teologiepentruazi.ro/2017/01/22/reintoarcere-la-nichita-65/.

[2] Chiar de la primele volume. A se vedea poemul Cântec I, din vol. O viziune a sentimentelor și comentariul meu de mai sus, sau aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/01/03/reintoarcere-la-nichita-3/.

[3] Traducere de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș. Cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2016/04/30/sofonias-cap-1-cf-lxx/.

Aveți aici întreaga carte:http://www.teologiepentruazi.ro/2016/05/10/cartea-sfantului-profet-sofonias/.

[4] Nuanța peiorativă poate să nu se datoreze unei așa-zise atitudini „anti-religioase” sau „anti-clericale” a poetului, ci se poate înțelege mai bine ca o formă de protecție împotriva cenzurii comuniste.

[5] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Dies_Irae.

[6] Idem: https://www.youtube.com/watch?v=j1C-GXQ1LdY.

Did you like this? Share it: