Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Month: februarie 2017 (Page 1 of 15)

The liturgical repentance

Each of us repent of our actions home, without us being seen by anyone. But  the Church has also and communautaire repentance, as now, in the Great Lent, when we repent together with all community. For we began the first day of fasting and, at Compline [Pavecerniță in Romanian], we began the canon of repentance. The Canon written by Saint Andreas/Andrew of Crete, which we find here.

And this canon is the profound expression of our ecclesial and scriptural repentance. Because the canon is served in Church, is a public service, and it is full of scriptural citations. For Saint Andreas read the Scripture ghostually and he saw that it speaks about his sins.

And if you look at the English translation from the link above,  you will see that he began with Genesis, he arrived in the New Testament and saw that repentance is a reality of the whole of Scripture. For that the Church lives through the Scripture, because it interprets the Scripture through its Saints. And the Church interprets the Scripture, for that the Scripture  cannot interpret itself. But the Holy Fathers of the Church, enlightened by God, can understand the Scripture and can speak to us about their divine scriptural understandings.

Therefore, the Holy Fathers of the Church wrote theological treatises, wrote apologetics of faith, wrote sermons, wrote prayers, but and liturgical chants. And the great canon is a canon of liturgical chants in which Saint Andreas cried his sins. And he wrote it for himself, but also for the community of the Church. Because the liturgical community needs a real example of repentance, for that to know to repent.

And when we read the canon and we see ourselves in those descriptions, then the repentance begins in the depths of our soul. For God’s glory is what moves our hearts to repentance and confession before God. And reading the Scripture in penitential mode, seeing on us showed  with the finger by the Divine Scripture, then we live the repentance as a commandment of God, for that He fills us with His glory.

What makes us feel the true repentance? That we are fallen, that we sinned terribly in front of God and that only Him can save us. But the salvation, although is God’s gift, it requires our ascesis, our daily effort. Because the salvation is the consequence of the cleaning of passions, of the enlightenment and of our deification. The salvation is the continuous road with God, in which He makes us like Him. For that His commandments are the ones that make us like Him.

However, God’s commandments are not imperative, but they are our way. They are the way on which we choose it. And the repentance is one of God’s commandments, alongside forgiveness, fasting, charity, kindness, honesty, gentleness, purity etc. And through all we come to resemble of God, the One who strengthens us in the ecclesial life.

The canon is accompanied by large and small prostrations. Whole minutes of standing at service…and prostrations…plus painful repentance, which is full of God’s peace. So looks the Great Lent for Orthodox Christians! The Great Lent of the Church is full of holy fatigue, of fasting, of prostrations and of sacred readings. The Orthodox repentance is full of confession before God, but also and of the receipt of His glory in us.

From this motive,  the ecclesial repentance, in common, does not have unhealthy accents, but is full of peace and serenity of the soul. Because the repentance of the Church is full of confidence in God and of ascesis. And the ascesis descends on us in humbleness, in the feeling of our helplessness, but, in the same time, it makes us an habitation of God, in which He comes down into His glory.

Eminescu: între modernitate și tradiție [15]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Zoe Dumitrescu-Bușulenga urmărește îndeosebi tabloul motivelor în lirica eminesciană. Unele motive lirice sunt romantice, altele „îmbracă veștmintele unui context romantic”, dar provin, de fapt, „din străvechile înțelepciuni tradiționale”[1]. Eminescu „proiecta orice atingea în lumina orbitoare a lumii arhetipurilor”[2].

Ea insistă în a releva nu doar unitatea (organicitatea) operei eminesciene, a motivelor poeziei sale[3], ci și – generând-o pe prima – aspirația spre unitate[4], spre reintegrare a spiritului eminescian. Dar nu este o aspirație spre amorf, ci „arzătoarea dorință de a recuceri unitatea pierdută, resimțită ca un paradis pierdut (s. n.)”[5].

Poetul este un „exponent al întregii istorii românești, simțite și gândite ca de un contemporan al fiecărei trepte, al fiecărei etape”[6]. „Mitul originar al vârstei dacice”[7] este ilustrat în multe producții poetice și dramatice. Impresionează „grandoarea nepământeană a raiului dacic din Memento mori[8], precum și transformarea cetății dacice în codru[9].

De istoria Daciei sunt legate și apariția lui Zamolxe și a magului în opera eminesciană (credem că magul este eronat asociat cu Zamolxe ori cu dacismul – deși o relație există, dar intermediată –, în poezia lui Eminescu existând magi egipteni, indieni, daci, ori chiar ai comunităților umane necivilizate).

Din Veacul de Mijloc[10] (care beneficiază de predilecția confesată în Geniu pustiu[11]), rețin atenția mai cu seamă figurile impunătoare, ca Ștefan cel Mare[12] sau Mircea cel Bătrân, Petru Rareș, Mihai Viteazul etc. Dar „toată istoria neamului i-a fost sfântă și de toate etapele ei eroice ar fi dorit să se ocupe”[13].

Pădurea este un „mic cosmos” în care „se oglindește […] cosmosul cel mare”[14]. Treptat, pădurea se transformă în codru[15]. Marea este un element periferic în geografia României[16], dar Eminescu își exprimă dorința de a fi îngropat la marginea mării, „de strajă în marginea țării”[17].

Eminescu dă dovadă de o fantezie arhitectonică[18] și de „o facultate plasticizantă” ieșite din comun, prin care „reconstruiește universul”[19]. În iubire, „în unitatea reconstituită dispare nocivul impact al răului și se restaurează ființei și puritatea și atributele creatoare pe care le-a pierdut prin cădere[a din Rai], izvorul intact de sfințenie și putere”[20]. În Scrisoarea IV, „se citește o aspirație absolută spre o iubire atotcuprinzătoare, redemptorie, reintegratoare într-o unitate cosmică desăvârșită”[21].

După Ibrăileanu, Bușulenga este prima care, receptându-l pe Blaga, ia în dezbatere în mod serios atmosfera epocii romantice, caracterizată esențial prin melancolie: „Melancolia devine semnul acestui scepticism de sfârșit de veac, al pierderii credinței”[22]. G. Gană va relua și dezvolta această ipoteză contextuală, absolut necesară.

Sunt investigate și atributele visului[23]: „mișcarea eroului, a imaginației sale, este una spre în sus”[24].

Visul nu era un scop în sine, ci un complement al adevărului sau al exactității, căci, potrivit concepției romantice, „puterile imaginative…urmăreau […] revelarea unor adevăruri importante”[25]. Proza ne oferă, ca și lirica postumă, „ipostazele întregitoare și explicative” ale personalității și creației eminesciene[26].

În ultimele capitole ale cărții, Bușulenga discută confluențele operei eminesciene cu Shakespeare și Hölderlin, ori cu poeții transilvăneni (mai precis, în interiorul „curentului eminescian”, repercutarea unei anumite atitudini și viziuni lirice eminesciene în poezia lui Șt. O. Iosif, O. Goga, Aron Cotruș, Lucian Blaga).


[1] Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu – cultură și creație, op. cit., p. 9: „de la noi sau din foarte îndepărtate arii de cultură, înrudite cu a noastră”.

[2] Idem, p. 231.

[3] Idem, p. 9: „O dialectică specifică face ca la Eminescu motivul îngerului să cheme pe acela al demonului, motivul cosmogoniei să atragă motivul apocalipsei, motivul eroului mag și demiurg să cheme motivul femeii zână, motivul eroului căzut, dezintegrat, să introducă pe cel al femeii Dalilă”.

[4] Ibidem: „din indicibila lui suferință de a se vedea decăzut dintr-o unitate pe care și-o amintește ca printr-un văl, și spre care aspiră cu fiece gând și fiece vers, derivă vocația spre unitate a oricărui motiv eminescian luat în parte”.

[5] Idem, p. 83.

[6] Idem, p. 14. Deși n-a fost istoric, avea „un simț acut al istoriei”, iar „singurul timp consistent, coerent, viu, este acela al istoriei naționale”, care – în opinia autoarei – „e departe de a mai fi vis al morții eterne” (Ibidem).

[7] Idem, p. 22. [8] Idem, p. 23.

[9] Cf. Idem, p. 48-52, 72. Așa încât codrul devine tezaurizatorul a tot ceea ce este sacru în timp și spațiu. Însăși metamorfoza lui în cetate – deși la origine pare o simplă inspirație dintr-o imagine de basm popular – ne trimite, inevitabil, cu gândul la De civitate Dei, a Sfântului Augustin, și la o interpretare mult mai adâncă a ideii de cetate, ca arhitectură supranaturală, celestă.

[10] Idem, p. 28: Evul Mediu e „în măsură să explice acel miracol al supraviețuirii și păstrării independenței noastre”.

[11] Cf. p. 28-29.

[12] Idem, p. 29: „mai sus decât oricare altul în ierarhiile istoriei”.

[13] Idem, p. 34.

[14] Idem, p. 40-41. Pădurea „e aptă de tăceri […] sau de dialog” (p. 38). Apare o confuzie fericită între vârsta de aur a copilăriei și cea a naturii (cf. p. 40). Stabilitatea naturală și cosmică este în antiteză cu fragilitatea și peregrinarea umană (cf. p. 46).

[15] Idem, p. 47: „pădurea ca mit se referă la erou, la lumea sa adâncă interioară, la arhetipurile unui subconștient individual. Dar treptat se încheagă un mit al codrului ca mit național, legat de un subconștient colectiv, al unei etici arhaice. E ca și cum o creștere interioară în putere și densitate ar fi transformat pădurea în codru…”.

[16] Bușulenga ar fi putut analiza valențele simbolice ale mării, mult mai numeroase, de asemenea cu statut arhaic-medieval.

[17] Idem, p. 61. Interesant că, „pe măsură ce înaintăm în operă, e ca și cum am merge pe un flux de ape, până spre mări și oceane” (p. 59).

[18] Idem, p. 73: „impulsul acela de edificare arhitectonică, cu adevărat demiurgic, umplând universul, în toate elementele, cu datele unei viziuni de construcție tinzând spre un punct suprem, ca spre un vârf de catedrală”.

[19] Idem, p. 62. [20] Idem, p. 83-84. [21] Idem, p. 91.

[22] Idem, p. 114. Bușulenga face și o comparație cu Blaga, la care revine și în alte contexte.

[23] Autoarea insistă pe „relația copil-vis-cer”: „trebuie să redevii copil ca să recapeți, odată cu marea puritate pierdută, condiția visului. […] Și totul exprimă, în termeni de celestă, paradisiacă beatitudine, mult jinduita întoarcere a demonului, pe traiectoria inversă a căderii sale, spre condiția angelică care este și cea a copilului” (p. 137).

În altă parte scrie: „Demonul, răzvrătitul ori indiferentul din lumea socială, se transformă, în natură și plenitudine, într-un nou Adam” (p. 192).

[24] Idem, p. 138. Există, însă, „două ipostaze ale visului, cea de coșmar și cea edenică, mirifică” (p. 144), ultima fiind cea în care „visul deschide ușile raiului” (p. 141).

[25] Idem, p. 151. Este și „instrumentul de cunoaștere care oferă putința mișcării fără obstacole într-o explorare fără sfârșit”, dar și un indice al genezei, pentru că la Eminescu „moartea visează viață” și „negura visează lumină” (p. 154).

[26] Cf. Idem, p. 194.

Ce ne spune Ps. 72, 4 despre moartea celor păcătoși?

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Întrebări și răspunsuri teologice
(vol. 1)

*

79. Ce ne spune Ps. 72, 4 despre moartea celor păcătoși?

În LXX avem: „Că nu este suferință a morții lor [ὅτι οὐκ ἔστιν ἀνάνευσις τῷ θανάτῳ αὐτῶν] și tărie în[tru] chinul lor [καὶ στερέωμα ἐν τῇ μάστιγι αὐτῶν]”.  Adică cei păcătoși, adesea, mor fără suferințe trupești prea mari, acasă, cu toți ai lor și par că mor „fericiți”. Însă asta nu înseamnă că ei mor împăcați și că nu coboară în Iad. Ci, dimpotrivă, moartea lor, aparent „liniștită”, ascunde drama lor, chinul lor veșnic.

Reîntoarcere la Nichita [76]

Poemul Nimic nu este altceva (revin la vol. Măreția frigului) ar putea fi invocat ca probă pentru necredința poetului, de către cei care o susțin:

Nimic nu este altceva.
Piatra îmi este verișoară
Rudă de tată îmi este pomul
Râul se trage din ochiul măică-mii
Nimic nu este altceva.
Cel de ieri și cu cel de mâine
sunt frați de timp.
Cel de sus și cu cel de jos
sunt frați de aer,
Nimic nu este altceva.

Mersul norilor pe cer
e siamez cu mersul norilor pe ape;
starea de tristețe
e logodnică cu bucuria
iar jalea îmi încoronează
cu o aură de dinți albi
râsul celui ce a apucat să râdă.

Nimic nu este altceva.
Moartea calului
se odihnește în fundul ochiului meu.
Moartea acestei toamne
se reazimă cu ceafa pe o pernă albă de zăpadă.

Moartea se aseamănă
întocmai cu nașterea.
Nimic nu este altceva.
Ce am simțit înainte de a mă naște
voi simți și după ce nu voi mai fi.
Cum a fost atunci așa va fi atunci.

Nimic nu este altceva.
Totul este totul
iar eu sunt tu.
Nimic nu este altceva.

Poetul folosește sentințe care par a fi în perfect acord cu ideologia epocii. Dar mie mi se pare a fi o tactică a poetului, un mod de a induce în eroare cenzura, mai ales că în acest volum a vorbit de mai multe ori despre Biserici și a scris rugăciuni[1].

Pentru că, dacă prima strofă e mai tainică, strofa a doua și a treia vorbesc limpede despre faptul că toate sunt deșertăciune și că totul trece. Motive arhaice și cât se poate de tradiționale,  cărora Nichita le-a găsit doar o altă formulare poetică.

Despre confundări hinduse[2] de tipul „eu sunt tu” nu cred că e cazul la Nichita. Mai degrabă cred în confuzia…intenționată cu Eminescu[3]. Care, însă, în poezia sa, nu dă glas credințelor indiene.

„Ce am simțit înainte de a mă naște/ voi simți și după ce nu voi mai fi” reprezintă un motiv de exultare pentru cei care insistă să vadă în Nichita un ateu.  Situație siameză, aș zice, cu versurile „Cel ce în astă lume a dus numai durerea/ Nimic n-are dincolo, căci morți sunt cei muriți” (Eminescu, Împărat și proletar).

Nu vreau să mai insist, pentru că am scris două tomuri, îndeajuns de explicative, consider eu, despre Eminescu. Iar în ceea ce-l privește pe Nichita, declarația aceasta nu mi se pare câtuși de puțin elocventă. Pentru că, înainte de a se naște, se poate spune și că poetul a simțit ocrotirea maternă, liniștea și fericirea din pântecele mamei. Căci el nu spune înainte de a mă zămisli sau înainte de a fi.

De fapt, a mai afirmat acest lucru și în poemul Lupta lui Iacob cu îngerul sau despre ideea de „tu” (vol. Necuvintele): „El mi-a spus:/ Tu te-ai născut pe genunchii mei./ Eu te știu de când te-ai născut./ Nu-ți fie frică de moarte,/ adu-ți aminte de cum erai/ înainte de a te naște./ Așa vei fi și după ce vei muri. Schimbă-ți numele”. Poemul l-am comentat undeva mai sus (a se vedea aici).

În afară de aceasta, precum am spus, trebuie să ținem seama și de contextul epocii și de nevoia poetului de a se proteja.

Nu e prima dată când întâlnim astfel de afirmații derutante. În vol. Necuvintele, avem poemul Cine sunt eu? Care-i locul meu în cosmos?, în care citim:

Fără mine nu se poate, dovadă că sunt.
Fără mine nu s-a putut;
dovada e că m-am tras din mine însumi
adică din acel mine care-a fost.

Eu sunt cel care nu se poate fără de el.
Eu sunt cel care nu s-a putut fără de el.
Eu sunt cel care a dat mărturie
pentru existența lui Dumnezeu.

Eu sunt cel care a dat mărturie
de nonexistența lui Dumnezeu, pentru că
eu l-am făcut pe Dumnezeu vizibil.

Eu sunt făcut de Dumnezeu, pentru că
eu l-am făcut pe Dumnezeu.

Eu nu sunt nici bun nici rău
ci sunt, pur și simplu.

Eu sunt cuvântul „sunt”
Eu sunt urechea care aude cuvântul „sunt”
Eu sunt spiritul care înțelege cuvântul „sunt”.

Eu sunt trupul absurd al lui „sunt”
și literele lui.
Eu sunt locul în care există „sunt”
și patul lui, în care doarme.

Faptul că poetul spune că a dat mărturie „de nonexistența lui Dumnezeu” nu înseamnă că e ateu, pentru că Dumnezeu e mai presus de existență și despre El se poate spune și că există, și că nu există, în sens teologico-dogmatic, dar El rămâne mai presus de ambele afirmații și de putința cuprinderii Sale în orice fel de definiții.

De fapt, sentința nichitiană e un paradox: „am dat mărturie/ de nonexistența lui Dumnezeu, pentru că…l-am făcut pe Dumnezeu vizibil”.

Se poate înțelege și astfel: am dat mărturie de inexistența lui Dumnezeu în mințile și inimile multora prin faptul că L-am făcut vizibil prin creația mea, iar ei nu L-au recunoscut și nu mi-au înțeles poezia. Deși Nichita nu a folosit termenul inexistență, ci pe „nonexistență”, ceea ce ne îndrumă spre o înțelegere mai înaltă, teologică.

La fel, „Eu sunt făcut de Dumnezeu, pentru că/ eu l-am făcut pe Dumnezeu” se poate înțelege și ca aserțiunea celui care a ajuns la convingerea că este făcut de Dumnezeu, pentru că a recunoscut chipul Său în sine însuși, în „spiritul” său, în puterea cuvântului său. Și astfel poate spune că L-a făcut pe Dumnezeu, făcându-L să Se manifeste, într-un anumit fel, în sine. Și prin aceasta a înțeles că el însuși e făcut de Dumnezeu.

„Eu nu sunt nici bun nici rău” la modul total, desăvârșit. Eu, ca poet, zice Nichita. Nu sunt nici Sfânt, dar nici diavol.

E ceea ce spunea în Elegia I – dacă optăm pentru varianta că se referea la poet –, și anume: „Nu-l vestește nicio aură, nu-l/ urmează nicio coadă de cometă”.

Pentru că Nichita nu a părăsit cu totul, în niciun volum, stilul sentențial din Dreptul la timp și 11 elegii, și nici nu și-a schimbat convingerile fundamentale pe care le-a enunțat în primele volume, ci, dimpotrivă, ca și Eminescu, le-a perpetuat și le-a adâncit.


[1] A se vedea mai sus. Sau aici:
http://www.teologiepentruazi.ro/2017/02/14/reintoarcere-la-nichita-71/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2017/02/18/reintoarcere-la-nichita-72/.

[2] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Tat_Tvam_Asi.

[3] Idem: http://www.poezie.ro/index.php/poetry/145332/Ta_twam_asi.

Commandments at future?

According to the secular mentality, the commandments are and must be imperative. But, from God’s perspective, the commandments are at future. For that, what we call „the 10 divine commandments” from Exodus 20 are at the future mode.

Therefore, instead of being the form „You must not have other gods before Me!”, Exod. 20, 3, LXX, is telling us: „οὐκ ἔσονταί σοι θεοὶ ἕτεροι πλὴν Ἐμοῦ [Will not be thee other gods besides Me]”.

And, as at first commandment, each commandment is at future and not at imperative. Fact for which, the question is logical, comes naturally: Why His commandments are at future?

For that God does not want to impose by force. His commandments are at future because they represent the authentic life of the people. But they are our present and future if we assume them personally. And how God respects our freedom to choose, He puts us on every day to choose the true life, ie the life with Him.

But the Romanian synodal edition  from 1988 translated the commandments at imperative. Fact for which, the Romanian Orthodox believers do not know that the commandments are at future.

Vulgate maintains the same version as the Septuagint: „non habebis deos alienos coram Me”. Habebis is the form of future.

And if we want to be people of the future, then let us love God’s future! For that He wants for all what is better.

The intellectual: often a form without fund

In Romania is living with the myth of the intelligentsia. All over we find „intellectuals”, people with „studies”, people with „intellectual projects”, but, in fact, few are showing that they have…mind. Because the intellect is the man’s ability to think  and create.

In Romanian Wikipedia, the intellectual is „the person with university studies or who exerts an intellectual profession”. But Romanians, often, do and two or three faculties, have intellectual professions, boast with capacities „brilliant”, only that they are afraid „to manifest” these nonexistent capabilities.

Even so, what has the faculty with the power to think? A man who thinks makes a faculty for that to think and more and not for him to think. And so stand the things, the mind has nothing to do with the faculty, it does not get to faculty, but it specializes itself in faculty. Fact for which, and if you do and if you do not a faculty, if your mind goes, then you have mind.

The plagiarism is fashionable and in Romania. Just therefore, a university professor can teach, even if he does not have an university course. Written by his hand, thanks to his hard work in the library. A university professor, in Romania, can lead Doctoral students in research subjects on which he has never dealt.

And how the requirements for to reach a university professor are to have a PhD and 4 books, Romanian university teachers are  in excess and with the minimum available in matter of scientific work. This is the motive for which the term „intellectual” is, often, an empty form. For that those called to be intellectuals are, often, plagiarists.

What is a plagiarist? A man who steals ideas, passages of text, ways to write, concepts. Who steals with shamelessness. Ie is a man who does not think,  who does not think with his mind, but wants to be „intellectual”. And when one such „intellectual” steals…with shamelessness and reaches „professor”, then he wants as everyone to refer to him as „a teacher”.

But how many books should write a man…as to reach a university professor? And how looks, of fact, the true intellectual? I believe the man who thinks with his head and is dealing with the writing must write how he can. And if he can write five or 10 books on year, then it’s his rhythm of work.

But if he can more and he does not write more, then he loses himself interiorly. And he is not a genuine intellectual, but an impostor. For that the impostor of self, one who lies to himself, he deceives and on the others.

Only that our civil society is full of „intellectuals”. And our „intellectuals” are never considered themselves „peasants” or „workers”, but „thinkers”, although the majority are sons of peasants. Why? Because they have a faculty, a doctorate, an „intellectual” job .

But they are „intellectuals”, mostly, without opera, without books. And this is the wonderful nonsense to which I assist day by day. For, on the one hand, people have diplomas, have functions,  have social visibility, but, on the other hand, they are not seen as having the mind. For, if they would have had mind, then it would be seen, and they would have been true intellectuals, ie true people who think.

Therefore, any man that thinks and produces something original is an intellectual. Why? Because he uses his mind. But does not think the one who just repeats, as the parrot, what other people said.

The creator man is a man preoccupied of his creation. He is always thinking, wherever he goes and whatever he does. He has not pauses to think. And if someone is an intellectual, he is a man who thinks, feels, lives and creates simultaneously. He is a man who devote himself entirely to creation.

Nu m-a învățat nimeni cum să citesc…

…și nici nu m-a împins nimeni de la spate ca să citesc sau ce să citesc. Cititul nu devine o deprindere prin obligație.

Țin minte însă că, atunci când m-am desprins de cărțile copilăriei și am început să citesc romane mai mari și mai grele…apoi filosofie…apoi teologie…nu era (sau nu era totdeauna, în ceea ce privește teologia) cine să-mi explice neînțelegerile care se iveau pe parcurs.

Și atunci citeam de mai multe ori, mă opream, stam și reflectam asupra sensurilor cuvintelor, a înțelesurilor dintr-o frază sau pagină sau a înțelesurilor majore dintr-o carte.

Citeam de mai multe ori…mă gândeam…și răs-gândeam…

Și astăzi, când văd tineri care nu știu să formuleze o frază banală, care n-au vocabular și nu știu să zică două vorbe sau să înțeleagă ceva, nici măcar la nivel elementar, nu pot decât să trag concluzia că n-au citit nimic sau mai nimic în viața lor.

Și ceea ce e mai regretabil e că nu-și dau seama de carențele lor, că nu simt că le lipsește ceva, dimpotrivă, dau uneori impresia că sunt mulțumiți și fericiți că le lipsește

Page 1 of 15

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén