Cred că ați urmărit adesea cum un copil începe să își întrebe părinții sau bunicii despre diverse lucruri și aceia nu știu ce să-i spună. Ori se fac că nu au timp ori îi spun că nu știu, dar nu își manifestă decepția că nu sunt erudiți. Și îl  fac pe copil să se simtă un inadaptat pentru că pune întrebări.

Eu mi-am enervat mereu profesorii, colegii, prietenii cu întrebări, când aveau atitudinea celor din jurul copilului care întreabă: autosuficiență. Căci, în general, cine consideră întrebarea o ofensă, de fapt vrea să își ascundă neputința de a gândi. Pentru că e o mare diferență între a nu ști ceva (și nu știm multe) și a nu fi în stare să gândești ceva anume.

Copilul întreabă, atunci când vede ceva pentru prima oară. Și nu se așteaptă să îi dai definiții  de dicționar, ci să îi spui ceva esențial despre ceea ce vede. Dacă îi spui că „e vaca” și „ea face lapte din care bei tu”, pentru copil e lucru capital. La fel, dacă îl înveți cum se pornește computerul și lucruri generale despre el, pentru el e de ajuns.

Dar când nu știm multe lucruri esențiale și am ajuns să  avem copii, asta arată că  am fost niște copii care nu au stăruit în întrebări. Căci dacă ai noștri ar fi fost praf în zona cunoașterii, ar fi trebuit ca noi să ne căutăm răspunsurile.

Did you like this? Share it: