Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică la Duminica a 33-a după Cincizecime [2017]

Iubiții mei[1],

astăzi, în prima zi a Triodului, când la strană a început să se cânte dintr-o nouă carte liturgică, numită Triodul[2], care ne îndeamnă la pocăință, începem să urcăm spre Învierea Domnului și să ne pregătim pentru postul cel aspru de dinaintea marelui praznic.

Însă urcarea noastră este interioară și nu exterioară. Și, ca să urci la Dumnezeu, trebuie să cobori în smerenie. Trebuie ca mintea noastră să se coboare, în smerenie, în inima noastră.

Și pentru că pocăință și smerenie fără rugăciune nu există, în Evanghelia de azi [Lc. 18, 10-14], Domnul ne învață, prin gura vameșului, rugăciunea noastră de inimă din timpul postirii: „Dumnezeu[le], fii milostiv mie, păcătosului [Ὁ Θεός, ἱλάσθητί μοι τῷ ἁμαρτωλῷ]!” [Lc. 18, 13, BYZ]. Rugăciune pe care Sfinții noștri Părinți au amplificat-o și au făcut din ea rugăciunea minții și a inimii noastre, învățându-ne să ne rugăm neîncetat și să spunem: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”[3].

O rugăciune hristologică. O rugăciune plină de iubire față de Hristos, Domnul nostru.

Și care e prețuită foarte mult de aceia, care, prin ea, prin continua repetare a ei, se bucură de simțirea și de vederea lui Dumnezeu prin slava Sa. Și ei, rugătorii de taină ai lui Dumnezeu, cei care se sfințesc continuu prin chemarea Lui în ei înșiși, repetând-o neîncetat, ajung să vorbească despre dulcele Iisus și despre dulceața cea negrăită a slavei Sale, pentru că ei trăiesc prezența Lui în ei.

– Însă de ce urcăm noi la Dumnezeu, când coborâm în smerenie?

– Pentru că „cel care se smerește pe sine se va înălța [ὁ ταπεινῶν ἑαυτὸν ὑψωθήσεται]” [Lc. 18, 14, BYZ]. Căci atunci când noi coborâm în smerenie, văzându-ne păcatele și patimile noastre și neputința noastră cea mare în fața demonilor, când coborâm sub toată lumea și ne vedem cei mai păcătoși, atunci Dumnezeu, Dumnezeul mântuirii noastre, ne ridică de acolo prin slava Lui. Și de aceea, și mai corect este să spunem, că atunci când noi coborâm în smerenie, Dumnezeu e Cel care ne înalță spre Sine. El e Cel care ne ajută să punem „suișuri [ἀναβάσεις]” [Ps. 83, 6, LXX] în inima noastră, căci slava Lui e cea care ne ridică la înălțimea simțirii și a vederii Sale.

Pentru că atunci când Sfântul Pavlos vorbește despre faptul că „a fost răpit întru Paradis [ἡρπάγη εἰς τὸν Παράδεισον], și a auzit cuvinte de nespus/ inexprimabile [καὶ ἤκουσεν ἄρρητα ῥήματα], [despre] care nu este permis omului să vorbească [ἃ οὐκ ἐξὸν ἀνθρώπῳ λαλῆσαι]” [II Cor. 14, 2, BYZ], el ne vorbește despre înălțimea la care ne ridică Dumnezeu…când noi ne coborâm în smerenie și în umilință înaintea slavei Sale. Pentru că El ne ridică acolo unde noi nu putem să urcăm de unii singuri: în Împărăția Lui.

Dar când noi credem că „ne înălțăm”, prin aceea că ne lăudăm și îi punem și pe alții să ne laude, când ne îngâmfăm pentru cele câteva mici lucruri pe care le-am făcut recent, atunci suntem smeriți de către El, prin aceea că ne face să cădem în păcate mari, cumplite, în funcție de semeția noastră.

Căci despre asta ne vorbește Domnul la Lc. 18, 14, când ne spune: „tot cel care se înalță pe sine se va smeri [πᾶς ὁ ὑψῶν ἑαυτὸν ταπεινωθήσεται]”. Nu unul sau doi, nu doar unii, ci toți se vor smeri, care s-au înălțat în mintea lor.

Și eu dau mărturie, cu toată ființa mea, despre această mare pedagogie a lui Dumnezeu. Pentru că, de câte ori mi-am imaginat păcatul în mine însumi, de câte ori am judecat pe aproapele meu, de câte ori m-am considerat „mai presus” de el, de câte ori m-am semețit, de atâtea ori am gustat, din plin, amărăciunea căderii.

Am crezut că stau și am căzut. Am crezut că pot și am constatat că sunt slab. Am vrut să fiu și n-am fost. Pentru că păcatul nu are nicio tărie și nu ne face tari, ci slabi, tot mai slabi, tot mai neputincioși. Păcatul nu ne poate face virtuoși, nu ne poate aduce niciun bine, nicio liniște. El decât ne sleiește de puteri, el ne aruncă în diverse patimi, pentru ca, în cele din urmă, lacrimile și durerea și tristețea să fie în noi și să fie urmările păcatelor noastre.

Nu, nu strângem nimic păcătuind, ci risipim! Risipim energie, risipim timp, pierdem mila lui Dumnezeu din noi înșine.

Păcatul, nicicând, niciodată, niciunde nu este „o împlinire”, ci o durere vie.

De aceea, oricând ne înălțăm cu mintea, cădem în păcate care ne smeresc, care ne arată cine suntem. Și acestea toate se petrec, pentru că Dumnezeu are grijă de noi și ne smerește continuu, pentru ca să nu cădem cu totul din viețuirea cea bună a Bisericii.

Ce aș fi fost eu fără continua smerire a lui Dumnezeu? Un om trufaș, un om insensibil, un orb la tainele lui Dumnezeu.

Dar El, din prima zi a convertirii mele, m-a învățat tot mai mult despre Sine și despre Biserica Sa și m-a făcut să simt comuniunea vie cu El, prin slava Lui. Însă, pentru fiecare păcat al meu, am fost mustrat de El mai aspru sau mai blând, fiecare mustrare a Sa fiind un izvor de binecuvântare și de pace pentru mine.

Căci atunci când păcătuiești și ești smerit de Dumnezeu, inima ta e rănită dumnezeiește. E pedepsită pentru îndrăzneala ei păcătoasă, pentru căderea ei. Dar din rana pe care o face Dumnezeu în tine, dacă tu o accepți, dacă consimți că e pentru păcatul tău, atunci iese apă din ea…după cum a ieșit apă din stâncă în pustiu.

Pocăința face să izvorască în noi izvorul harului. Căci rolul lui Dumnezeu în viața noastră mistică e tocmai acesta: să ne readucă mereu la pocăință, la vederea de sine, la rugăciunea vie, la priveghetoarea viață, la aceea care Îl vede pe Dumnezeu în centrul întregii existențe.

Și dacă El are grijă de noi în acest fel, atunci El e Cel care Se îngrijește de via Sa, pe care a sădit-o dreapta Sa [Ps. 79, 15-16, LXX]. Pentru că fiecare dintre noi suntem via sau vița Lui, după cum, cu toții la un loc, suntem via Lui. Biserica e via lui Dumnezeu, dar pe fiecare în parte El ne-a sădit în via Lui prin Botez. Și creșterea și desăvârșirea sunt de la El, dacă rămânem întru El, în pământul cel bun, care ne face să rodim dumnezeiește.

…De-a lungul timpului am citit și am ascultat multe predici la această zi și predicatorilor le place să accentueze faptul că trebuie să fim ca vameșul… După cum, la parabola fiului risipitor, ei ne învață să fim ca fiul risipitor care se pocăiește, minimalizând pe fiul cel sfânt și virtutea lui și disprețuind rămânerea lui cu Dumnezeu.

Însă ambele parabole ale Domnului, și cea de azi și cea a fiului risipitor, nu vorbesc doar despre pocăință, ci și despre virtute. Și pentru că vorbesc despre ambele lucruri, fariseul din parabolă nu e „de aruncat” pentru că se ruga, pentru că Îi mulțumea lui Dumnezeu, pentru că nu era lacom, nedrept, adulter, pentru că postea de două ori pe săptămână, pentru că da zeciuială din toate câte câștiga [Lc. 18, 11-12]. Pentru toate acestea e demn de urmat și de apreciat, după cum e demnă de apreciat și de urmat statornicia fiului celui credincios, care nu a urmat nebuniei celui desfrânat.

Noi toți trebuie să fim ca fariseul când vine vorba de împlinirea voii lui Dumnezeu: adică trebuie să împlinim toate poruncile lui Dumnezeu și nu doar pe unele. Dar când facem toate acestea, sufletul nostru trebuie să se socotească păcătos și netrebnic și să se roage ca vameșul în fața Domnului, cerând mila Lui. Pentru că noi stăm și suntem numai datorită milei Lui față de noi.

Căci greșeala fariseului nu consta în faptul că împlinea voia lui Dumnezeu, ci pentru că se simțea autosuficient sieși. El nu vedea faptele ca pe o cale către Dumnezeu, ci considera că ele trebuie împlinite în sine și, prin împlinirea lor, el e „un om drept”. Pe când vameșul, care nu sta toată ziua la Templu și nici nu era prea religios și care nu împlinea poruncile lui Dumnezeu, când se ducea în fața lui Dumnezeu, el recunoștea că e păcătos și că nu are nicio faptă bună.

Adică noi avem nevoie de faptele fariseului, dar îmbinate cu pocăința vameșului. Noi trebuie să fim și ca unul și ca altul în mod fundamental: nici să nu desconsiderăm voia lui Dumnezeu, dar nici să credem că suntem buricul pământului, dacă facem voia Lui. Pentru că a face voia lui Dumnezeu e ceva normal, pentru că ea e o poruncă pentru toți oamenii. Anormal e să nu faci voia lui Dumnezeu și să o disprețuiești. Dar dacă împlinim voia lui Dumnezeu atunci nu facem nimic în plus, pentru că toți suntem robii Lui și trebuie să împlinim voia Lui.

Și la fel vă spuneam și la cealaltă parabolă, pe care o vom rediscuta duminica viitoare: Domnul nu îl dă exemplu pe tânărul desfrânat decât în pocăința lui, în ea trebuie să îl urmăm, dar exemplul admirabil și demn de urmat e fratele lui, care nu L-a părăsit pe Dumnezeu. Iar dacă vrem să minimalizăm toată virtutea, pentru ca să înălțăm pocăința, atunci greșim, pentru că și pocăința e una dintre virtuțile creștine. Iar Biserica ne vorbește acum, în pridvorul postului, despre pocăință, pentru ca să îi aducă la fapte bune și pe cei trândavi și păcătoși, și nu să îi invite pe cei curați și sfinți la a păcătui. Ci oamenii Cuvioși ai lui Dumnezeu înțeleg din iertarea Lui mila Lui față de toți oamenii, și prin aceasta smerenia lor crește și mai mult.

Pentru că toți trebuie să creștem în bine, în binele lui Dumnezeu. Dar dacă păcătuim, nu trebuie să considerăm păcătuirea/ căderea noastră drept un capăt de drum, drept o fatalitate, drept un motiv să ne luăm viața, ci trebuie să ne ridicăm la viața cu Dumnezeu prin pocăință și să punem mereu început bun vieții noastre creștine.

Căci important nu e cum am început viața creștină, ci cum o sfârșim. Iar dacă am început frumos viața noastră cu Dumnezeu, dacă am sporit în cunoaștere și în fapte bune, dar, mai apoi, o luăm razna, mințiți fiind de demoni, și ajungem extremiști sau păcătoși notorii, ce folos mai avem din frumoasa noastră viață de mai înainte? Ea a rămas în trecut, iar prezentul nostru e lamentabil.

De aceea, orice ridicare din păcat, trebuie să se facă cu încrederea nețărmurită în Dumnezeu, cu încrederea că mila Lui ne va ierta pe noi și ne va întări în tot lucrul bun. Pentru că nu în noi trebuie să ne punem încrederea, ci în mila și ajutorul lui Dumnezeu.

Căci dacă ne încredem în noi, vom afla că suntem slabi și neputincioși, că nu putem să facem nimic esențial în viața noastră. Pentru că toate lucrurile importante ale vieții noastre, toate cele mântuitoare pentru noi le facem numai împreună cu Dumnezeu.

– De ce pledează foarte energic unii Sfinți Părinți pentru rugăciunea lui Iisus? De ce o cer și de la monahi și de la mireni, de la toți din Biserică?

– Pentru că ea este lucrarea interioară cea mai rapidă și benefică în efortul nostru de a ne curăți de patimi. Închizându-ne mintea în rugăciune, fără imagini și reprezentări, pentru ca ea să coboare de la sine în inimă, ne educăm mintea să vorbească numai cu Dumnezeu și nu cu momelile demonilor, cu gândurile lor. Căci rugăciunea lui Iisus ne unește mintea cu inima, ne scoate din convorbirea pătimașă cu gândurile noastre sau din pierderea în gânduri și visări, ne umple de pocăință și de umilință, de simplitate interioară, ne face să simțim slava lui Dumnezeu din ce în ce mai mult în noi, pentru că noi ne dăruim Lui ca o jertfă vie. Și când Sfinții lui Dumnezeu cer de la fiecare creștin rugăciunea lui Iisus, rugăciunea neîncetată, vor ca noi toți, în tot timpul și locul să fim altare vii ale lui Dumnezeu, să fim rugăciune, să fim iubire rugătoare, iubire înțelegătoare, iubire pașnică.

Și acest lucru e posibil! E posibil ca să ne rugăm oriunde și oricând și să Îl lăudăm pe Dumnezeu în inimile noastre. E posibil ca să fim niște ființe epiclectice, adică care chemăm și primim în noi slava lui Dumnezeu, niște focuri aprinse de slava lui Dumnezeu, de dragostea Lui.

Pentru că Dumnezeu a vărsat în noi slava Lui și El vrea ca noi să I ne închinăm Lui în Duh și în Adevăr [In. 4, 24], adică în Duhul și în Fiul. Căci Tatăl nu e niciodată fără Fiul și fără Duhul Lui, ci persoanele treimice sunt veșnic împreună și de0ființă și locuiesc perihoretic, fiind Una în Alta datorită unității Lor de ființă, fără ca să Se confunde Una cu Alta. Iar Dumnezeul treimic ne-a creat pe noi, oamenii, deoființă, pentru ca toți să fim una în Biserica Lui și în Împărăția Sa.

Și tocmai pentru că suntem deoființă, avem cu toții aceleași Slujbe și aceeași teologie, și, cu toții, tindem spre aceeași Împărăție a lui Dumnezeu.

Însă când noi Îl chemăm neîncetat pe Domnul și cerem de la El mila Lui, prin El noi chemăm întreaga Treime în noi. Sau nu Îl vedem pe Fiul despărțit vreodată de Tatăl și de Duhul Sfânt. Pentru că El nu e niciodată rupt de Treime, ci întotdeauna este împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.

Din acest motiv, teologia ortodoxă e holistică, e un întreg care stă în relație interioară cu Dumnezeu și cu revelarea Lui față de noi, pentru că triadologia sau învățătura despre Dumnezeul treimic e dogma principală a Bisericii, de care se leagă toate celelalte dogme ale ei. Căci Dumnezeu este fundamentul lumii și al Bisericii Sale, El e Cel care le-a creat și le susține, iar toată cunoașterea teologică e revelată de El Bisericii Sale.

Și pentru că Dumnezeu e începutul, cuprinsul și împlinirea teologiei Bisericii, tocmai de aceea și ereticii au atacat capitolul principal al teologiei ei. Însă, această învățătură de credință fiind stabilită sinodal și dogmatic în cadrul Sinoadelor Ecumenice, ea apără Biserica de răstălmăcirile eretice de tot felul. Pentru că Dumnezeul nostru este treimic, Dumnezeul nostru e Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, iar Fiul întrupat e Unul din Treime și nu „a doua persoană” a Treimii, pentru că persoanele dumnezeiește sunt egale, deoființă și împreună-veșnice.

Căci cine consideră că Tatăl e „primul”, pentru că Îl naște pe Fiul și Îl purcede pe Duhul, și de aceea Îl consideră pe Fiul că e „al doilea” în Treime și pe Sfântul Duh că e „al 3-lea” în Treime, greșește împotriva Dumnezeului treimic, pentru că persoanele dumnezeiești sunt egale și veșnice, chiar dacă Tatăl Îl naște pe Fiul și Îl purcede pe Duhul Sfânt.

Pentru că, dacă toate persoanele dumnezeiești sunt egale și veșnice, cum e Fiul „al doilea” și Duhul „al treilea”? Căci atunci când folosim „primul”, „al doilea” și al „treilea”, vorbim de o Treime „progresivă”, care „se formează în timp”, adică de o triadologie eretică. Pentru că Biserica vorbește despre 3 persoane dumnezeiești fără de început, adică veșnice, și care sunt egale și deoființă, și nu vorbește despre o Treime „evolutivă”. Căci Dumnezeu este din veci Treime de persoane, chiar dacă Tatăl Îl naște pe Fiul și Îl purcede pe Duhul Sfânt.

Și dacă știm că Duhul Sfânt purcede din Tatăl, potrivit In. 15, 26, lucru stabilit în Crezul Bisericii, tocmai de aceea nu putem accepta falsificarea Crezului prin Filioque. Adică prin erezia romano-catolică care susține că Duhul Sfânt purcede „din Tatăl și din Fiul”. Erezie care a stat la baza căderii Patriarhiei Romei, în 1054, de la Biserică.

Iar dacă știm că Dumnezeul nostru e treimic și că persoanele dumnezeiești sunt desăvârșite și Se iubesc în mod desăvârșit și Se poartă și Se pun în evidență Una pe Alta în mod desăvârșit și că Dumnezeul nostru treimic a creat lumea din iubire și a creat-o fără păcat, fără stricăciune, fără moarte, pentru că a chemat-o la relația veșnică cu Sine, atunci înțelegem că Dumnezeu este exemplul desăvârșit de comuniune și de iubire pentru întreaga umanitate.

Pentru că în lumea păgână, materia era considerată „veșnică”, iar zeitățile erau o expresie a patimilor umane. De unde se înțelegea faptul că „a fi păcătos” însemna „a fi om”.

În teoria evoluționistă, care vrea „să explice în mod materialist” lumea, aceasta e iarăși o realitate „veșnică”, ca și în teologia păgână, iar omul apare printr-o utopică „evoluție genetică” a lui din ființe inferioare.

Însă omul a fost creat de Dumnezeu fără de păcat, plin de slava lui Dumnezeu, fără vreo boală și fără a fi muritor, cu rațiune și putere de înțelegere, cu conștiință și cu capacitatea de a iubi și de a alege. Dar pentru că a ales să păcătuiască și să iasă din comuniunea cu Dumnezeu, prin păcatul său a intrat moartea în lume și stricăciunea. Așa că păcatul, patimile, moartea și stricăciunea din lume nu sunt „creația” lui Dumnezeu, ci ele au apărut din aplecarea spre rău a omului.

De aceea, Dumnezeu nu are nimic de-a face cu păcatul, cu patimile, cu moartea și cu stricăciunea, ci El e Creatorul vieții și Cel care ne învață toată virtutea și înțelegerea și bunacuviință și evlavia și Cel care ține în viață întreaga existență.

– Ce înseamnă să gândești și să trăiești ca un păgân?

–  Înseamnă să consideri că păcatul și patimile și moartea și stricăciunea sunt „o normalitate”. Să consideri că ele sunt „firești” și nu introduse în lume prin căderea demonilor și a oamenilor.

– De ce este incompatibilă teoria pseudo-științifică a evoluției cu teologia creștină?

– Pentru că știința nu poate „să presupună” o existență, ci ea poate doar să o analizeze când este un fapt evident. Tocmai de aceea teoria evoluției nu este un fapt științific, pentru că nu e un fapt demonstrabil, ci e o presupunere despre cum a luat existență lumea și omul. E o poveste de adormit copiii și nu știință. Pentru că știința nu poate dovedi lucruri care depășesc materialitatea.

De aceea, astronomia nu poate „presupune” cum s-a format universul, ci ea doar poate analiza, dacă are instrumente la îndemână, cum arată universul existent. După cum medicina constată cum arată omul, dar nu ne poate spune de ce arată el cum arată și nu e în alt fel.

Chimia se ocupă cu substanțe deja create și nu cu „posibile” substanțe. Fizica măsoară dimensiuni existente, aflate în lumea creată și nu dimensiunile lumii spirituale. Științele care se ocupă de creier și de mecanismele gândirii analizează manifestările sufletului prin intermediul creierului material. Dar ele se opresc la materialitatea creierului și la constatarea faptului că sufletul se manifestă prin intermediul creierului într-un anume fel sau, când creierul nu mai funcționează bine, că sufletul se manifestă defectuos prin intermediul unui creier bolnav. Însă ele nu pot trece în lumea sufletului, în ce se petrece cu adevărat în sufletul uman, ci numai oameni foarte sfinți pot vedea sufletele oamenilor, cele pe care nu le pot filma aparatele de filmat și pe care nu le pot analiza oamenii de știință.

Când mergem la computerul tomograf[4] pentru o vizualizare a interiorului nostru, ce vedem?

Aspecte ale materialității trupului nostru, nicidecum sufletul nostru. La fel, când facem o ecografie prenatală[5], vedem starea copilului în uterul mamei, dar nu și sufletul său. Iar medicul ne poate arăta anumite organe ale lui, ne poate spune că e sănătos sau că are vreo problemă de sănătate, dar nu ne poate spune ce simte el în sufletul său, acolo, în uterul mamei sale.

Pentru că știința nu poate intra în sufletul omului, atâta timp cât ea se ocupă cu materia. Însă Dumnezeu, celor care își sfințesc viața, le dă nu numai să-și cunoască sufletul lor și pe al altora, ci le dă și să le vadă duhovnicește, după cum pot vedea sufletele Sfinților, pe Îngeri și pe demoni, cu harul lui Dumnezeu, pe măsura creșterii lor duhovnicești.

Din acest motiv, știința nu se poate dispensa de teologie, pentru că teologia Bisericii vorbește dumnezeiește, prin revelare dumnezeiască, și despre cum a luat naștere lumea și omul, dar și despre transfigurarea lumii și a omului, a întregii creații.

Oamenii de știință onești nu pot fi „în luptă” cu Biserica, pentru că știința se ocupă cu observarea și cu analizarea materiei și nu cu ceea ce o depășește.

Iar Biserica e divino-umană și nu pur umană, ceea ce știința și instituțiile umane nu pot fi niciodată.

Din acest motiv, Biserica depășind toate instituțiile acestei lumi și ca importanță și ca finalitate, manifestându-se mai presus de lume și în același timp în lume, ca una care e divino-umană, nu poate fi minimalizată în mod real de nicio altă instituție. Căci fiecare instituție, pentru a funcționa, are nevoie de cea care depășește lumea și, în același timp, e în lume. Are nevoie de Biserică, adică, în ultimă instanță, de Dumnezeu, Creatorul Bisericii și al întregii lumi.

Lupta cu Biserica, întotdeauna, e una falimentară. Pentru că e o luptă cu Dumnezeu, cu Cel care ne depășește cu totul. Fiindcă El ține Biserica în lume, El o conduce, El o desăvârșește continuu, și de aceea orice om care iubește cunoașterea științifică, iubește în același timp și cunoașterea teologică și duhovnicească. Pentru că științele umane, care se ocupă cu materia, ne dau informații despre trupul, sănătatea, bolile și condițiile vieții pe pământ, pe când teologia și experiența duhovnicească ne dau detaliile adevărului și ale modului duhovnicesc al viețuirii umane.

Dacă știm matematică, fizică, chimie, biologie și altele, știm lucruri despre materia lumii și materialitatea trupului nostru. Dar dacă învățăm teologia Bisericii aflăm adevărul lui Dumnezeu pentru om, iar dacă facem experiența reală de mădulare ale Bisericii, atunci avem experiența duhovnicească reală a oamenilor. Însă, dacă vrem numai științele umane, fără știința Bisericii nu suntem și nu vom fi vreodată oameni împliniți.

Și observăm acest lucru la tot pasul: există oameni cu studii superioare, oameni foarte pregătiți în domeniul lor de activitate, dar afoni la viața interioară a oamenilor și fără coloană vertebrală în ceea ce privește adevărul. Sunt ultrapregătiți, dar nu știu să iubească o femeie și să-și întemeieze o familie. Sunt ultrapregătiți, dar, în același timp, sunt lași, interesați numai de binele lor, fără inimă, fără conștiință, fără bunătate.

De ce? Pentru că nu e de ajuns doar formarea intelectuală. Nu e de ajuns doar informația. Nu e de ajuns doar specializarea într-un domeniu sau în mai multe, ci e nevoie, în același timp, de cunoaștere de sine, de vindecare de sine, adică de curățirea de patimi, de cunoașterea altora, de respectarea lor, de protejarea lor, de iubirea lor, și, în același timp, e nevoie de dorința de a ne mântui în relația cu Dumnezeul nostru și cu toți Sfinții și Îngerii Lui.

Și Biserica ne oferă o creștere deplină a omului: și intelectuală și afectivă și volițională și comunitară și eclesială și în relație cu Dumnezeul mântuirii noastre.

Pentru că Biserica nu se opune cunoașterii, nu se opune informării omului, nu se opune Școlii și instituțiilor de educare și de formare interioară, profesională și socială, dar ea ne arată că nu e de ajuns știința, ci aceasta trebuie completată cu teologia și cu viața duhovnicească.

Lucru pe care îl vedem în viețile marilor Teologi Sfinți ai Bisericii: au fost oameni foarte educați, cu studii superioare, plini de dorința de a cunoaște și de a experimenta, dar, în același timp, erau și mari teologi și mari asceți și mari oameni ai Bisericii și mari mistici ai lui Dumnezeu. Pentru că nu minimalizau nici știința, nici teologia și nici viața duhovnicească, ci le vedeau ca pe un tot unitar, ca fiind una în ei înșiși.

De aceea, iubiții mei, acum, la începutul Triodului, nici noi nu trebuie să minimalizăm pe nimeni, ci să învățăm de la toți ceea ce bun și frumos și vrednic de urmat în viața noastră! Pentru că ceea ce contează e ca să ne construim armonios, să ne construim în ascultare de Dumnezeu și în iubire față de semenii noștri.

Certurile, disensiunile fără rost, animozitățile nu duc la nimic bun. Pentru că minimalizându-l pe altul nu „creștem” noi în locul lui, ci doar păcătuim și ne înnegrim sufletul.

Și mă uitam la zăpada, încă netopită, și la cum se înnegrește ea de praf…Una a fost la început, altfel e acum. Și noi ne înnegrim, ca și zăpada încă netopită, dacă ne ocupăm de alții și nu de noi.

Să ne ocupăm de noi în primul rând, iubiții mei!

Să ne ocupăm de pocăința noastră, de vederea de sine, de plângerea noastră! Și vom avea multe lucruri de plâns și de îndreptat.

Vă doresc numai bine și Dumnezeu să ne învețe pe toți ce să facem! Amin


[1] Predică scrisă în zilele de 2-3 februarie 2017, zile de joi și vineri, cu soare, dar reci.

[2] A se vedea: https://ro.orthodoxwiki.org/Triod.

[3] Idem: https://ro.orthodoxwiki.org/Rugăciunea_lui_Iisus.

[4] A se vedea: http://www.neuromed.ro/ce-este-computer-tomografia.

[5] Idem: http://www.sfatulmedicului.ro/Investigatii-in-sarcina/ecografia-prenatala_9521.

Did you like this? Share it:

Previous

Biblioteca e o realitate mereu actuală

Next

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [133]

7 Comments

  1. Tamara

    Ma iertati Parinte, ce inseamna sa te rogi fara ganduri rugaciunea lui Iisus?

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Înseamnă să rostești rugăciunea lui Iisus fără să te gândești la vreun lucru, fără să îți faci vreo reprezentare mentală, ci să rostești numai cuvintele, închizându-ți mintea în cuvintele rugăciunii. Vă mulțumesc pentru întrebare, doamnă Tamara! Numai bine!

  2. Thorn

    Părinte cum se face că păcătoșii trăiesc bine mersi mult și bine? Dumnezeu nu-i vede? De ce nu-i omoară?

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Dumnezeu ne vede pe toți…și nu ne omoară, pentru că așteaptă pocăința noastră. Iar dacă unii trăiesc bine mersi, mult și bine, e tocmai pentru ca să își vină în fire și să se pocăiască.

      Dacă ați fi avut un nume, m-aș fi bucurat și mai mult.

  3. Daniel

    Aici, la implinirea poruncilor lui Dumnezeu ca pe un lucru in sine si nu ca pe o cale catre Dumnezeu cred eu ca e un motiv de impiedicare pentru multi dintre noi. Pentru ca nu avem obiceiul de a conlucra cu Dumnezeu si de a aspeta si raspunsul lui, ci facem ce consideram noi ca e bine si apoi asteptam sa fie si Dumnezeu multumit de noi tot pe atat pe cat suntem noi. Doamne ajuta, sanatate!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Da, domnule Daniel, mulți greșim în acest detaliu: găsim că viața noastră e doar a noastră și nu o vedem în relație cu Dumnezeu și cu semenii noștri! Și după ce ne construim cum vrem, Îi cerem Lui să fie „de acord” cu noi.

      Însă cum să fie „de acord” Dumnezeu cu noi, când noi nu facem nimic împreună cu El? Și cum ne-am putea „mântui”, fără să avem vreo relație cu El.

      Căci problema de fond e să ascultăm voia Lui. Iar dacă El ne cere multe și noi ne facem că „nu ne pasă”, e normal ca nici Lui „să nu-I placă” ce facem și cine suntem noi.

      Vă doresc numai bine! Mulțumesc pentru comentariu!

  4. Calin Zsoldos

    Binecuvântaţi, Părinte!

    Mi-a plăcut cum aţi explicat că nu ar trebui desconsiderate virtuţile fariseului („[…] pentru că se ruga, pentru că Îi mulțumea lui Dumnezeu, pentru că nu era lacom, nedrept, adulter, pentru că postea de două ori pe săptămână, pentru că da zeciuială din toate câte câștiga”) şi nici cele ale „fiului cel sfânt”, din parabola fiului rătăcitor, la care e de apreciat statornicia în credinţă, în Dumnezeu.

    Am înţeles că judecându-l astfel pe fariseu nu facem altceva decăt să-i punem piedestal fariseului din noi. Fiindcă întotdeauna suntem mustrători/acrivici cu păcatele altora şi iubitori cu ale noastre. Şi aceasta se întâmplă când acel păcat îl recunoaştem şi în inima noastră. Căci acel fariseu ne aminteşte de fiecare dintre noi.

    Ieri, la predica Părintelui nostru drag, când ne-a zis că fariseul în semeţia lui stătea drept şi nu smerit cu capul aplecat, am observat că mulţi pioşi, ca la un semnal şi-au lăsat capetele în jos … doar mimând a fi în smerenie, iar eu … am avut un surâs amar … plin de mândrie şi slavă deşartă.

    Iertare!

    Slavă Domnului pentru multa Sa iubire de oameni!
    Maica Domnului să ne miluiască!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén