Poezia e o caleașcă pentru fluturi – ceva diafan, grațios, imaterial, pe care cu greu poți să o prinzi în cuvinte – dar care se scrie cu sânge:

Avem prea puține osii
pentru roata de carne a trupului nostru.
– Unde te duci tu, caleașcă pentru fluturi?
Unde te duci tu?
…Caleașca trece prin piața cea mare.
Plângând, eu alerg în urma ei.
Iarba o întreb: A trecut pe aicea caleașca?
Iarba nu-mi răspunde nimica.
Copacii îi întreb: Au ați văzut vreun fluture în  caleașcă?
Copacii tac și le cad galbene frunze pe jos.
– Doamne, a fost înaintea mea o caleașcă?
Cum, Doamne, s-o ajung din urmă?
– Ia-te după dâra de sânge, prostule,
îmi răspunse cerșetorul orb.

Dâra de sânge sau mirosul suferinței duc la caleașca de fluturi, care te poate purta la Dumnezeu. Pentru că nu există frumusețe fără suferință, nu există ajungere la sublim fără a trece prin durere și martiriu. Și aceasta este tot o concepție ortodoxă. Frumusețea nu se poate concepe în afara suferinței. Dimpotrivă, ideea „clasică” (păgână) de frumusețe exclude suferința.

Aproximativ în același sens se poate înțelege și poemul A cumpăra un câine:

A venit îngerul și mi-a spus:
– Nu vrei să cumperi un câine?
Eu nu am fost în stare să-i răspund.
Cuvintele pe care i le-aș fi putut striga
erau lătrătoare.
– Nu vrei să cumperi un câine? –
m-a întrebat îngerul, ținând în brațe
inima mea
lătrătoare,
dând din sânge ca dintr-o coadă.
– Nu vrei să cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul
în timp ce inima mea
dădea din sânge ca dintr-o coadă.

De ceva vreme, poetul ar vrea, mai degrabă, să schimbe cuvintele pe lătrat și pe urlet de lup. Faptul în sine vorbește destul de grăitor despre starea sa sufletească. Și dacă ne spune că își simte inima ca pe un câine „dând din sânge ca dintr-o coadă”, imaginea e destul de puternică pentru ca să nu mai lase loc de îndoială cu privire la semnificația sa.

Îngerul îi cere să o cumpere…pentru că numai astfel poate să ajungă din urmă caleașca pentru fluturi, poezia inefabilă.

Și înțelegem că în acele zile, poetul și-a cumpărat cu o grea suferință poezia, că poate mai ușor i-ar fi fost, cum zicea odinioară Eminescu, „Ca să spânzur lira-n cui/ Și un capăt poeziei/ Și pustiului să pui!” (Singurătate). De aceea, el singur se ruga lui Dumnezeu în neputință: „Trage-ți odată mâna ta lungă, siderală,/ din mine, mănușa ta oloagă” (Mănușa)[1].

Însă Nichita Stănescu e un caz unic de poet modern atent la…inimă. Ca să ne dăm mai bine seama de acest lucru, o să reamintesc unele versuri din opera lui:

Inimă mai mare decât trupul,
sărind din toate părțile deodată
și prăbușindu-se din toate părțile-napoi,
asupra lui,
ca o distrugătoare ploaie de lavă,

tu, conținut mai mare decât forma, iată
cunoașterea de sine, iată
de ce materia-n dureri ia naștere din ea însăși,
ca să poată muri.
Moare numai cel care se știe pe sine,
se naște numai cel care își este
sieși martor[2].

(A unsprezecea elegie, vol. 11 elegii)

*

Inima mea își alege culoarea.
Ea își alege propria ei culoare,
culoarea pe care-o avea încă
de dinainte de a ști că o are.

Inima mea își alege culoarea
cea fără de umbră, cea nemișcătoare. /…/
Inima mea își alege culoarea
roșie, își alege
roșu vertical,
roșul pe care l-a pulsat
necontenit, roșul pur
hrană a gândurilor… [3]
(Alegerea culorii, vol. Roșu vertical)

*

O, tu, viteză,
inimă în balans,
împingând migrația popoarelor de celule
roșii și albe.

Inimă, tu, cea mai repede,
inimă, tu, zeitate a magneților[4]!

(Arta scrisului, vol. Oul și sfera)

*

Deplasare spre roșu, mereu aceeași deplasare
spre roșu
o, linii spectrale ale vieții mele,
îndepărtare secretă și perpetuă
a insului de sine însuși /…/

Vai mie, și mai ales – vai,
neîntreruptei deplasări spre roșu
a tot ceea ce făcea ființă
continuându-mi creierul obosit. /…/

Și totuși, mi se cuvine dreptul
întâiului născut,
dreptul cifrei 1 mi se cuvine.

(Axios, axios!, vol. Laus Ptolemaei)

*

Tragem la sorți
cu inima smulsă dintr-un străin.
Martorul întreabă: cap sau pajură?
Nici cap nici pajură, răspunde corul antic.
Inimă, pur și simplu.
Inimă pe toate fețele?
Inimă pe toate fețele!
Și unde este Omul cu M mare?
Unde să fie? În moarte.
Dacă trageți la sorți cu inima lui
unde vreți să fie?
Omul cu M mare se află în moartea cu m mic.

(Tragere la sorți, vol. Belgradul în cinci prieteni)

Etc. Poemul din urmă privește aluziv spre tragerea la sorți a soldaților romani, pentru haina Domnului, când Acesta era răstignit. Însă aici, în scenariul nichitian, cei ce trag la sorți au o monedă care nu mai e moneda obișnuită romană, cu chipul împăratului pe o parte și cu pajura pe alta, ci o alta care are inimă pe ambele fețe. Sugerând iubirea Celui care S-a făcut Om pentru noi și a făcut ca moartea noastră să fie „cu m mic”.

Convergente din punct de vedere semantic sunt și versurile: „Urlă în mine inima/ ca pasagerul lucid/ într-un avion ce se prăbușește/ în flăcări. /…/ Fă-mi Doamne un pat/ din trupul rechinului /…/ O, trup în trup, moarte mea/ este o floare/ în mâna unei morți cu mult/ mai mare(După întoarcere). Însă Omul care a murit pe Cruce a desființat moartea cea mare.

Un asemenea interes pentru inimă (ca și pentru suflet, de altfel) e rar de găsit printre poeții moderni și el, alături de multe alte lucruri, ar trebui să dea de gândit celor care au susținut și susțin faptul că la Nichita nu e vorba decât despre o imaginație fabuloasă.

Nu sunt de acord cu această perspectivă reducționistă. Dimpotrivă, consider că am găsit în opera lirică a lui Nichita un univers întreg de cugetări și de sentimente gândite, care trebuie parcurs cu mare atenție pentru a fi înțeles.

Bineînțeles, atunci când ți-e greu să te muncești ca să înțelegi semnificațiile…le expediezi cu ușurință în zona imaginației debordante sau în categoria elucubrațiilor, acolo unde au ajuns nu o dată atât metaforele poetice, cât și precizările teoretice (cele atât de neobișnuite pentru critici) ale lui Nichita Stănescu…


[1] După cum am văzut puțin mai sus. Sau aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2017/01/22/reintoarcere-la-nichita-65/.

[2] A se vedea comentariul meu undeva mai sus, sau aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/04/23/reintoarcere-la-nichita-25/.

[3] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/07/20/reintoarcere-la-nichita-40/.

[4] De asemenea, am explicat undeva mai sus ce înseamnă ca inima să fie „zeitate a magneților”. Se poate revedea comentariul meu la A treia elegie sau aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/03/07/reintoarcere-la-nichita-16/.

Did you like this? Share it: