Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a, a 90-a, a 91-a, a 92-a, a 93-a, a 94-a, a 95-a, a 96-a, a 97-a, a 98-a, a 99-a, a 100-a, a 101-a, a 102-a, a 103-a, a 104-a, a 105-a, a 106-a, a 107-a, a 108-a, a 109-a, a 110-a, a 111-a, a 112-a, a 113-a, a 114-a, a 115-a, a 116-a, a 117-a, a 118-a, a 119-a, a 120-a, a 121-a, a 122-a, a 123-a, a 124-a, a 125-a, a 126-a, a 127-a, a 128-a, a 129-a, a 130-a, a 131-a, a 132-a.

***

Dar să mai zăbovim puţin asupra acestei omilii la Duminica Florilor şi să parcurgem mai departe textul, pentru a observa că predicatorul îndeamnă şi la o altfel de cugetare – tot isihastă, de altfel –‚ asupra raţiunilor din univers, la o contemplare asupra mersului lumii şi o înţelegere a lui Dumnezeu din înţelepciunea şi raţionalitatea cu care aceasta a fost creată:

Şi pentru ca să nu fie bucuriia şi veseliia noastră în deşert, trebue să cunoaştem cu ochii cei sufleteşti (cu ochii spirituali – n.n.) prăznuirea vremii aceştiia, ca să nu ne zică şi noao prorocul: „Uliul pre ceriu au cunoscut vremea sa, turtureaoa, rândureaoa şi barza au cunoscut vremea venirii lor, iar norodul Mieu n-au cunoscut Judecata lui Dumnezeu”. Că urât lucru va fi şi necuvios, când păsările vor cunoaşte vremea lor şi după vremea aceia îş vor şti schimba lăcaşurile sale. Iar noi, vremile cele rânduite de Sfânta Beserică, spre spăseniia sufletelor noastre nu le vom cunoaşte [1].

Dinamica universală urmăreşte o logică divină, prin legile naturale pe care Divinitatea le-a statornicit în fiinţe şi în toată creaţia. Omul, ca fiinţă raţională, are nevoie să contemple armonia universală, pentru a lăuda pe Creatorul şi Arhitectul său, dar şi pentru a reînvăţa să trăiască el însuşi în această armonie, în ritmul iubirii copleşitoare care creează şi ţine toate întru fiinţă.

Pentru că Dumnezeu este iubire, a Căruia arătare atâta bucurie ne aduce noao (…), a Căruia aşteptare cu drag şi cu dorire, mă îndeamnă să zic acest cuvânt: „Sărută-mă pre mine cu sărutarea gurii Tale” [Cânt. 1, 1], că toţi câţ era din Duh, cu duhul cunoştea câtă milă era să se verse pre buzele Aceluia [2]. Dumnezeu Se face cunoscut ca lumină şi ca iubire şi de aceea isihaştii vorbesc de  dulcele Iisus sau dulcele Hristos, aşa cum şi Antim se exprimă în mai multe rânduri[3].

Până la a ajunge însă cineva la a avea rugăciunea inimii, e nevoie de a face efortul de a coborî mintea în inimă şi de a strânge mintea din împrăştierea gândurilor, spre a cugeta, după cum învaţă şi Antim, la raţiunile dumnezeieşti ale tuturor lucrurilor din univers şi la darurile şi binefacerile lui Dumnezeu către fiinţa umană, precum şi la alte lucruri de care amintesc isihaştii, dar asupra cărora autorul nostru nu insistă în particular sau nu în mod explicit relaţionat cu rugăciunea neîncetată şi cu extazul duhovnicesc.

Învăţătura isihastă nu este una extinsă în Didahii şi nici foarte explicită, dar este de aşteptat ca cei cărora Antim se adresa, să nu mai fi avut nevoie de explicaţii elementare, motiv pentru care mitropolitul vorbeşte, în câteva rânduri, direct despre urmările şi roadele practicii rugăciunii isihaste, fără nicio introducere sau referire suplimentare, considerate, desigur, de prisos.

Astfel, Antim vorbeşte despre mintea care trebuie să dobândească pacea, tăcerea gândurilor – pacea Lui cea ce covârşaşte toată mintea [4] – şi care trebuie să fie muntele Thavorului, ca să vie lumina adevărată, să o vedem cu ochii cei de gând ai sufletului [5]. Fără ca mintea să devină „Tabor”, pe care Se revelează Dumnezeu în lumină şi ca lumină, omul nu poate accede la vederea spirituală, având închişi „ochii cei de gând ai sufletului”.

Antim ne lămureşte că este vorba despre o ascensiune spirituală treptată, pe parcursul căreia credincioşii trebuie să fie râvnitori şi nelenevoşi în poruncile Lui, pentru ca să ne putem sui şi noi, împreună cu Hristos, în mintea cea oblăduitoare a sufletului (mintea este cea care, prin raţiunea conducătoare, guvernează sufletul şi îl conduce, conform predaniei Sfinţilor Părinţi – n.n.), să vedem cu gândul slava aceia şi norul cel luminat şi să auzim glasul ce părintesc: „Acesta iaste Fiiul Mieu cel iubit” i proci. Şi la cea din urmă (zi sau la Judecată – n.n.) să ne învrednicim să împărăţim împreună cu El [6].

Facem precizarea că „a vedea cu gândul” nu înseamnă, pentru Antim, a gândi sau a cugeta în sensul gândirii discursive, ci a contempla cu spiritul, fiind în extaz duhovnicesc.

Se vede foarte clar, din acest fragment, că mitropolitul nostru propovăduieşte vederea luminii necreate, după cum învăţase şi Sfântul Grigorie Palama, şi că oricine ajunge să fie răpit în extaz, vede „slava aceia şi norul cel luminat”, adică slava luminii dumnezeieşti care îl înconjoară şi îl umple.

„Mintea cea oblăduitoare a sufletului” este descrisă ca un loc, ca o înălţime spirituală, în care „ne putem sui şi noi, împreună cu Hristos”, după asemănarea Sfinţilor Apostoli ce s-au urcat cu El în munte, pe Tabor, de vreme ce taina aceasta de astăzi, a Schimbării lui Hristos [la Faţă] închipuiaşte şi iaste ca un aravon aceii măriri a Împărăţiei Ceriului…[7].

Este, desigur, o interpretare duhovnicească, prin care Antim învaţă că Hristos este Cel care înalţă pe cel credincios la Tatăl şi la contemplarea Sfintei Treimi. Mintea e zidită de Dumnezeu la înălţime, dacă privim alcătuirea omului, după cum şi Edenul a fost zidit la înălţime, astfel încât restaurarea omului în har, în starea lui adamică primordială, în care a fost creat, se face prin această ascensiune către înălţime, către locul de unde a căzut omul.

Mintea devine o fereastră către Rai şi ea însăşi devine Rai, Tabor al revelării lui Dumnezeu, până la „cea viitoare” viaţă, unde să ne învredniceşti mărirei şi luminii slavei dumnezeirii Tale, ca pururea să Te mărim [8].

La fel spune Antim şi într-o altă predică: Taină avem să serbăm şi să prăznuim şi vom să ne suim sus, nu cu trupul, sau în munte ca Moisi, ci cu mintea, la mari şi la înalte gânduri; ci numai câţ sunt credincioşi să se apropie cu mintea ca să priceapă taina praznicului de astăzi [9]. Mintea contemplativă face omul să suie la înălţimi duhovniceşti, la stări harice care îl fac să aibă acces la tainele dumnezeieşti.

Această înţelegere a tainei prin contemplare nu se poate explica raţional, ci la ea se ajunge doar pe cale experienţială şi nu pot vorbi cu adevărat despre ea decât cei care au fost vizitaţi de har. Entuziasmul cu care vorbeşte Antim despre aceasta mă face să cred că nu era doar un simplu erudit, ci şi un isihast trăitor şi cunoscător al roadelor rugăciunii neîncetate, la care îndemna: aşa să vă rugaţi, pururea…[10].

O altă învăţătură isihastă despre har şi despre prezenţa sa în inima omului credincios este ilustrată astfel de Antim: Nădejdea iaste o îndrăzneală adevărată către Dumnezeu, dată în inima omului din dumnezeiasca strălucire, ca să nu deznădăjduiască niciodată de darul lui Dumnezeu, ci să fie încredinţat cum că va lua, prin pocăinţă, ertăciune păcatelor şi verice altă cerere, sau trecătoare sau vecinică [11].

Autorul se referă la virtutea nădejdii, care este darul lui Hristos [12] şi care se sălăşluieşte în om odată cu luminarea harului, cu „dumnezeiasca strălucire” care vine să locuiască în inimă, fiind aceeaşi lumină necreată şi spirituală a lui Hristos sau a Sfintei Treimi.

Prezenţa luminii dumnezeieşti în inimă îl face pe cel învrednicit de ea să aibă încredinţarea permanentă a ascultării rugăciunii sale şi împlinirii ei de către Dumnezeu, deoarece trăieşte în intimitate cu Dumnezeu şi cunoaşte iubirea Lui.


[1] Idem, p. 108. [2] Idem, p. 112. [3] Idem, p. 59, 144, 244, 397. [4] Idem, p. 8. [5] Idem, p. 82. [6] Idem, p. 83. [7] Idem, p. 78. [8] Idem, p. 83. [9] Idem, p. 65. [10] Idem, p. 163. [11] Idem, p. 48. [12] Ibidem.

Did you like this? Share it: