Am vorbit ieri despre „greșelile” Scripturii, așa cum se observă ele din traducerile scripturale ale Părintelui Dorin (aici și aici).

Dar, totodată, m-a frapat poezia ingenuă a  Scripturii – așa cum spuneam și altădată[1] –, pe care simpla traducere corectă o scoate în evidență cu prisosință. Pentru că această poezie îi este inerentă.

Și am ajuns la concluzia inevitabilă că Ioan Alexandru sau ÎPS Bartolomeu au greșit încercând să…repoetizeze Sfânta Scriptură.

Pentru că, în sinea lor, au disprețuit simplitatea și modul părut „necioplit” de a vorbi al Scripturii și de aceea au vrut să o literaturizeze, să îi dea aerul că ar fi fost lucrată cu meșteșug literar.

Însă poezia Sfintei Scripturi stă în adevărul ei imens, spus frust (chiar dacă ascuns în pilde și simboluri, de multe ori), în cuvinte tari, necizelate, pentru ca nu cumva arta să atragă mai mult decât adevărul.

Însă eu cred că tocmai frumusețea ingenuă a acestei exprimări au descoperit-o pionierii poeziei moderne (mă gândesc la Baudelaire și la simboliști) și ei au făcut ca poezia să nu mai însemne, ca până atunci, un mesaj logic, rațional, să nu mai presupună discursivitate sau retorică, să devină o exprimare scurtă, brută, a unor gânduri sau sentimente ascunse în simboluri și mărturisite voalat. Chiar și atunci când au închis-o într-un sipet prozodic intens șlefuit…

Și cred că Arghezi acest lucru l-a avut în vedere când a spus că simbolismul a existat dintotdeauna. Anume faptul că tiparul poeziei moderne se află, în esență, în Scriptură.

Iar Nichita Stănescu, căutând necuvântul – adică „cuvântul ce exprimă adevărul” – căuta, de fapt, modul scriptural de a vorbi natural și în același timp poetic. Și tocmai de aceea se întorcea mereu și mereu la Scriptură[2].


[1] Aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2015/10/08/cantarea-cantarilor-si-poezia-moderna/.

[2] A se vedea comentariile mele de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/tag/reintoarcere-la-nichita/.

Did you like this? Share it: