Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 4 februarie, 2017

Teologie de primăvară

Cei care nu suportă prea bine gerul iernii și se plâng de zăpadă, de ger, de drumurile impracticabile, așteaptă primăvara ca pe o aruncare a hainelor groase și ca pe o totală posibilitate de acțiune. Pentru că vine primăvara, bine îmi place, și acum ei pot să facă tot ceea ce nu au făcut pe timpul iernii.

Numai că iarna are rolul ei în viața teologică a oamenilor: ea ne învață că greul nu poate fi surmontat, ci asumat și trăit. Greul trebuie rezistat. Dar el trebuie trăit și depășit interior, în adâncul nostru. Căci lamentațiile nu ne ajută deloc.

Când începe gerul, trebuie să ai ferestrele bine izolate, pentru că gerul intră prin orice crăpătură. Și dacă intră, el formează sfoiag/ mucegai în casă. Și dacă îți intră gerul în oase, el devine reumatism, și nu-l mai poți scoate de acolo. Pentru că păcatul, odată intrat în noi, ne distruge ca un virus mortal.

Dacă nu ai haine groase pe tine, dacă nu ai căciulă pe cap, dacă nu ai mânuși în mâini, simți iarna până în oase. Pentru că iarna îți cere să te protejezi, își cere să fii precaut, pentru că viața nu e „veșnică”. Dacă te îmbolnăvești, poți muri. Și dacă totuși rămâi în viață, dar ești bolnav, viața plină de boli nu e o viață…de primăvară.

Viața de primăvară nu cunoaște decât soare, bucurie, are multe speranțe. Când începe primăvara unei vieți, copilul crede că poate să facă orice. E de ajuns să își dorească. Numai că soarele răsare pe fiecare zi, păsările încep să ciripească, copacii înmuguresc, iarba crește văzând cu ochii…pentru că Dumnezeu dorește acest lucru. El le-a făcut pe toate și toate își urmează cursul lor, dăruit de El.

Însă eu, copilul, ca să ajung unde vreau, trebuie să muncesc. Trebuie să îmi fac temele, să fiu ascultător, să iubesc seriozitatea, să îmi fac treaba. Ca să ajung unde vreau…trebuie să trec clasa, să iau note bune, să ajung la liceu, să merg mai departe. Eu vreau să merg tot mai departe…Numai că viața nu e numai primăvară, nu e numai speranță, ci e și vară, e și creștere, e și coacere, e și chin, e și așteptare, e și muncă.

Mulți presupun că ar fi putut să facă mai multe…dacă, totuși, s-ar fi decis să muncească. Însă oamenii trăiesc cu regretele, dar nu se împlinesc prin ele. Aș fi făcut mai multe dacă…aș fi fost ajutat, dacă aș fi muncit mai mult, dacă mi-aș fi rupt mai mult timp de la alte…pierderi de timp.

Căci orice primăvară ajunge în iarnă…și își numără regretele care nu țin de foame.

Ce să facem cu atâta primăvară câtă o să fie? Ce să facem cu atâtea zile și cu atâta speranță și cu atâtă noutate care ne bate la ușă? Vom cumpăra flori sau vom crește florile virtuților? Vrem să fim o primăvară, o altfel de primăvară? Rămâne de făcut și de văzut. Pentru că ceea ce facem rămâne, nu ceea ce vrem să facem.

Psalmul 57, cf. LXX

1. Întru sfârșit, să nu nimicești cu totul [μὴ διαφθείρῃς], [psalmul] lui David, întru scriere pe stâlp.

2. Așadar, dacă grăiți cu adevărat dreptate, drept judecați fiii oamenilor?

3. Căci și în inimă lucrați fărădelege în [pe] pământ [și] nedreptate mâinile voastre împletesc.

4. Înstrăinatu-s-au cei păcătoși din pântece [ἀπηλλοτριώθησαν οἱ ἁμαρτωλοὶ ἀπὸ μήτρας], rătăcitu-s-au din pântece [ἐπλανήθησαν ἀπὸ γαστρός], spus-au minciuni [ἐλάλησαν ψεύδη].

5. Mânia lor [este] după asemănarea șarpelui [θυμὸς αὐτοῖς κατὰ τὴν ὁμοίωσιν τοῦ ὄφεως]. [Este] ca a unei aspide[1] surde [ὡσεὶ ἀσπίδος κωφῆς] și astupându-și urechile ei [καὶ βυούσης τὰ ὦτα αὐτῆς],

6. care nu va auzi glasul celor care cântă și al vrăjitorului vrăjind de înțelept [φαρμάκου τε φαρμακευομένου παρὰ σοφοῦ].

7. Dumnezeu a zdrobit dinții lor în gura lor, măselele leilor le-a zdrobit Domnul.

8. Vor fi disprețuiți ca apa trecând. Va întinde arcul Său până ce vor slăbi.

9. Ca ceara topindu-se vor fi luați. A căzut foc și nu au văzut soarele.

10. Mai înainte de a înțelege spinii voștri [πρὸ τοῦ συνιέναι τὰς ἀκάνθας ὑμῶν] verigarul [τὴν ῥάμνον][2],  ca pe vii, ca în urgie vă va înghiți pe voi [ὡσεὶ ζῶντας ὡσεὶ ἐν ὀργῇ καταπίεται ὑμᾶς].

11. Veseli-se-va cel Drept când are să vadă răzbunare [împotriva] celor neevlavioși. Mâinile lui le va spăla în sângele celui păcătos.

12. Și omul va zice: „Așadar, dacă este roadă celui Drept? Așadar, este Dumnezeu judecându-i pe ei în [pe] pământ?”.


[1] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Asp_(reptile).

[2] E vorba de Rhamnus cathartica. A se vedea aici:  https://ro.wiktionary.org/wiki/verigar și aici: https://en.wikipedia.org/wiki/Rhamnus_cathartica.

Așa arată un verigar: https://ro.wiktionary.org/wiki/verigar#/media/File:Rhamnus_catharthica_tree_size.jpg.

Și acestea sunt frunzele, florile și fructele lui: https://ro.wiktionary.org/wiki/verigar#/media/File:Rhamnus_cathartica_-_Köhler–s_Medizinal-Pflanzen-255.jpg.

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [133]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a, a 90-a, a 91-a, a 92-a, a 93-a, a 94-a, a 95-a, a 96-a, a 97-a, a 98-a, a 99-a, a 100-a, a 101-a, a 102-a, a 103-a, a 104-a, a 105-a, a 106-a, a 107-a, a 108-a, a 109-a, a 110-a, a 111-a, a 112-a, a 113-a, a 114-a, a 115-a, a 116-a, a 117-a, a 118-a, a 119-a, a 120-a, a 121-a, a 122-a, a 123-a, a 124-a, a 125-a, a 126-a, a 127-a, a 128-a, a 129-a, a 130-a, a 131-a, a 132-a.

***

Dar să mai zăbovim puţin asupra acestei omilii la Duminica Florilor şi să parcurgem mai departe textul, pentru a observa că predicatorul îndeamnă şi la o altfel de cugetare – tot isihastă, de altfel –‚ asupra raţiunilor din univers, la o contemplare asupra mersului lumii şi o înţelegere a lui Dumnezeu din înţelepciunea şi raţionalitatea cu care aceasta a fost creată:

Şi pentru ca să nu fie bucuriia şi veseliia noastră în deşert, trebue să cunoaştem cu ochii cei sufleteşti (cu ochii spirituali – n.n.) prăznuirea vremii aceştiia, ca să nu ne zică şi noao prorocul: „Uliul pre ceriu au cunoscut vremea sa, turtureaoa, rândureaoa şi barza au cunoscut vremea venirii lor, iar norodul Mieu n-au cunoscut Judecata lui Dumnezeu”. Că urât lucru va fi şi necuvios, când păsările vor cunoaşte vremea lor şi după vremea aceia îş vor şti schimba lăcaşurile sale. Iar noi, vremile cele rânduite de Sfânta Beserică, spre spăseniia sufletelor noastre nu le vom cunoaşte [1].

Dinamica universală urmăreşte o logică divină, prin legile naturale pe care Divinitatea le-a statornicit în fiinţe şi în toată creaţia. Omul, ca fiinţă raţională, are nevoie să contemple armonia universală, pentru a lăuda pe Creatorul şi Arhitectul său, dar şi pentru a reînvăţa să trăiască el însuşi în această armonie, în ritmul iubirii copleşitoare care creează şi ţine toate întru fiinţă.

Pentru că Dumnezeu este iubire, a Căruia arătare atâta bucurie ne aduce noao (…), a Căruia aşteptare cu drag şi cu dorire, mă îndeamnă să zic acest cuvânt: „Sărută-mă pre mine cu sărutarea gurii Tale” [Cânt. 1, 1], că toţi câţ era din Duh, cu duhul cunoştea câtă milă era să se verse pre buzele Aceluia [2]. Dumnezeu Se face cunoscut ca lumină şi ca iubire şi de aceea isihaştii vorbesc de  dulcele Iisus sau dulcele Hristos, aşa cum şi Antim se exprimă în mai multe rânduri[3].

Până la a ajunge însă cineva la a avea rugăciunea inimii, e nevoie de a face efortul de a coborî mintea în inimă şi de a strânge mintea din împrăştierea gândurilor, spre a cugeta, după cum învaţă şi Antim, la raţiunile dumnezeieşti ale tuturor lucrurilor din univers şi la darurile şi binefacerile lui Dumnezeu către fiinţa umană, precum şi la alte lucruri de care amintesc isihaştii, dar asupra cărora autorul nostru nu insistă în particular sau nu în mod explicit relaţionat cu rugăciunea neîncetată şi cu extazul duhovnicesc.

Învăţătura isihastă nu este una extinsă în Didahii şi nici foarte explicită, dar este de aşteptat ca cei cărora Antim se adresa, să nu mai fi avut nevoie de explicaţii elementare, motiv pentru care mitropolitul vorbeşte, în câteva rânduri, direct despre urmările şi roadele practicii rugăciunii isihaste, fără nicio introducere sau referire suplimentare, considerate, desigur, de prisos.

Astfel, Antim vorbeşte despre mintea care trebuie să dobândească pacea, tăcerea gândurilor – pacea Lui cea ce covârşaşte toată mintea [4] – şi care trebuie să fie muntele Thavorului, ca să vie lumina adevărată, să o vedem cu ochii cei de gând ai sufletului [5]. Fără ca mintea să devină „Tabor”, pe care Se revelează Dumnezeu în lumină şi ca lumină, omul nu poate accede la vederea spirituală, având închişi „ochii cei de gând ai sufletului”.

Antim ne lămureşte că este vorba despre o ascensiune spirituală treptată, pe parcursul căreia credincioşii trebuie să fie râvnitori şi nelenevoşi în poruncile Lui, pentru ca să ne putem sui şi noi, împreună cu Hristos, în mintea cea oblăduitoare a sufletului (mintea este cea care, prin raţiunea conducătoare, guvernează sufletul şi îl conduce, conform predaniei Sfinţilor Părinţi – n.n.), să vedem cu gândul slava aceia şi norul cel luminat şi să auzim glasul ce părintesc: „Acesta iaste Fiiul Mieu cel iubit” i proci. Şi la cea din urmă (zi sau la Judecată – n.n.) să ne învrednicim să împărăţim împreună cu El [6].

Facem precizarea că „a vedea cu gândul” nu înseamnă, pentru Antim, a gândi sau a cugeta în sensul gândirii discursive, ci a contempla cu spiritul, fiind în extaz duhovnicesc.

Se vede foarte clar, din acest fragment, că mitropolitul nostru propovăduieşte vederea luminii necreate, după cum învăţase şi Sfântul Grigorie Palama, şi că oricine ajunge să fie răpit în extaz, vede „slava aceia şi norul cel luminat”, adică slava luminii dumnezeieşti care îl înconjoară şi îl umple.

„Mintea cea oblăduitoare a sufletului” este descrisă ca un loc, ca o înălţime spirituală, în care „ne putem sui şi noi, împreună cu Hristos”, după asemănarea Sfinţilor Apostoli ce s-au urcat cu El în munte, pe Tabor, de vreme ce taina aceasta de astăzi, a Schimbării lui Hristos [la Faţă] închipuiaşte şi iaste ca un aravon aceii măriri a Împărăţiei Ceriului…[7].

Este, desigur, o interpretare duhovnicească, prin care Antim învaţă că Hristos este Cel care înalţă pe cel credincios la Tatăl şi la contemplarea Sfintei Treimi. Mintea e zidită de Dumnezeu la înălţime, dacă privim alcătuirea omului, după cum şi Edenul a fost zidit la înălţime, astfel încât restaurarea omului în har, în starea lui adamică primordială, în care a fost creat, se face prin această ascensiune către înălţime, către locul de unde a căzut omul.

Mintea devine o fereastră către Rai şi ea însăşi devine Rai, Tabor al revelării lui Dumnezeu, până la „cea viitoare” viaţă, unde să ne învredniceşti mărirei şi luminii slavei dumnezeirii Tale, ca pururea să Te mărim [8].

La fel spune Antim şi într-o altă predică: Taină avem să serbăm şi să prăznuim şi vom să ne suim sus, nu cu trupul, sau în munte ca Moisi, ci cu mintea, la mari şi la înalte gânduri; ci numai câţ sunt credincioşi să se apropie cu mintea ca să priceapă taina praznicului de astăzi [9]. Mintea contemplativă face omul să suie la înălţimi duhovniceşti, la stări harice care îl fac să aibă acces la tainele dumnezeieşti.

Această înţelegere a tainei prin contemplare nu se poate explica raţional, ci la ea se ajunge doar pe cale experienţială şi nu pot vorbi cu adevărat despre ea decât cei care au fost vizitaţi de har. Entuziasmul cu care vorbeşte Antim despre aceasta mă face să cred că nu era doar un simplu erudit, ci şi un isihast trăitor şi cunoscător al roadelor rugăciunii neîncetate, la care îndemna: aşa să vă rugaţi, pururea…[10].

O altă învăţătură isihastă despre har şi despre prezenţa sa în inima omului credincios este ilustrată astfel de Antim: Nădejdea iaste o îndrăzneală adevărată către Dumnezeu, dată în inima omului din dumnezeiasca strălucire, ca să nu deznădăjduiască niciodată de darul lui Dumnezeu, ci să fie încredinţat cum că va lua, prin pocăinţă, ertăciune păcatelor şi verice altă cerere, sau trecătoare sau vecinică [11].

Autorul se referă la virtutea nădejdii, care este darul lui Hristos [12] şi care se sălăşluieşte în om odată cu luminarea harului, cu „dumnezeiasca strălucire” care vine să locuiască în inimă, fiind aceeaşi lumină necreată şi spirituală a lui Hristos sau a Sfintei Treimi.

Prezenţa luminii dumnezeieşti în inimă îl face pe cel învrednicit de ea să aibă încredinţarea permanentă a ascultării rugăciunii sale şi împlinirii ei de către Dumnezeu, deoarece trăieşte în intimitate cu Dumnezeu şi cunoaşte iubirea Lui.


[1] Idem, p. 108. [2] Idem, p. 112. [3] Idem, p. 59, 144, 244, 397. [4] Idem, p. 8. [5] Idem, p. 82. [6] Idem, p. 83. [7] Idem, p. 78. [8] Idem, p. 83. [9] Idem, p. 65. [10] Idem, p. 163. [11] Idem, p. 48. [12] Ibidem.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén