În Crește altă iarbă, ideile se intersectează cu cele ale poemului anterior:

„Crește iarba și în timp ce crește/ mie nu mi se pare grozav că ea crește /…/ Zboară pasărea/ tocmai pe deasupra mea./ Dar nu prea tare, dar nu prea ciudat[1]./ Și nici prea cine-știe-ce, nu mi s-a părut/ că zboară”.

Universul e banal dacă oamenii nu mai au iubire între ei, iubire prin care pot să înțeleagă și lucrurile din jur. Pentru că „crește iarba /…/ și numai la un lucru mă gândesc/ în timp ce crește:/  – «Hai să ne strângem în brațe,/ hai, să ne strângem în brațe». / Zboară pasărea /…/ «Hai să ne strângem în brațe, mă gândeam/ sau dacă nu cumva chiar spuneam:/ hai, să ne strângem în brațe»”.

Fenomenele naturii sau întâmplările din viața oamenilor devin banale și nesemnificative atunci când nu mai există iubire. Atunci apare oboseala în sensul de plictis din cauza rutinei, sentimentul absurdului. Atunci omul nu mai poate vedea frumusețea cosmică și existențială, când nu are iubire pentru aproapele său, pentru frații săi:

Uwe între timp a murit. Eu
am făcut parte din echipa,
din îndurerata echipă, din acea echipă
de oameni care
i-au căutat trupul.
Murdarul de mine, în timp ce-l căutam,
părându-mi-se, apărându-mi-se…
strigam, dacă nu cumva chiar gândeam:
„– Hai să ne strângem în brațe,
Hai, să ne strângem în brațe!”

S-a dus și ora de azi.
La radio s-a dat ora exactă:
„Ling, cling” sau „Peng, peng”
Toți își potrivesc ceasurile
numai murdarul de mine
ca și cum nimica nu ar fi,
mă gândeam, sau poate chiar strigam:
„– Hai să ne strângem în brațe,
Hai, să ne strângem în brațe!”

Totodată, întâlnim din nou și acea căutare dureroasă a lui Dumnezeu, de tip arghezian, în poemul Plus unu mai puțin:

Spune-mi poate că tu, secundă, tu,
poate că tu ești dumnezeu
și nu vrei să-mi spui că tu ești
din dispreț pentru mine că nu știu
nu știu
când ai trecut.

Spune-mi, poate că tu, cuvântule, tu,
poate că tu ești dumnezeu
și nu vrei să-mi spui că tu ești
și mă disprețuiești pentru că am
limba smulsă.

Spune-mi, poate că tu ești dumnezeu
și nu vrei, iarbă, să îmi spui
și mă disprețuiești că nu sunt verde
și nenumărat
și nu vrei să-mi spui că tu ești…

Spune-mi, piatră, poate că tu, poate că tu
ești dumnezeu
și nu vrei să-mi spui că tu ești
din dispreț pentru osul și nervii
din care-s înfăptuit.

Spune-mi, poate că tu ești dumnezeu
și nu vrei, asinule, să-mi spui că tu ești, –
și mă disprețuiești că n-am patru picioare
și nu vrei să-mi spui

Șoarece tu, poate că tu ești,
poate că tu pomule, poate că tu
șarpe, poate că tu
porcule, frânghie,
sânge, roșcovă, poate că tu
nisipule, scoică, cerneală
poate că tu, sticlă,
pasăre, roată, poate că tu
sârmă, urzică, paianjen,
Petru, poate că tu,
cuțit, bufniță, păpădie,
dihor…

Arghezi formulase altfel, dar exprimând aceeași căutare sfâșietoare, aceeași neștiință și nepricepere dureroasă a omului:

Mă uit la flori, mă uit la stele:
Ești chinul dulce al tristeții mele.
Mă uit în mine, ca într-o chilie,
Mă uit în ceruri, în Împărăție,

Mă uit în gol, mă uit în vizuini.
Te caut printre spinii din grădini,
Dau buruienile deoparte, de otravă,
Și pipăi locul urmei Tale cu zăbavă.

Străbat călare șesul, cucuruzul:
Te caut cu vederea, cu auzul.
Mă plec la trandafiri și le miros
Bobocii din tulpinile de jos.

Fuseși în toate și Te-ai dat în lături.
Încerc sulfina: Tu trecuși alături.
Întreb plăpândele verbine.
Ele răspund că știe patlagina mai bine.

Zisei șopârlei: – „A trecut pe-aici?”
Ea m-a trimis la șerpi și licurici.
Și neprimind răspuns nici de la stupi,
Mă iau după vultùri și lupi.

Am colindat Moșia-n lung și lat
Și-am scoborât din leat în leat
Și, ostenit în râvnă și puteri,
N-am dat de Tine nicăieri.

Oriunde-ncep a cerceta
Trecuse albă, chiar atuncea, umbra Ta.
Tăria-i de beteală și salbă lângă salbă.
Mi s-a părut odată că ai fi fost o nalbă.

Dar auzind o șoaptă, m-am întors:
Vorbise vântul într-un lan de orz…
„Omul cu șoimul caută mereu
Răspântia lui Dumnezeu.

Noi o vedem în câmp și în livede.
El singur [, omul,] are ochi și nu o vede”.
Cu jurământul morții, cel fără iertăciune,
Toate Îl știu pe Domnul: niciuna nu mi-L spune.

(Mă uit la flori)[2]

E posibil ca multora să le pară neverosimilă apropierea dintre Nichita și Arghezi, mai ales că poetul a părut că i-ar fi admirat mai mult pe Bacovia și pe Barbu. Însă Nichita a învățat de la toți (Cantemir, Eminescu, Arghezi, Bacovia, Barbu, Botta și alții), rămânând în același timp el însuși, cu totul original, nefalsificat de vreo influență prea puternică.

În același timp, în ce-l privește pe Arghezi, e posibil să fi tăinuit apropieri mai subtile, atât datorită caracterului religios al lucrurilor, cât și cunoscând bine faptul că orice declarație poate fi înțeleasă prost de către critici, care l-ar fi putut transforma repede, din comoditate, pentru a-l explica mai ușor, în „ucenicul” cutărui sau cutărui mare poet. Și când critica începe s-o țină langa cu o idee, mai repede legi gura izvoarelor…

Așa s-a insistat, prea mult, din punctul meu de vedere, pe influența mare pe care ar fi avut-o Ion Barbu asupra lui Nichita, mai ales datorită acelor poeme și volume în care poetul alege să abstractizeze foarte mult. Însă eu consider că s-a exagerat în această direcție…

Durerea lui Nichita nu este o dezolare haotică, despiritualizată:

Prințul căzând de pe cal
strivește-n cădere un înger.
E sentimentul total
pentru care azi sânger.

E steaua cea rea, e steaua cea gri.
e steaua cea verde
marele A și marele I
azi mă vor pierde.

Însă spun totul, astăzi, chiar totul,
șira cea rece de câine,
urâtele labe și botul
lui Astăzi lătrându-l pe Mâine.

(Prințul căzând de pe cal)

Eu înțeleg acest poem ca referindu-se tot la sine însuși. El e prințul căzut, care „strivește-n cădere un înger”. Căderea sa din curăție și ingenuitate a strivit îngerul inocenței lui. Iar poetul ne face o mare mărturisire atunci când ne spune că acesta „e sentimentul total/ pentru care azi sânger”.

Pentru pierderea inocenței contemplației și a curăției sufletești, plângea adesea și Eminescu. Și eu cred că Nichita se regăsește, la nivel experiențial în lirica lui Eminescu, nu estetic, nu căutând să „recicleze” (ce cuvânt urât!) poezia romantică.

Din cauza acestei căderi, face și Nichita cunoștință cu steaua nefericirii („steaua cea rea”, „steaua cea gri”, „steaua cea verde”).

Nu știu ce înseamnă „marele A” și „marele I”, care „azi mă vor pierde”, dar pot să interpretez aceste inițiale care referindu-se la Alfa și la Iisus. Adică știa că Dumnezeu îl poate pierde pentru căderea sa.

„Însă spun totul, astăzi, chiar totul”, zice poetul, pentru că știa, de asemenea, că numai mărturisirea/ spovedania îl poate salva.

„Spun totul”:șira cea rece de câine,/ urâtele labe și botul/ lui Astăzi lătrându-l pe Mâine”. Spun păcatele de azi care ni-l latră pe mâine, care ne latră viitorul, păcatele de azi care ne latră eternitatea.

Regăsim însă inițialele A și I și în poemul Noe:

A e o literă. I altă literă
pe care nebunul de mine le cântă pe citeră.

Câinele este un animal, iarba o plantă
din care nebuna de tine se saltă.

Ochiul este o pierdere,
cuvântul, derâdere,
pe care pe scândura
orelor, udele,
viețile multele
ni le salvăm.

Cuvântul, deși e luat în „derâdere” de cei mai mulți (după cum și privirea/ contemplația e considerată o „pierdere” de vreme), ar putea fi singura corabie în stare să ne salveze „viețile multele” de la potop, de la pieire.

Foarte semnificativ este faptul că poetul e cel care „cântă pe citeră” literele A și I. Ca odinioară Profetul David. Și așa se poate înțelege mai bine raportarea lui permanentă la Psaltire și putem crede că această raportare nu a fost deloc strict estetică.

Singură vedere e un alt poem care exprimă regretul faptului că verbul său poetic nu  îi schimbă pe oameni[3]:

Ei au plesnit, au crăpat, s-au scurs
în aerul acesta infectat
și dus.

Risipă de pene albe și murdărite,
ningea,
ningea fără frig peste semne
și peste podea.

Eu v-am spus vouă să nu zburați –
le-am zis lor,
de ce ați vrut să vreți
și să vă încercați
mai jos, mult mai jos?…

Eu v-am spus vouă să rămâneți
să rămâneți cine sunteți.
De ce ați venit până aici?

Stau, doamne, cu o sabie în mâna dreaptă
și în mâna strângă stau, doamne
cu un bici.

Dar nu mai am ce tăia
și nici ce bate.

S-au sfărâmat prin venire spre mine,
de la stea spre mine,
de la cometă spre mine,
ființele gândite și minunate.

Plouă cu sfărâmături.
Plouă, doamne, peste întregul de mine.
Au făcut explozie acele făpturi
în care m-aș fi întrupat,
poate, mâine.

Oamenii s-au lăsat înecați în „aerul acesta infectat” al lumii, au făcut „risipă de pene albe”, pentru că și-au murdărit penele zburând…în jos: „de ce ați vrut să vreți/ și să vă încercați/ mai jos, mult mai jos?”.

E un zbor cu aripi de plumb, ca la Bacovia.

Ipostaza poetului de justițiar („Stau, doamne, cu o sabie în mâna dreaptă/ și în mâna strângă stau, doamne/ cu un bici”), seamănă cu cea din poemul Obediență[4], din vol. În dulcele stil clasic.

Cuvântul lui poetic îi judecă pe oameni. Și, într-un fel, Nichita are dreptate să pretindă aceasta. Pentru că orice frumusețe sau orice talent pe care Dumnezeu îl dăruiește unora și prin care îi cheamă pe oameni la El, dacă nu li se dă niciun răspuns și oamenii rămân indiferenți și răi, pe mai departe…este o frumusețe sau un talent care îi va condamna pe oameni la Judecată. Pentru că nu pe om l-au ignorat, ci pe Dumnezeu, care vorbea și îi chema prin el.

După cum spune și Domnul prin gura Sfântului Profet David:

„Înstrăinatu-s-au cei păcătoși din pântece, rătăcitu-s-au din pântece, spus-au minciuni. Mânia lor [este] după asemănarea șarpelui. [Este] ca a unei aspide surde  și astupându-și urechile ei, care nu va auzi glasul celor care cântă și al vrăjitorului vrăjind de înțelept” (Ps. 57, 4-6, LXX)[5].

Sau El Însuși spune: „V-am cântat din flaut/ fluier și nu ați jucat, v-am cântat de jale și nu v-ați jelit” (Mt. 11, 17)[6].

Sigur, Dumnezeu vorbește aici în mod metaforic/ parabolic despre cuvintele Sale, cât și despre cuvintele profetice și apostolice, care n-au mișcat inimile celor ce sunt ca aspida (un fel de cobră) surdă. Și El aseamănă arta predicării cu a celor care cântă cu meșteșug, care știu să farmece auzul (și cred că Eminescu de aici a luat sensul cuvântului a fermeca, în poezia sa), atât al șerpilor, cât și al oamenilor.

Însă, într-o înțelegere extinsă, am putea interpreta că și prin arta celor dăruiți de Dumnezeu, ca printr-un cântec vrăjit, oamenii se pot apropia de Creatorul lor, pot să simtă chemarea către El.

Însă – revenind la poezia lui Nichita –, „s-au sfărâmat ființele gândite și minunate”, venind „de la stea” sau „de la cometă”, și „plouă cu sfărâmături”.

Pentru că „au făcut explozie acele făpturi/ în care m-aș fi întrupat,/ poate, mâine”, în care s-ar fi putut întrupa poezia sa, cuvintele sale, dacă făpturile respective ar fi acceptat să se schimbe prin înțelegerea sensului înalt al artei sale, al poeziei sale.

Căci Nichita Stănescu nu a făcut artă pentru artă, ci artă pentru oameni, urmărind un scop moral și spiritual superior.


[1] Cred că „ciudat” e folosit aici cu sensul său arhaic: minunat, extraordinar. A se vedea și articolul meu de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2008/08/24/semnificatii-vechi-si-noi-cum-a-ajuns-ciudeasa-la-a-avea-ciuda-pe-cineva-si-despre-adjectivul-cinstit/.

[2] Am mai discutat și aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/13/dumnezeu-si-arghezi-2/.

Articolul a intrat în cartea mea, Studii literare, vol. I, Teologie pentru azi, București, 2014, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/29/studii-literare-vol-1/.

[3] A se vedea ceea ce am spus puțin mai devreme, despre poemul Schimbarea la față. Sau aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2017/01/30/reintoarcere-la-nichita-68/.

[4] A se vedea mai sus, sau aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2017/01/25/reintoarcere-la-nichita-66/.

[5] În traducerea Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș: http://www.teologiepentruazi.ro/2017/02/04/psalmul-57-cf-lxx/.

[6] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2011/06/30/evanghelia-dupa-matei-cap-11/.
Sau aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2011/08/11/evanghelia-dupa-matei/.

Did you like this? Share it: