Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a, a 90-a, a 91-a, a 92-a, a 93-a, a 94-a, a 95-a, a 96-a, a 97-a, a 98-a, a 99-a, a 100-a, a 101-a, a 102-a, a 103-a, a 104-a, a 105-a, a 106-a, a 107-a, a 108-a, a 109-a, a 110-a, a 111-a, a 112-a, a 113-a, a 114-a, a 115-a, a 116-a, a 117-a, a 118-a, a 119-a, a 120-a, a 121-a, a 122-a, a 123-a, a 124-a, a 125-a, a 126-a.

***

III. 6. 3. 3. Antim Ivireanul şi Ilie Miniat

[Acest capitol din teza mea a fost plagiat de Cristina Crețu. A se vedea aici.]

În 1889, tipărind ceea ce el a numit al doilea volum al Didahiilor, episcopul Melhisedec al Romanului susţinea, în prefaţa acestui volum, o afirmaţie care va face carieră şi anume că Antim Ivireanul s-a inspirat, în elaborarea predicilor sale, din opera lui Ilie Miniat, mare orator ecleziastic, supranumit şi Ioan Gură de Aur al secolului al XVIII-lea[1].

Episcopul Melhisedec era convins că „de la dânsul Antim a împrumutat forma exterioară a predicilor sale, figurile oratorice, asemănările, istorioarele şi basmele întrebuinţate spre înlesnirea înţelesului şi a memoriei ascultătorilor; ba găsim chiar şi fragmente întregi împrumutate ad-literam de la Ilie Miniat”[2].

Însă aceste afirmaţii Melhisedec nu le susţinea decât cu două exemple şi acelea prezente în acest volum II, pe care nimeni nu l-a recunoscut ulterior ca aparţinând lui Antim. Melhisedec afirma: „aşa de exemplu, didahia lui Antim de la Duminica a 2-a a lui Matei (t. II), la tema Veniţi după Mine şi vă voi face vânători de oameni, este o prescurtare din cuvântul lui Ilie Miniat, la aceeaşi Duminică şi la aceeaşi temă. Didahia de la Duminica a 3-a a postului mare (tom II), la tema Ce va folosi omul, de ar dobândi lumea toată şi-şi va pierde sufletul, este iarăşi o prescurtare şi prefacere a cuvântului lui Ilie Miniat la aceeaşi temă şi zi”[3].

Al. I. Ciurea a cercetat toate acestea şi a ajuns la concluzia că – în afară de faptul că asemănările stabilite de Melhisedec sunt destul de generale şi că exemplele oferite figurează numai în acest pretins volum II – nici măcar aceste două predici despre care vorbea episcopul Romanului nu sunt identice şi, mai mult decât atât, nu sunt nici măcar asemănătoare.

Singurul lucru pe care aceste două predici îl au în comun cu Ilie Miniat este, în prima dintre didahii, „un pasaj privitor la simbolismul cifrei 12 a Apostolilor, care este dat foarte pe larg în Miniat şi numai în rezumat în celălalt, restul predicii neavând nimic în comun”[4], la fel cum nici cea de-a doua predică nu are nimic în comun cu Ilie Miniat[5].

Această afirmaţie a lui Melhisedec a fost preluată, fără verificări, chiar de unii istorici şi critici literari de marcă, precum N. Iorga[6], N. Cartojan[7] sau G. Călinescu[8].

Un impediment serios pentru ca Antim să se fi inspirat din opera lui Ilie Miniat este şi faptul că aceasta s-a tipărit, în limba greacă, la Leipzig, de abia în 1718, adică la doi ani după moartea lui Antim, iar prima ediţie în limba română a apărut în 1742, imprimată de mitropolitul Neofit[9].

Cu toate acestea, mulţi au considerat – chiar dacă cercetătorii recenți au renunţat la a mai susţine existenţa unei filiaţii între opera lui Ilie Miniat şi cea a lui Antim Ivireanul – că mitropolitul nostru putea să fi intrat în posesia unor copii manuscrise, care să conţină omilii aparţinând lui Miniat, prin intermediul lui Ioan Avramie, spre exemplu, care îl audiase pe vestitul predicator la Veneţia[10].

După alte opinii, „nu avem de ce lăsa la o parte nici ipoteza unei filiere constantinopolitane, întrucât se ştie că spre sfârşitul veacului al XVIII-lea (în acea vreme, când printre studenţii Academiei de lângă patriarhie se număra şi Dimitrie Cantemir), Ilie Miniatis (…) era profesor la Înalta Şcoală din Istanbul”[11].

Ioan Avramie fusese şi el preot în Veneţia şi în insula Zante, paroh al bisericii greceşti din Veneţia şi profesor al comunităţii elene, lucrând şi la Tipografiile greceşti din acelaşi oraş, până în 1709, când a fost gonit de mitropolitul Filadelfiei, Meletie Tipaldo – care îl şi hirotonise diacon şi preot – şi a venit la Bucureşti[12].

Într-o scrisoare datată 1 iunie 1710, adresată patriarhului Hrisant Nottaras, el „scrie despre ocrotirea ce i-a acordat-o mitropolitul muntean Antim Ivireanul şi despre sarcina ce a primit-o de la domn de a predica în biserica domnească”[13].

În opinia lui Encomidis, Gheorghe Maiota şi Ioan Avramie, dar şi Antim Ivireanul, au fost influenţaţi de Ilie Miniat[14].

Despre Ioan Avramie, el afirmă: „Făcând comparaţie între cuvântările mai importante ale lui Avramie şi didahiile cu acelaşi subiect ale lui Miniat, am găsit mare asemănare şi în forma limbii şi în expunerea ideilor sale, ceea ce indică o simţitoare influenţă a lui Miniat asupra lui Avramie”[15], didahiile acestuia evidenţiindu-se, în peisajul oratoric brâncovenesc, „pentru importanta erudiţie filologică, precum şi pentru adânca cunoştinţă a Sfintelor Scripturi şi imaginaţia poetică a autorului”[16].

În concluzie, dacă suntem dispuşi să acceptăm o certă influenţă a lui Miniat asupra lui Avramie – deşi Encomidis, ni se pare, vorbeşte mai mult de o seducţie la nivel oratoric pe care a exercitat-o Miniat şi nu de o preluare ad litteram de către Avramie – putem să considerăm şi că acesta a fost purtătorul unor copii manuscrise după omiliile marelui predicator şi că Antim ar fi putut, prin intermediul lui, după anul 1709, să ia cunoştinţă măcar de o parte din didahiile acestuia, dacă nu cumva există şi posibilitatea să fi existat şi alte surse prin care să intre în posesia unor astfel de copii.

Pentru a elucida această problemă, am întreprins un studiu personal asupra didahiilor lui Ilie Miniat, bucurându-ne de reeditarea, în 2004, a operei predicatoriale a acestuia, în traducerea românească, din prima ajumătate a secolului trecut, a preotului Dumitru Iliescu Palanca: un îndrăgostit de personalitatea şi de opera predicatorială a lui Miniat.

O cercetarea anterioară, asupra unei ediţii care a avut în vedere numai predicile sale la Postul Mare[17], a avut un rezultat negativ, întrucât nu am reuşit să identificăm nicio asemănare între Antim Ivireanul şi Ilie Miniat, în afara unor elemente ce denotă fie asemănare de caracter, fie tendinţe conjuncturale comune, ce ţineau de stilul oratoric al epocii.

Parcurgând şi alte predici, la diferite praznice şi sărbători, am ajuns la aceeaşi concluzie, cu o singură excepţie notabilă şi anume un panegiric La Naşterea Născătoarei de Dumnezeu [18]. În această omilie se regăsesc şi câteva fragmente care au o certă corelaţie cu pasaje disparate din didahiile lui Antim închinate Maicii Domnului şi, după cum vom vedea, este vorba de secvenţe de o mare încărcătură poetică.

Cea mai evidentă asemănare, în această privinţă, o denotă următorul fragment din panegiricul lui Ilie Miniat: Sfinţii Învăţători ai Bisericii, în adunările lor, în multe şi felurite chipuri au numit şi s-au nevoit a lăuda pe Stăpâna, cea pururea Fecioară şi au tâlcuit slava ei cea mare. Unul a numit-o soare, fiindcă este încununată cu razele dumnezeiescului dar şi străluceşte cu lumina ei mai presus de orice lumină. Altul a numit-o lună, pentru că, în marea şi minunata ei străucire, corul cel tăinuit al stelelor i se închină şi-i cântă ca unei împărătese. Alţii au numit-o izvor, fiindcă, cu curgerile darurilor ei cereşti, adapă Sfânta Biserică.

Se mai numeşte şi cer, pentru că a răsărit pe Soarele Dreptăţii, se mai numeşte şi crin, pentru că niciodată nu a pierdut din frumuseţea culorii albe a crinului, o mai numim şi grădină ferecată, întrucât niciodată şarpele satanei nu a îndrăznit să verse veninul cel purtător de moarte. Pe Fecioara o mai numim şi rai, pentru că ea a înflorit pomul vieţii. Niciuna dintre aceste numiri nu este în deajuns de măreaţă pentru Sfânta Fecioară, ca aceea cu care o împodobeşte Duhul Sfânt în Cântarea Cântărilor: „Dimineaţă şi Zori”. Cu adevărat, mare asemănare este între zori şi Sfânta Fecioară [19].

Ne amintim, desigur, de un pasaj asemănător în didahiile antimiene, respectiv în Cazanie la Adormirea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu [20]. Avem în vedere, când facem această comparaţie, şi îndelungata tradiţie omiletică ortodoxă şi bizantină, care a interpretat în acest sens profeţiile Vechiului Testament şi care a stat la baza didahiilor pe această temă alcătuite de ambii predicatori şi nu ne hazardăm necugetat în a stabili neapărat o filiaţie între cele două texte, însă e nevoie să remarcăm aproape o identitate în ceea ce priveşte comparaţiile amândurora, între Preasfânta Fecioară şi soarele, luna (deşi la Antim este mai detaliată), izvorul şi crinul.

Există însă şi comparaţii care, deşi sunt comune, au o altă motivaţie exegetico-teologică – cum este comparaţia cu „grădina încuiată” – şi, de asemenea, există comparaţii sau interpretări care se regăsesc numai la unul dintre autori, în timp ce la celălalt lipsesc.

Ordinea acestora este, de asemenea, diferită şi aceste deosebiri, importante totuşi, indică fie un împrumut „superficial” din partea lui Antim – pentru că nu vedem calea prin care s-ar fi putut produce o influenţă în sens invers –‚ care ar fi avut în vedere doar câteva idei teologice exprimate deosebit de poetic şi care să fi atras atenţia în mod aparte mitropolitului nostru iubitor de tot ce este frumos şi adevărat, fie un izvor patristic comun.

Cel puţin din punctul de vedere al cugetării teologice, înclinăm spre ultima variantă, întrucât am văzut cât de profundă este la Antim teologia luminii şi, în acest context, cât de abisală poate fi exegeza unei comparaţii cu soarele, luna, stelele sau zorile, comparaţii pe care nu le-a inventat nici el, nici Ilie Miniat – să ţinem cont – ci aparţin Scripturii într-un mod deosebit de intim şi de adânc.

Pe de altă parte, putem să acceptăm ideea unei anumite seducţii a formei lingvistice şi poetice, deşi Antim nu îl copiază ad-litteram pe contemporanul său grec, ci îmbracă expresia românească într-o formă originală, pe care, nu ştim dacă limba noastră veche sau lipsa posibilităţii de a citi originalul grecesc al lui Miniat, ne face să o simţim mai poetică şi mai fermecătoare decât pe cea a marelui predicator din Veneţia.

Însă aici nu încape o comparaţie cu sens de competiţie între cei doi. Frumuseţea textului omiletic este remarcabilă, în felul ei, la fiecare dintre ei, precum şi lirismul expresiei. Spre exemplificare, reproduc puţin din continuarea predicii lui Miniat, nu fără scopul recunoscut de a dovedi şi că restul acestei omilii nu are nimic în comun cu didahia lui Antim:

Crepusculul sau aurora dimineţii, cu lumina ei roşie-alburie ce se naşte din prea luminata poartă a răsăritului, având faţa zugrăvită cu rumeneala şofranului, împodobită cu trandafiri, înfrumuseţată cu flori, încununată cu crini, tot aşa se naşte astăzi din răsăritul cel de taină, din pântecele cel sfânt al Anei, dumnezeiască Maică, pururea Împărăteasă a stelelor, Prea Curată, fiică purtând în faţă trandafirii unei cereşti şi fără de prihană frumuseţi, iar la piept crinii unei curăţii de-a pururea nevinovată, încât pare un însufleţit rai al harurilor. Expresia din urmă este foarte asemănătoare cu icoană însufleţită a frumoseţilor celor cereşti [21] a lui Antim, dar acest lucru nu dovedeşte nimic.

Zorile nasc soarele strălucitor şi la naşterea lui dispar în infinit stelele, fermecător cântă păsările, întunericul nopţii piere, luna nestatornică se ascunde de ruşine şi vine ziua cu aurul luminii ca să strălucească. Şi Prea Curata Mariam naşte Soarele cel plin de taină, care luminează pe tot omul ce vine în lume, încetând la Sfânta Lui naştere puzderia de zei şi de idoli vicleni. Graiurile Sfinţilor strămoşi nu pregetă a cânta neîncetate doxologii. (…)

„Cine este aceasta care răsare ca zorile?” O, prea sfântă şi luminată dimineaţă, tu eşti strălucitul mergător înaintea Soarelui măririi, tu eşti boarea răcoroasă a luminii dumnezeieşti, tu eşti ziua preafericită ce vesteşti bucuria cea mare!(…)[22].

Am spune, mai degrabă, că fiecare dintre cei doi mari predicatori au găsit o expresie cât mai frumoasă, mai poetică, mai înălţătoare, care să se potrivească unor formulări patristice şi tradiţionale, dar şi sensibilităţii estetice a timpului lor. Acolo unde au existat similitudini, teandinţa noastră este să credem în existenţa unui izvor omiletic tradiţional consultat de ambii oratori, cu toate că nu excludem nici varianta ca lui Antim să-i fi parvenit unele predici ale lui Miniat.

Din păcate, în ediţia parcursă a predicilor acestuia din urmă nu se oferă şi o cronologie a lor, astfel încât nu ştim când a fost rostită această omilie La Naşterea Născătoarei de Dumnezeu, iar Cazania la Adormirea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu a lui Antim nu este nici ea datată – deşi, dacă am da crezare celor ce susţin ordonarea cronologică a didahiilor, în manuscrisele în care clasificarea tematică nu este prioritară, am putea afirma că a fost rostită la relativ scurt timp după instalarea lui Antim ca mitropolit, în ideea – iarăşi nesigură – că nu au fost expuse, măcar o parte din predici, anterior acestei date.

Cunoaşterea cu certitudine a anilor în care au fost rostite cele două predici, a lui Antim şi a lui Miniat, ne-ar putea aduce o oarecare lumină în a stabili dacă putem vorbi de o influenţă sau nu (deşi pe o foarte mică porţiune de text) asupra mitropolitului Ungrovlahiei.

În afara similitudinilor semnalate în aceste două didahii, nu am mai găsit nimic semnificativ, în operele celor doi vestiţi predicatori, care să indice o filiaţie între ei. Atât din punct de vedere ideatic, cât şi compoziţional, omiliile se deosebesc în mod evident – chiar şi cele două predici în care am descoperit câteva formulări destul de asemănătoare, sunt, în rest, cu totul distincte una de alta.

Am urmărit, în operele lor, omiliile cu aceeaşi temă şi nu am aflat, în afara unor trimiteri scripturistice la care apelează ambii autori, cum e şi firesc – dar pe care fiecare le interpretează original – niciun alt element cu adevărat comun.


[1] Cf. Dan Horia Mazilu, Introducere…, op. cit., p. 115.

[2] Didahiile Mitropolitului Ungro-Vlahiei, Antim Ivireanul, vol. II, Bucureşti, 1889, p. XXIII-XXIV.

[3] Idem, p. 799. [4] Ibidem. [5] Cf. Ibidem.

[6] N. Iorga, op. cit., ed. 1969, p. 345.

[7] N. Cartojan, op. cit., p. 367.

[8] G. Călinescu, op. cit., p. 12.

[9] Cf. Pr. Prof. D. Iliescu-Palanca, Cuvânt înainte la: Ilie Miniatis, Episcopul Cernikăi şi al Kalavritei din Peloponez (1669-1741), Predici la Postul Mare şi la diferite trebuinţe, trad din limba greacă de Pr. Dumitru Iliescu Palanca, prefaţă de Protos. Iustin Marchiş, Ed. Anastasia, 2004, p. 16-17.

[10] Cf.  Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 195.

[11] Dan Horia Mazilu, Literatura română barocă în context european, op. cit., p. 88.

[12] Cf. D. V. Encomidis, Ioan Avramie, în rev. Biserica Ortodoxă Română, LXII (1944), nr. 4-6, p. 143.

[13] Idem, p. 144. [14] Cf. Idem, p. 141. [15] Idem, p. 159. [16] Ibidem.

[17] Ilie Miniat, Didahii la Postul Mare, traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1996.

[18] Ilie Miniatis, Predici la Postul Mare…, op. cit., p. 485. [19] Idem, p. 486-487.

[20] Opere, p. 19-20.

[21] Idem, p. 20.

[22] Ilie Miniatis, op. cit., p. 487.

Did you like this? Share it: