Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a, a 90-a, a 91-a, a 92-a, a 93-a, a 94-a, a 95-a, a 96-a, a 97-a, a 98-a, a 99-a, a 100-a, a 101-a, a 102-a, a 103-a, a 104-a, a 105-a, a 106-a, a 107-a, a 108-a, a 109-a, a 110-a, a 111-a, a 112-a, a 113-a, a 114-a, a 115-a, a 116-a, a 117-a, a 118-a, a 119-a, a 120-a, a 121-a, a 122-a, a 123-a, a 124-a, a 125-a, a 126-a, a 127-a, a 128-a, a 129-a, a 130-a, a 131-a.

***

Urmărind motivaţia pentru care Hristos S-a schimbat la faţă pe Tabor, Antim leagă acest eveniment mai întâi de întruparea Sa – după cum am văzut – şi apoi de răstignire Domnului, pe care o premerge Schimbarea Sa la Faţă. Iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni este ceea ce predomină în aceste predici şi în toate predicile lui Antim, am putea spune. Subliniind ideea că multa iubire trece totdeauna prin Golgota, Antim descrie un tablou dinamic al patimilor, pe cât de succint, pe atât de tragic şi de cutremurător; un tablou a cărui cromatică intensă este sugerată prin figuri de stil şi al cărui dinamism este dat de enumeraţie, dar mai ales de frazele ritmate şi chiar rimate, care intră în alcătuirea lui.

Urmărind însă acest tablou, apogeul său – şi al discursului lui Antim – este o altă icoană, cea a nunţii veşnice, dintre Hristos şi Biserică, a cărei configurare pleacă însă de la iubirea dintre Sfinţii Iacov şi Rahila. Vom reproduce din nou acest fragment pe care, într-un capitol anterior, l-am aşezat chiar sub o formă versificată, în virtutea valenţelor sale poetice remarcabile:

[Hristos] atâta doriia de păharul acesta a-l bea, cât acea puţină vreme ce mai era să treacă până a-l bea îi părea că sunt mii de ani. Căci cu setia acestui păhar să lucra mântuirea sufletelor omeneşti, răscumpărarea lumii, stricarea puterii diavolului, înmulţirea credinţii, ertăciunea păcatelor şi slobozirea sufletelor.

Şi atâta să bucura de acestia, cât în locul bucuriei ce era înaintea Lui, răbda crucea de-L munciia şi bătăile de-L căzniia şi spinii de-L încrunta şi durorile sufletului de-L chinuia, de care chinuri asuda sudorile cele crunte, negândind nimica de ruşine.

Că de au părut lui Iacov puţin 7 ani a sluji pentru Rahila, logodnica lui, de dragostea ce avea către dânsa, dară unui Iubitoriu mare ca Acesta, cum nu i-ar fi părut puţine muncile şi caznele, cu care iubita Lui logodnică o răscumpăra şi o curăţiia pre dânsa cu scăldarea nepreţuitului Său Sânge şi foarte frumoasă, făr’ de nicio hulă şi întinăciune o făcea [1].

Spre deosebire de tradiţia Cazaniilor, Antim interpretează pericopa evanghelică, printr-un comentariu uneori exhaustiv, oprindu-se la tâlcuirea altor pasaje din Sfânta Scriptură – şi nu numai din Noul Testament, ci şi din Vechiul Testament, la care face referire adeseori –‚ care vin să susţină o anumită parte a discursului său.

Aşa se întâmplă şi în acest fragment, în care, plecând de la Fac. 29, 20 („Şi a slujit Iacov pentru Rahila şapte ani şi i s-a părut numai câteva zile, pentru că o iubea.”) şi asociind acest verset cu cele de la Ef. 5, 25-27 („Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească,  curăţind-o cu baia apei prin cuvânt, şi ca s-o înfăţişeze Sieşi, Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel”), Antim construieşte – cum am spus – o minunată icoană a nunţii veşnice, pentru a exprima puterea dragostei dumnezeieşti; de această dată, printr-un tablou nupţial, care vine să întregească tabloul Răstignirii, pentru că pe Cruce îşi odihneşte Dumnezeu iubirea de oameni şi setea mântuirii lor.

Crucea este patul iubirii de oameni a lui Dumnezeu, iar răstignirea Sa a însemnat, de fapt, nunta dintre Hristos şi Biserică, „logodnica Lui”. Din nou, Antim este un exeget şi un gânditor deosebit de profund, pentru că asocierile pe care le face nu sunt deloc întâmplătoare, ci urmăresc să înalţe spiritual pe ascultătorii săi, către o cunoaştere foarte bogată şi plină de subtilitate, dar şi de măreţie.

Dumnezeu ar fi putut să mântuiască lumea şi altfel şi „totdeauna ar fi putut ca să strălucească cu această mărire” a slavei Sale, dar a ales calea cea mai grea, cea mai smintitoare pentru oameni, cea mai înfricoşătoare şi mai dureroasă: întruparea şi răstignirea Sa.

Cel Carele iaste născut din Tatăl mai nainte decât luceafărul [2], Cel ce este Lumină din Lumină şi Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat (după cum mărturiseşte Crezul), Acesta nu a renunţat la „Cătălina” Lui, ci „iubita Lui logodnică o răscumpăra”, iertând umanitatea care s-a comportat cu o răceală frivolă şi capricioasă şi care I-a întors spatele şi L-a răstignit. Dumnezeu este „un Iubitoriu mare ca Acesta”, Care pe mireasa Lui „o răscumpăra şi o curăţiia pre dânsa cu scăldarea nepreţuitului Său Sânge şi foarte frumoasă…o făcea”.

Căci – mai spune Antim şi în altă parte – singur Dumnezeu, Carele iaste Făcătoriul Luceafărului S-au plecat atâta, cât au lăsat ceriurile şi toată slava şi lauda ce avea de toate Puterile cereşti, de S-au pogorât pre pământ şi S-au făcut om şi S-au smerit până la moarte, după cum zice Fericitul Pavel, moarte pe cruce; şi S-au pogorât şi până la iad de au scos pre Adam, cu tot neamul lui şi l-au suit împreună cu Dânsul la ceriu, unde au fost şi mai înainte [3]. Iubirea lui Dumnezeu întrece cu mult romantismul de care sunt în stare oamenii.

Vedem cum ideile – care păreau a fi nişte învăţături dispersate, fără o legătură şi o continuitate foarte strictă – converg către un sens unic: Dumnezeu e lumină şi S-a revelat şi pe Tabor ca lumină, dar a şi „închis razile strălucirii Sale” ca să se nască „sub vremi” şi să moară pe cruce, ca să facă nuntă miresei Sale şi să o unifice cu Sine, cu lumina Sa, să o îmbrace în „haina de nuntă” (cum e numit harul în imnografia ortodoxă) a luminii, spălând-o mai întâi cu sângele Său.

Antim reproşează păstoriţilor săi fuga de cruce, fuga de răstignire, prin care nu ascultă de Învăţătorul lor divin. Dar îşi păstrează nădejdea şi rugăciunea, prin care imploră mila dumnezeiască, pentru ca să ne descopere ochii sufletului şi ai trupului, ca să putem pricepe minunile Sale; să scoată din trupurile noastre, cele de carne, inimile cele de piatră şi să ne dea inimă de trup ca să ne temem de Dânsul şi să ne ruşinăm de poruncile Lui [4].

După cum ne lasă să înţelegem Antim, Schimbarea la Faţă a Mântuitorului este ipostaza unei nunţi cosmice care va să vină, este anticiparea, cu sens eshatologic, a bucuriei veşnice, a ospăţului, a nunţii eterne dintre Hristos şi Biserică, dintre Hristos şi sufletul-mireasă al fiecărui Sfânt în parte.

Strălucirea luminii pe Tabor a însemnat veselie mare şi preaslăvită [5], arătând sensul adevăratei comuniuni veşnice, dintre Dumnezeu şi om. După cum nunta este cea mai mare fericire şi împlinire în viaţa unui om – împlinirea iubirii –, la fel şi Dumnezeu dăruieşte împlinirea în veşnicie, Sfinţilor Săi, tot printr-o nuntă, la care nu numai omul, ci şi întreg universul va fi restaurat şi izbăvit de coruptibilitate şi nedesăvârşire; o nuntă la care Mirele este însuşi Dumnezeu – însăşi Iubirea –, iar firea umană este în cea mai mare cinste, ca mireasă a Lui.

Schimbarea la Faţă este sărbătoarea Ortodoxiei şi a isihasmului, motiv pentru care Antim nu uită – la sfârşitul celei de-a doua predici pe această temă –  să-şi îndemne credincioşii: să facem mintea noastră muntele Thavorului, ca să vie lumina adevărată să o vedem cu ochii cei de gând ai sufletului (…) pentru ca să putem sui şi noi, împreună cu Hristos, în mintea cea oblăduitoare a sufletului să vedem cu gândul [[6]] slava aceia şi norul cel luminat şi să auzim glasul cel părintesc: „Acesta iaste Fiiul Mieu cel iubit” i proci. Şi la cea din urmă să ne învrednicim să împărăţim împreună cu El [7].

Deşi la realizarea acestui îndemn ajung foarte puţini, Antim e conştient că acest mesaj este valabil pentru toţi creştinii. Pe de altă parte, numai o conştiinţă care a parcurs acest drum şi are experienţa atingerii acestui ţel, poate să facă apel şi la alţii, ca să îl urmeze.

Antim practică alternanţa dintre expunerea directă şi clară a învăţăturilor ortodoxe şi exprimarea lor sub o formă oarecum ermetizată, iconizată, prin care evită, parcă, a se adresa raţiunii discursive, eludând logica şi perspicacitatea umană, pentru a debloca astfel, căile de acces către alte nivele ale conştiinţei, deschizând porţile inimii ascultătorilor prin forţa iubirii, prin asaltul neaşteptat al mărinimiei sau al adevărului curgând ca un şuvoi.

Există însă şi în alte didahii destule învăţături isihaste, strecurate printre rânduri. Aşa este un îndemn la contemplaţie din Cuvânt de învăţătură la duminica Florilor, în care se afirmă:

Că de ar avea cineva ochi ca aceia cu carii, ca într-o oglindă, măcar cât de puţintel, să poată vedea acea făr’ de săvârşit şi nespusă mare adâncime a facerilor de bine a lui Dumnezeu, acela adevărat n-ar putea să se oprească ca să nu să aprinză de dragoste şi de bucurie şi ca să nu vestească de pururea laudele dumnezeieşti şi ca să nu să răpească în minte („răpirea în minte” înseamnă ieşire din sine, extaz duhovnicesc, vederea luminii dumnezeieşti după o îndelungă rugăciune și cugetare la Dumnezeu şi la darurile Sale către neamul omenesc – n.n.) de minunea unor faceri de bine ca acestia. Şi carii socotesc, drept aceia, aceste faceri de bine, zioa şi noaptea (sihaştrii sau cei ce trăiesc după învăţătura isihastă, cei ce se ocupă de cugetarea neîncetată la Dumnezeu – n.n.), oare de ce bucurie vor fi cuprinşi (nu e vorba de bucurie propriu-zisă, ci de extaz – n.n.)?

Şi cu ce veselie să vor răsfăţa şi ce sărbători vor prăznui? Ce Psalmi şi ce cântări vor cânta? Cu adevărat, nu numai cu Psalmi şi cu cântări de veselie trebuiaşte să prăznuim o facere de bine ca aceasta, ce şi preste fire (putem zice) oarecare lucru de bucurie mare să facem şi cu veselie din destul să prăznuim [8].

Cei ce „socotesc… zioa şi noaptea”, adică cei ce cugetă la darurile lui Dumnezeu pururea, sunt cei ce se nevoiesc şi se roagă neîncetat, conform prescripţiilor isihaste. Iar bucuria nespusă de care „vor fi cuprinşi” şi veselia cu care „să vor răsfăţa” nu este decât harul Duhului Sfânt, în care trăiesc cei ce fac cele spuse mai sus, vieţuind ca într-o sărbătoare şi prăznuire neîncetată, datorită dulceţii harului de care sunt cuprinşi.

„Ce Psalmi şi ce cântări vor cânta?”, sugerează entuziasmul haric pe care îl capătă astfel de rugători, iar ceea ce descrie Antim mai departe corespunde, credem, cu acea stare de răpire despre care vorbesc Sfinţii Părinţi şi prin care omul duhovnicesc este răpit cu mintea ca să contemple lumina dumnezeiască, stare în care chiar şi rugăciunea tace şi omul contemplă, în spirit, lumina dumnezeiască, în care vede pe Dumnezeu ca Lumină.

El nu-L vede pe Dumnezeu în esenţa Sa, ci energiile Sale necreate, lumina necreată a lui Dumnezeu din veci. Acesta este acel „preste fire oarecare lucru de bucurie mare” [oarecare = foarte mare], la care Antim îşi îndeamnă ascultătorii, ceea ce înseamnă că aceştia din urmă erau nu numai cunoscători ai învăţăturii isihaste, ci, măcar unii dintre ei, chiar şi trăitori ai ei, care, putem crede, încercau să experieze cât mai mult rugăciunea isihastă, dacă Antim avea îndrăzneala să-i îndemne la a atinge o aşa de înaltă stare duhovnicească.

Şi, după cum vom vedea, acesta nu este unicul prilej în predicile sale, în care autorul a purces la un asemenea îndemn.


[1] Idem, p. 13-14.

[2] Idem, p. 33, într-o cazanie la Întâmpinarea Domnului, parafrazând psalmul 109, 3.

[3] Idem, p. 49. [4] Idem, p. 15-16. [5] Idem, p. 12.

[6] „Ochii cei de gând” sau a vedea „cu gândul” înseamnă, la Antim, a vedea în mod spiritual, duhovnicesc. Nu înseamnă imaginaţie sau pur şi simplu cugetare la ceva, ci vedere suprasenzorială şi mai presus de raţiune sau de orice capacitate mentală umană, în cadrul unui extaz. La fel, „faraonul cel gândit”, de exemplu, înseamnă „faraonul spiritual”, adică diavolul. Totdeauna, termenii „de gând” sau „gândit” se referă la spirit, la ceva spiritual, contemplativ sau imaterial.

[7] Opere, p. 82-83. [8] Idem, p. 107-108.

Did you like this? Share it: