Sfânta Scriptură spune: „Înfricoșat [înfricoșător] lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului celui viu” (Evr. 10, 31, Biblia 1914). Iar poetul se roagă astfel pentru mila Sa:

Paharele nenorocite
care sunt trupurile noastre,
doamne, dă, doamne, dă,
să nu le spargi chiar tu în mâna ta,
să nu le spargi chiar tu.
Mai bine bea puținul nostru creier,
ciorba de înger fiartă rău;
mai bine bea poșirca inimii de sânge
cu multă Dunăre turnată-n ea.
Lasă-ne dacă poți să lași, –
O masă pe care morți să stăm,
Să vină cei care ne știu
Și să aducă lumânări de plâns.
O, fii îndurător și nu ne rupe
în sfântă mâna ta
puțina sticlă colorată prin care
părinții noștri mult privit-au.

(Puțină sticlă colorată)

E o rugăciune pentru ca Dumnezeu, Cel care a băut paharul durerilor noastre și amărăciunea păcatelor noastre, să bea și „puținul nostru creier” și „poșirca inimii” noastre. Adică să ne mai rabde încă și să nu ne rupă în mâinile Sale.

Oboseala existențială, pe care Nichita o resimte dureros, apare și în poemul Pe cel mai des:

Umbra ramurei cu frunze
clătinându-se-n bătaia vântului
nu mi-a izbit, doamne, trupul,
ci numai a frig a lăsat
pe vorba mea de dragoste.

Treci tu, cuvântule, dacă ai umbra
și lasă pata ta de neînțeles
pe sufletul meu de azi, de ieri, de alaltăieri;
pe cel mai des, pe cel mai foarte des.

Plâng oile de mult prea multă lână;
e sufocată clipa de mult timp.

Lasă tu A pe mine să rămână
intim, viul Olimp.

Fac schimb cu mine însumi, doamne, –
mă dau pentru o umbră, pentru o capră,
pentru o piatră.

„Umbra ramurei cu frunze” poate indica simbolul ramurei de măslin, despre care a scris odinioară: „Voi lua /…/ și chipul tău prelung, iubito,/ cu pletele sălbăticite printre cărți,/ și-un porumbel călător voi lua,/ să—mi aducă – ramură de măslin – / dunga de lumină a dimineții/ și să mi-o lovească, ușor, de tâmplă” (Pentru liniștea somnului, vol. Sensul iubirii).

Acum, însă, „umbra ramurei cu frunze /…/ nu mi-a izbit, doamne, trupul,/ ci numai a frig a lăsat/ pe vorba mea de dragoste”.

„Treci tu, cuvântule, dacă ai umbra” – umbra păcii și a binecuvântării – „și lasă pata de neînțeles/ pe sufletul meu”, se roagă poetul.

„Lasă tu A pe mine să rămână/ intim, viul Olimp”: lasă Tu, Doamne („A”) să rămână pe mine Omega („viul Olimp”). Lasă să-mi devină intim viul sfârșit.

Mă dau pe mine pentru mine („Fac schimb cu mine însumi, doamne”), ba chiar „mă dau pentru o umbră, pentru o capră,/ pentru o piatră”. Mă dau pentru ceva autentic. Redă-mi viul, redă-mi autenticitatea vieții!…

Sentimente strivitoare, care îl copleșesc, se revelează și în volumul Măreția frigului (romanul unui sentiment).

Ne anunță că are punctul de vedere al pietrei („punctul meu de vedere e punctul pietrei”) – vom discuta acest aspect puțin mai departe. Îngerul care vine la miezul nopții îl schimbă, dar el nu știe dacă, la rândul său, poate schimba calul care răspunde printr-un „i-ha” de neînțeles.

„Nu mi-e foame,/ nu mi-e sete. /…/ Nu sunt obosit, nu, nu sunt obosit și nici nu mi-e sete”, dar:

Merg ca și cum aș sta,
și deși sunt sătul de aer, respir.
Nu, nu uitați; nu mi-e foame și
nu mi-e sete,
după cum nu mai sunt tânăr,
dar nici bătrân nu sunt.

Boarea suavă a dimineții
o pot strânge de suava beregată
fără să fac vreun efort prea mare
și pot să dau și cu piciorul
în râul subțire și firav
și fără pești în el.
În râul cu nimic mai presus
decât o coadă de câine.

Dacă hotărăsc să fac ceva, fac.
Am cheltuit atâtea zile
încât o zi în plus risipă
nici măcar nu mă face mai sărac.

Nici dorința de a supraviețui
nu mă face să respir mai des.
Nici moartea nu mi se mai pare
atât de măreață.

Motivul esențial rămâne acela că lumea nu se lasă schimbată, transfigurată de cuvântul poetic:

E bun sistemul acesta planetar,
dar nu mai mult decât atât.
E luminos soarele acesta
luminos. Nu orbitor, nu orbitor.

Dacă n-ar mai răsări mâine dimineață
ar fi o mare pierdere.
Dar nu mai mult decât o mare pierdere.

Aș putea să biciuiesc lucrurile dar n-o fac.
Nu pentru că n-aș crede că lucrurile
n-ar simți durerea,
ci pentru că mi-aș uza inutil biciul.

/…/

Și n-am să înțeleg dacă eu sunt pentru el
ceea ce este îngerul pentru mine.
– Am venit să te schimb, calule.
– I-ha, i-ha, îmi răspunde calul.

Banalitatea lumii nu se lasă schimbată de poezie – repetitivitatea fenomenelor îl exaspera, odinioară, și pe Eminescu. Totodată, Nichita Stănescu se întâlnește aici, întrucâtva, și cu Bacovia, care nu credea în forța transfiguratoare a poeziei, care nu credea că lumea poate fi cosmetizată prin poezie[1].

Mult mai aproape de adevăr este însă mărturisirea din versurile care urmează, din care aflăm motivul fundamental al nefericirii sale, acela că poezia sa nu ajunge la oameni:

Nu scot limba la tine,
ca să nu crezi că vreau să te gust.
Îți vorbesc numai.
E un fel de a scoate limba pe jumătate.

Dacă mă înțelegi – bine
Azi cât timp mă înțelegi voi fi bucuros.
Chiar fericit.
Dar numai azi.

Dacă nu înțelegi nimic, voi fi trist
iar către sfârșitul serii, – melancolic.
Dar nu mai departe de această seară,
pentru că la miezul nopții
vine îngerul.

El îmi va spune:
– Am venit să te schimb!
– Schimbă-mă, am să-i spun.
Și el mă va schimba.

(Schimbarea la față)

Însă, dacă el se lasă schimbat de Înger, în schimb, oamenii nu se lasă schimbați de poezia lui. Decât, poate, pentru foarte puțină vreme.

Verbul său nu e transfigurator, nu e acel laser lingvistic pe care l-a visat dintotdeauna, care să despartă lumina de întuneric, binele de rău și să scoată apele gestante cu pești din lumină[2].

Și acest poem e tot o artă poetică. Și înțelegem din el că Nichita nu și-a pierdut încrederea în cuvânt și în poezia sa, după cum nu și-a pierdut încrederea în Dumnezeu și în Îngerul său păzitor și inspirator, dar e pe punctul de a-și pierde încrederea în oameni.

Are punctul de vedere al pietrei față de oameni, al Profetului care strigă în pustiu.

E o precizare în plus față de ceea ce spunea în poemul Testament[3], din vol. În dulcele stil clasic

De aici, probabil, vine și titlul: Măreția frigului. Măreția celui care rămâne nemuritor și rece.


[1] A se vedea comentariul meu de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2014/03/14/completari-la-comentariul-poeziei-lui-bacovia/.

Dar și: http://www.teologiepentruazi.ro/tag/george-bacovia/.

[2] A se vedea comentariile mele anterioare, mai sus. Sau aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/01/03/reintoarcere-la-nichita-3/; http://www.teologiepentruazi.ro/2016/11/27/reintoarcere-la-nichita-59/; http://www.teologiepentruazi.ro/2017/01/11/reintoarcere-la-nichita-64/.

[3] A se vedea ceea ce am spus mai devreme. Sau aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2017/01/25/reintoarcere-la-nichita-66/.

Did you like this? Share it: