Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a, a 90-a, a 91-a, a 92-a, a 93-a, a 94-a, a 95-a, a 96-a, a 97-a, a 98-a, a 99-a, a 100-a, a 101-a, a 102-a, a 103-a, a 104-a, a 105-a, a 106-a, a 107-a, a 108-a, a 109-a, a 110-a, a 111-a, a 112-a, a 113-a, a 114-a, a 115-a, a 116-a, a 117-a, a 118-a, a 119-a, a 120-a, a 121-a, a 122-a, a 123-a, a 124-a, a 125-a, a 126-a, a 127-a, a 128-a, a 129-a, a 130-a.

***

Am citat din Sfinţii Părinţi, pentru a putea observa, cu uşurinţă, cât de mult Antim urmează învăţăturilor patristice şi dogmelor bisericeşti. Noi nu putem vedea fiinţa lui Dumnezeu cea mai presus de fiinţă, dar putem vedea harul Său necreat, energiile Sale necreate, slava Sa, care îi va cuprinde şi pe cei ce îşi vor sfinţi viaţa, şi ei vor lumina în veci, ca şi Soarele Hristos, primind lumina de la El.

Observăm că Antim explică această înaltă şi sublimă teologie, mai mult prin metafore şi parafraze, şi de aceea am ales să o expunem mai pe larg – sprijinindu-ne pe texte – pentru că altfel nu putem să intrăm în taina limbajului său.

Adevărata cunoştinţă a lui Dumnezeu şi a tuturor lucrurilor din univers – materiale sau spirituale – nu se primeşte decât în această lumină, dar numai după puterea fiecăruia de a primi, căci „cel ce s-a învrednicit să privească oceanul nesfârşit al slavei lui Dumnezeu şi să-l vadă în chip înţelegător, îl vede nu atât cât este, ci cât e cu putinţă ochilor înţelegători ai sufletului său”[1].

În acest fel au văzut şi Sfinții Apostoli pe Tabor, ceea ce îl face pe Antim să exclame, neputând să exprime altfel o teologie apofatică: O, fericiţ ochii Apostolilor carii s-au învrednicit de au văzut mărirea aceştii înfricoşate înfrumuseţări! Că ce taine nu să închiiae întru acest lucru preaslăvit, sau ce învăţături sufleteşti şi mântuitoare nu ne dă această înfrumuseţare a Mântuitoriului! Nu ajunge cunoştinţa omenească să le priceapă, nici minte îngerească să le cuprinză [2].

Mitropolitul Antim introduce, în predică, dintre cele mai grele şi mai subtile învăţături şi dogme ale Bisericii Ortodoxe, pe care puţini ierarhi îndrăznesc să le rostească, având în vedere teama că ar putea fi înţelese greşit. În puţine fraze, autorul sintetizează pagini întregi de teologie sublimă şi mistică ortodoxă. Metafora, epitetul, exclamaţia retorică îi vin astfel în ajutor, pentru a putea exprima, în scurte cuvinte şi cât mai mult pe înţelesul tuturor, înaltele învăţături ale spiritualităţii sale.

Antim a încercat să-şi concentreze discursul, pe cât posibil, folosind toate mijloacele care i-au stat la îndemână – inclusiv cele retorice şi stilistice –, pentru a se comunica şi pentru a-şi intensifica mesajul, acolo unde a considerat că este necesar.

Astfel, dogma chenozei Mântuitorului, îşi găseşte o minunată expresie la Antim: El, din buna voia Sa, pentru noi au închis razile strălucirii Sale, ca să poată răbda durori amară pentru noi şi pentru păcatele noastre, ca să poată face răsplătire mărirei cei dumnezeeşti. Deci cine va fi acela care va socoti acestia şi nu să va aprinde cu totul de dragostia Mântuitoriului acestuia?

Şi cine nu să va minuna de puterea Lui cea nespusă care totdeauna ar fi putut ca să strălucească cu această mărire? Şi cine nu va iubi o bunătate ca aceasta, pentru care (o, minune!) au gonit de la Sine o mărire ca aceasta, ca să poată săvârşi mântuirea noastră? Că mai mare minune au fost a închide o mărire ca aceasta, strălucitoare, decât a străluci cu dânsa de-a pururea [3].

Din nou, ierarhul nostru restrânge, în foarte puţine cuvinte, comunicarea a două învăţături esenţiale ale Ortodoxiei, atrăgând atenţia asupra lor numai prin tehnici de limbaj (prin figuri de stil, prin exprimarea metaforică, prin exclamaţii şi întrebări retorice), susţinând cu publicul un dialog bazat numai pe stabilirea unei conexiuni spirituale, a unui flux emoţional, continuu, între sine şi cei prezenţi.

Învăţătura dogmatică, la care face referire Antim, este că Fiul lui Dumnezeu S-a golit de slavă, pentru a Se putea întrupa şi a putea suferi şi muri pentru umanitate, iar minunea Întrupării Sale, minunea Întrupării lui Dumnezeu Cuvântul, întrece orice altă minune, de oriunde şi de oricând.

Pentru că Dumnezeu – afirmă autorul într-o altă cazanie –, de ar fi vrut ar fi putut şi nefăcându-Se Om, cu alt mijloc să mântuiască pre om din mâinile diavolului, iar n-au vrut [4], pentru aceasta spune Antim că este mai mare minune a Se goli de slava Sa decât a străluci cu ea de-a pururea; căci Dumnezeu ar fi putut să mântuiască pe om şi fără să Se întrupeze, dar mai mare minune este să S-a întrupat, decât dacă nu S-ar fi pogorât pe pământ şi ar fi mântuit lumea prin altcineva sau printr-o altă minune.

În loc să explice aceste învăţături teologice în termeni specifici, Antim a considerat mai eficace, pentru publicul său, procedeul expunerii, sub forma unor metafore duhovniceşti, a acestei realităţi cutremurătoare, care este, în acelaşi timp, şi cea mai mare minune a lumii.

Autorul numeşte Schimbarea la Faţă a Mântuitorului, vremea înfrumuseţării [5], pentru că este vremea revelării slavei lui Dumnezeu, în care Fiul lui Dumnezeu, Care S-a arătat în „chip de rob”, Şi-a descoperit adevărata slavă şi frumuseţe veşnică, dezvăluind, în acelaşi timp, slava în care se vor îmbrăca Sfinţii în eternitate. De aici putem deduce şi faptul că, pentru Sfinţi, veşnicia este „vremea înfrumuseţării”, a înveşmântării cu slava dumnezeirii Lui, cu carea au mărit firea cea omenească şi va să mărească şi pre Sfinţii Lui, la a doua venire [6].

În altă cazanie, într-un Cuvânt de învăţătură la Duminica Florilor, Antim spune că Dumnezeu, după vremi să înfrumuseţează. Drept aceia, cu alt fel de podoabă va veni când va judeca lumea, că va veni pre norii cerului, cu putere şi cu slavă mare; că aşa să cuvine, mai vârtos, Judecătoriului. Iar acum, pentru că nu vine să judece, ci vine pentru ca să răscumpere şi să întoarcă cătră Sine neamul omenesc (…) tocmai pentru aceasta I-au trebuit să vie îmbrăcat cu blândeţe şi cu smerenie…[7].

Dumnezeu însă rămâne imuabil în fiinţa şi în esenţa Sa şi numai atunci când iconomiseşte mântuirea oamenilor, Se revelează, întru smerenie sau întru slavă, după voia Sa.

În a doua şi a treia predică la Schimbarea la Faţă, accentul cade pe câteva idei esenţiale – expuse cu claritate şi mai puţin alegoric – şi anume: importanţa revelării slavei dumnezeieşti pentru întărirea credinţei Ucenicilor; importanţa apariţiei, împreună cu Mântuitorul, a celor doi Sfinţi Proroci, Moise şi Ilie (simbolizând chemare la Judecată a celor vii şi a celor morţi, precum şi mărturisirea dumnezeirii lui Hristos, din Legea Veche şi din Proroci); şi importanţa ascultării de Hristos, pe care Dumnezeu Tatăl a dat-o Sf. Apostoli – şi prin ei, lumii întregi –, pe Tabor. Căci ascultarea de Dumnezeu vindecă în oameni consecinţele neascultării primului Adam.

Revenind însă la prima predică, Antim aşază în centrul discursului său iubirea lui Dumnezeu de oameni, pe care o pune în lumină, între altele, şi cu ajutorul antitezei – antiteză care se realizează nu numai în plan ideatic, ci şi semantic, prin predilecţia pentru termeni care pot fi grupaţi în sfere semantice diferite: cea a iubirii şi a fericirii, pe de o parte, şi cea a suferinţei, pe de altă parte. Comentând pericopa evanghelică, el îşi pune ascultătorii în situaţia inedită de a răspunde – chiar şi mental –‚ la întrebarea: aceşti luminaţ Proroci, ce cuvinte vor fi vorbind cu Domnul? [8].

Tot el oferă răspunsul, însă, scoţând în evidenţă antagonismul între ceea ce ar fi socotit mintea umană un dialog demn de acest eveniment, şi ceea ce a ales Dumnezeu că este vrednic pentru Sine, de a vorbi cu Sf. Proroci:

Că aşa vedem că se face şi la mesele şi ospeţele celor mari, că sunt toate voioase şi vesele, mâncările, băuturile, vorbele, jocurile şi cântările: nimic nu iaste de jale sau de întristăciune, ci toate de bucurie şi de desfătare. (…) Să vedem dară şi vorba cea de veselie ce au fost. Vorbiia, zice Luca la 9 capete, pentru patimile Domnului, carele era să se împlinească în Ierusalim; adecă vorbia pentru patime, pentru moarte, pentru îngropare, pentru cruce, pentru legături, pentru scuipări, pentru palme, pentru ocări şi pentru bătăile, carele era ca să le împlinească în Ierusalim [9].

Şi tot în acest context, Antim aduce o nouă învăţătură teologică şi anume aceea că Taborul, Schimbarea la Faţă de pe Tabor, a reprezentat o icoană a universului întreg, fiind de faţă Dumnezeu Creatorul – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh – şi Biserica din toate timpurile, atât cea a Vechiului, cât şi cea a Noului Testament, reprezentată de Sfinții Proroci şi respectiv, de Sfinții Apostoli[10].


[1] Idem, p. 52. Şi acest lucru îl spun, din nou, toţi Sfinții Părinţi.

[2] Opere, p. 150. [3] Idem, p. 10-11. [4] Idem, p. 129. [5] Idem, p. 152. [6] Idem, p. 77. [7] Idem, p. 107. [8] Idem, p. 12. [9] Ibidem. [10] Ibidem.

Did you like this? Share it: