Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [130]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)
Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a, a 90-a, a 91-a, a 92-a, a 93-a, a 94-a, a 95-a, a 96-a, a 97-a, a 98-a, a 99-a, a 100-a, a 101-a, a 102-a, a 103-a, a 104-a, a 105-a, a 106-a, a 107-a, a 108-a, a 109-a, a 110-a, a 111-a, a 112-a, a 113-a, a 114-a, a 115-a, a 116-a, a 117-a, a 118-a, a 119-a, a 120-a, a 121-a, a 122-a, a 123-a, a 124-a, a 125-a, a 126-a, a 127-a, a 128-a, a 129-a.
***
III. 6. 4. Antim Ivireanul – isihast
După cum am văzut, Antim Ivireanul are trei predici cu tema Schimbarea la Faţă, o sărbătoare predilectă a isihaştilor. Dar nu numai simpla lor menţionare este un argument în favoarea concepţiilor isihaste ale lui Antim, ci vom parcurge aceste texte cu atenţie, împreună cu alte fragmente din Didahii, pentru a demonstra pertinenţa afirmaţiei din titlul acestui capitol.
Prima didahie la Schimbarea la Faţă începe, oarecum, ex abrupto, introducându-ne direct în miezul subiectului. Mântuitorul alege trei dintre Ucenicii Săi – care erau cei mai mari între Sf. Apostoli –, pentru a le descoperi dumnezeirea Sa, cu scopul de a le da curaj în vremea Răstignirii, ce avea să urmeze după puţin timp.
Pentru aceasta Hristos atâta S-au schimbat cât obrazul Lui străluciia ca soarele şi veşmintele Lui era albe ca zăpada. Iar asemânarea aceasta a obrazului cu soarele şi a veşmintelor cu zăpada, nu doară pentru aceia să asămânează cum că nu ar fi strălucit obrazul Lui [mai tare] decât soarele, sau veşmintele Lui nu ar fi fost mai albe decât zăpada, ci pentru că aici, în lume, nu avem noi alt nimic mai strălucitor şi mai luminat decât soarele sau mai alb decât zăpada [1].
Antim ţine să menţioneze că lumina lui Hristos întrece cu mult, infinit de mult, tot ceea ce cunoaştem noi pe lumea aceasta, şi că această lumină dumnezeiască, ce i-a învăluit pe Sf. Apostoli pe Tabor, va iradia din trupurile tuturor Sfinţilor (la sfârşitul lumii), care sunt pe lângă Hristos ca nişte stele, carii iau lumina lor de la acest Soare al dreptăţii (…) şi de vor străluci Sfinţii ca soarele [[2]], cu cât mai vârtos va străluci Soarile acesta al dreptăţii [3].
Această învăţătură a luminii dumnezeieşti necreate, a harului necreat al lui Dumnezeu, nu există decât în Biserica Ortodoxă, Biserica Romano Catolică renunţând la ea, după schismă, şi teoretizând – prin Toma d’Aquino şi alţi teologi catolici – doctrina graţiei create. Nici confesiunile protestante sau neoprotestante nu cunosc această învăţătură.
Este bine cunoscută polemica acerbă din secolul XIV, între Sf. Grigorie Palama şi Varlaam de Calabria, în această privinţă. Apărători ai acestei învăţături de credinţă au fost întotdeauna isihaştii, care au considerat că, prin rugăciunea neîncetată, unită cu împlinirea tuturor poruncilor lui Hristos, omul (care este creştin bine-credincios, desigur) poate ajunge, încă pe pământ fiind, la a se îmbrăca (fiinţial) în lumina lui Hristos, în harul dumnezeiesc, şi a privi, întru ea, tainele Împărăţiei Cerurilor.
Aceasta este credinţa intimă în Biserica Ortodoxă, propovăduită de toţi Sfinţii, din vechime sau mai aproape de noi – între care se remarcă, mai cu seamă, Sf. Simeon Noul Teolog şi Sf. Grigorie Palama, ale căror învăţături, Antim le are, desigur, în vedere, chiar dacă nu îi citează –‚ prin care se susţine că numai văzând şi trăind în harul Duhului Sfânt, în lumina dumnezeiască, creştinul se poate, cu adevărat, dezbrăca de patimi şi de păcate şi poate gusta, încă de aici, mântuirea şi fericirea vieţii veşnice.
Din faptul că propovăduieşte cu atâta căldură şi certitudine această realitate duhovnicească, am putea deduce că şi Antim este un trăitor în harul lui Dumnezeu şi un culegător al roadelor rugăciunii neîncetate (cunoscută şi sub numele de „rugăciunea minţii”, „rugăciunea inimii”, „rugăciunea lui Iisus”, „rugăciunea neptică sau trezvitoare”).
În Ţările Române, o revigorare puternică a isihasmului a avut loc în secolul XVIII, prin Sfântul Vasile de la Poiana Mărului şi Sfântul Paisie Velicikovski (la foarte scurt timp după moartea martirică a Sfântului Antim Ivireanul), dar el a existat totdeauna pe pământul românesc, dovadă fiind însuşi termenul vechi românizat de „sihastru” sau „sihăstrie”.
Antim învaţă că lumina dumnezeiască întrece în strălucire şi în frumuseţe întreg universul, atâta cât de s-ar aduna într-un loc toată frumoseţia şi toată podoaba cea pământească şi cea cerească, nici într-un chip n-ar putea ca să veselească ochii şi inimile celor ce ar privi spre dânsa, precum au veselit lumina aceia ochii ucenicilor lui Hristos [4].
Iar în cea de-a treia cazanie adaugă el, că într-o clipă de ceas [Hristos] S-au arăta precum era, mai înainte de veci, împodobit cu toate frumuseţile ceriului, luminat cu toată lumina dumnezeirii [5], având, cei ce au văzut lumina Lui, a înţelege învăţături sufleteşti (adică duhovniceşti – n.n.) şi mântuitoare din această înfrumuseţare a Mântuitoriului [6].
Din aceste precizări ale autorului, putem deduce – împreună cu ascultătorii lui Antim – că extazul dumnezeiesc, vederea luminii divine (teoptia), nu este numai o simplă vedere, ci una însoţită de cunoaştere, de înţelegere adâncă, mai presus de minte şi de cuvânt.
Cine a primit marele har de la Dumnezeu, ca să privească pe acest înfrumuseţat Iisus [7], nu se umple numai de bucurie preste fire [8] şi de uimire, văzând luminata frumoseţe a Mântuitoriului [9], ci şi de cunoaştere a tainelor care nu pot fi spuse în cuvinte, şi care întrece toată înţelepciunea omenească, inteligenţa şi gândirea noastră discursivă.
Având în vedere explicaţiile precise şi detaliate ale lui Antim (deşi nu foarte numeroase), nu ne putem îndoi că a trăit experienţe duhovniceşti profunde, nu neapărat pentru că nu ar fi putut citi despre ele în cărţile aparţinând tradiţiei patristice – lucru ce i-ar fi fost, de altfel, foarte uşor – ci din cauza faptului că le tâlcuieşte şi le predică, cu foarte multă abnegaţie şi credinţă.
Antim ne explică şi un atribut al luminii dumnezeieşti şi anume acela că, deşi era infinit mai puternică decât lumina soarelui material, lumina aceasta, ochii cei slabi ai ucenicior nu-i smintiia [nu-i orbea, nu le afecta vederea], ci mai vârtos, cu o bucurie oarecare, dumnezeiască, îi veseliia [10], arătând, prin aceasta, lumina harului.
Căci, după cum spunea Sfântul Grigorie Palama, cei cărora le este dat să vadă lumina dumnezeiască, „primesc ochi duhovniceşti şi au mintea lui Hristos”[11], „prin ochii aceştia simţind unii frumuseţea Mirelui spiritual…”[12], iar „vederea lor n-a fost sensibilă sau mentală. Vezi deci, că aceia au primit drept minte, ochi şi urechi, pe Duhul cel necuprins, prin care văd aud şi înţeleg? Căci odată ce e oprită orice lucrare intelectuală, prin ce mai văd îngerii şi oamenii, deopotrivă cu îngerii, pe Dumnezeu, dacă nu prin puterea Duhului?
De aceea această vedere a lor nu e simţire, pentru că nu o primesc prin simţuri; nu e însă nici înţelegere, pentru că nu o află prin cugetări sau prin cunoştinţe ce se câştigă din ele, ci în vreme ce încetează orice lucrare mentală. Dar nu e nici imaginaţie, nici idee, nici părere, nici vreo concluzie prin silogisme, nici n-o câştigă mintea numai urcând, prin negarea tuturor (deci nici cunoaştere apofatică de tip intelectualist nu este – n.n.)”[13].
Dar această lumină arată şi felul în care se vor spiritualiza trupurile omeneşti – cele ale Sfinţilor – devenind transparente şi iradiind lumină, căci nu numai singură mărirea lui Hristos veseliia ochii ucenicilor, ce şi a lui Moisi şi a lui Ilie, carii, împreună cu Domnul să arătase a fi cuprinşi de lumina şi de mărirea aceia[14].
Acestea sunt învăţături foarte înalte, ale teologiei mistice, pe care le strecoară Antim în predica sa, învăţături pe care le-au precizat toţi marii Sfinţi Părinţi, dintre care îi amintim numai pe Sf. Dionisie Areopagitul, care spune că „în veacul viitor, apariţia luminoasă, văzută, a Domnului, ne va înconjura de strălucire ca pe învăţăcei la Schimbarea la Faţă”[15]; şi pe Sfântul Simeon Noul Teolog: „Şi Sfinţii vor fi asemenea Celui Preaînalt (Is. 14, 14).
De unde ştim aceasta? Ascultă pe Mântuitorul însuşi spunând acestea: « Atunci Drepţii vor străluci ca soarele » (Mt. 13, 14). Şi ce alt chip sau soare e acesta, dacă nu Cel de Care am vorbit, Cel singur numit de El însuşi Soarele dreptăţii (Mal. 3, 20), Care singur va răsări şi va străluci în Drepţi? (…)
Deci Sfinţii sunt asemenea lui Dumnezeu şi-L vor cunoaşte pe Dumnezeu.”[16] Iar despre lumina dumnezeiască, tot el spune, printre altele: „Astfel Sfinţii din veac, cei de odinioară şi cei de acum, privind duhovniceşte (…), sunt lumină din lumina Duhului[17]. (…) Iar când auzi de «lumina cunoştinţei», ca să te lămurim în toate, să nu presupui că e numai cunoştinţa celor spuse fără lumină.
Căci n-a grăit numai de istorisire sau de cuvântul cunoştinţei, ci de «lumina cunoştinţei» sau de «cunoştinţa luminii», adică de faptul că lumina aduce cunoştinţa în noi. Căci altfel nu poate cunoaşte cineva pe Dumnezeu, decât în vederea (contemplarea) luminii trimise de El. (…) Dumnezeu e lumină şi vederea Lui e ca o lumină. Deci din vederea luminii ne e dată prima cunoştinţă (prima certitudine, cu adevărat, însoţită de cunoaştere – n.n.) că există Dumnezeu…”[18].
[1] Opere, p. 10.
[2] Cf. Mt. 13,43, după cum precizează însuşi Antim.
[3] Ibidem. [4] Ibidem. [5] Idem, p. 150. [6] Ibidem. [7] Ibidem. [8] Idem, p. 10. [9] Ibidem. [10] Ibidem.
[11] Cf. Pr. Acad. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama (cu patru tratate traduse), ediţia a doua, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 187.
[12] Idem, p. 188. [13] Idem, p. 189.
[14] Opere, p. 11.
[15] Cf. Pr. Acad. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit. supra, p. 201.
[16] *** Filocalia, vol. 6, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 168.