Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 6 februarie, 2017

Pareneză la sfințirea unei case

Iubiții mei[1],

am venit în casa voastră cu bucurie și cu nădejde. Pentru că sunt în casa unor proaspăt căsătoriți, a unor tineri entuziaști, care și-au început drumul lor împreună. Și am binecuvântat și sfințit această casă prin stropirea cu apă sfințită și prin ungerea ei cu ulei sfințit, rugându-mă lui Dumnezeu pentru ca El să vă binecuvinteze și să vă întărească și să vă apere întru toate. Căci de la Dumnezeu e toată binecuvântarea, pacea, bucuria și iubirea dintre oameni. De la El e ajutorul nostru și nădejdea noastră.

Și, după cum ați auzit, El a trimis slava Lui în apă și a sfințit-o[2], dar și în ulei, și l-a sfințit[3], pentru ca și casa voastră să fie plină de slava Lui. Căci precum Bisericile sunt sfințite, tot la fel trebuie sfințite și casele, pentru ca să trăim cu bucurie și cu pace în ele.

Iar noi, ortodocșii, ne bucurăm dumnezeiește la orice sfințire a unui loc, pentru că știm că acel loc îl sfințim pentru Dumnezeu și împreună cu El. Iar acum, aici, în casa voastră, e bucurie și pace, pentru că slava lui Dumnezeu a coborât aici și ne bucură pe toți. Iar voi trebuie să rămâneți în această bucurie și frumusețe duhovnicească. Pentru că, în căsnicie, nu există întrecere, nu există rivalitate, ci căsnicia e iubire și bucurie față de celălalt, e comunicare și comuniune, e facere împreună a tuturor lucrurilor.

Mă bucur că ați ales partea cea bună, adică ascultarea de Dumnezeu. Mă bucură faptul că sunteți oameni credincioși și milostivi, și că ați făcut din casa voastră o mică biserică, atâta timp cât e plină de Sfinte Icoane și de cărți sfinte, dar, mai ales, de bun gust și de simplitate.

Tocmai de aceea am venit cu nădejde și cu bucurie în casa voastră, pentru că mă simt și eu acasă, aici, între voi. Pentru că mă simt acasă oriunde oamenii sunt drept-credincioși și Îl pun pe Dumnezeu în prim-planul vieții lor.

Din apa pe care am sfințit-o veți bea în fiecare dimineață, până se termină, iar uleiul îl folosiți la candelă. Însă vă puteți unge și cu el, atâta timp cât e plin de slava lui Dumnezeu.

Vă mulțumesc pentru bucuria de a fi fost împreună și Dumnezeu să vă binecuvinteze întru toate! Amin.


[1] Scrisă în ziua de 6 februarie 2017, zi de luni, cer înnorat, zero grade.

[2] Molitfelnic, ed. BOR 2002, p. 196: „Și acum trimite harul Preasfântului și de-viață-făcătorului Tău Duh, care sfințește toate, și sfințește apa aceasta!”.

[3] Idem, p. 391: „și trimite harul Preasfântului Tău Duh peste untdelemnul acesta și îl sfințește ca să fie spre sfințirea locului acesta și a casei ce s-a zidit pe el și spre alungarea tuturor puterilor celor potrivnice și a bântuielilor diavolești”.

Avem nevoie de un cutremur?

Iubiții mei[1],

când am tradus, recent, Psalmul 59, și am ajuns la versetul al 4-lea, atunci…a început în mine predica de față. Pentru că atunci când simt că Dumnezeu vrea să mă ducă într-o anumită direcție, eu mă las condus de Dumnezeu spre acolo. Și au trecut câteva zile de când am tradus psalmul, dar m-am întors la el. M-am întors la ce a vrut să îmi spună Dumnezeu în versetul al 4-lea. Pentru că Ps. 59, 4, în LXX, ne spune tuturor: „Cutremurat-ai pământul și l-ai tulburat pe el [συνέσεισας τὴν γῆν καὶ συνετάραξας αὐτήν]. Vindecă ruinele lui, că s-a cutremurat [ἴασαι τὰ συντρίμματα αὐτῆς ὅτι ἐσαλεύθη]!”.

Cine cutremură pământul? Dumnezeu! Și când El cutremură pământul, lumea întreagă se tulbură. Pentru că lumea se teme de marile cutremure ale lui Dumnezeu, pentru că cutremurul înseamnă moarte, înseamnă ruini, înseamnă echipaje de salvare, înseamnă spitale pline, înseamnă mulți bani pierduți și multe vieți pierdute.

Marile cutremure prăbușesc moralul unei țări. Marile cutremure sunt…de la Dumnezeu, pentru ca oamenii să se tulbure și să se cutremure în fața Lui.

Tocmai de aceea Sfântul David Îi cere lui Dumnezeu să vindece ruinele cutremurului, pentru că oamenii s-au cutremurat. S-au cutremurat interior. Pentru că sensul cutremurului, al marelui cutremur e acesta: ca oamenii să se trezească din păcatele lor, ca oamenii să se schimbe, ca oamenii să își revină, ca oamenii să vadă că cel mai important lucru e relația lor cu Dumnezeu.

În ziua de 2 februarie am prăznuit praznicul hristologic al Întâmpinării Domnului. Până pe 9 februarie, potrivit calendarului pe 2017, noi suntem în praznicul Întâmpinării Domnului, pentru că pe 9 e odovania, e sfârșitul praznicului.

Iar din Viețile Sfinților, ediția românească, din predica de pe 2 februarie, aflăm ceva important: ce s-a petrecut în timpul Sfântului Împărat Iustinianos [Ἰουστινιανός] cel Mare[2], adică în sec. al 6-lea după Hristos. Pentru că Sfântul Iustinianos I a fost Împărat al Constantinopolului între 1 august 527 și 14 noiembrie 565, adică pentru 38 de ani[3].

În timpul său, exista sărbătoarea Întâmpinarea Domnului, dar ea nu era prăznuită. Și el a poruncit ca această sărbătoare să devină praznic dumnezeiesc, unul dintre marile praznice ale Bisericii[4]. De ce? Pentru că în vremea împărăției lui „a fost molimă mare de moarte…[timp] de 3 luni”[5], de la sfârșitul lunii octombrie, „murind la început câte 5.000 de oameni în fiecare zi, apoi câte 10.000”[6]. Și nu era cine să-i îngroape[7].

E vorba despre anul 542 d. Hr. și de ciuma bubonică, care a omorât zeci de milioane de oameni[8].

O boală pe care o transmiteau purecii și ea ajungea în sângele oamenilor, și, după ce erai mușcat de purece, apăreau în carne buboaie mari și vii și oamenii mureau, pentru că, pentru această boală, ai nevoie de antibiotice[9].

Cei îmbolnăviți de ciuma bubonică aveau mai întâi frisoane, apoi senzație de rău în tot trupul lor, febră ridicată, crampe musculare, convulsii, apăreau bubele pe piele, se umflau, apoi apăreau cangrenele[10].

După cangrene, oamenii începeau să respire greu, începeau să vomite sânge, îi dureau toți mușchii, tușeau și aveau mari dureri, pentru că le crăpa pielea. Și oamenii mureau în chinuri grele, sleiți de putere, cu dureri de stomac, în stare de delir și de comă[11].

În Constantinopol a fost ciumă bubonică, dar în Antiohia „era îndoită pedeapsa lui Dumnezeu.

Căci la rana cea de moarte s-a adăugat, pentru păcatele omenești, și un înfricoșat [înfricoșător] cutremur de pământ, încât toate casele cele mari, zidirile cele înalte și Bisericile au căzut și mulțime de popor, căzând sub ziduri, a pierit…

În acea înfricoșată [înfricoșătoare] moarte și pierzare i s-a descoperit unuia, din cei plăcuți lui Dumnezeu, să se prăznuiască Întâmpinarea Domnului și a Născătoarei de Dumnezeu.

Venind ziua Întâmpinării Domnului, în februarie, în ziua a 2-a, când a început să se prăznuiască cu priveghere de toată noaptea și cu ieșire cu crucile, în acea zi s-a ridicat molima cea de moarte cu desăvârșire și cutremurul pământului s-a alinat, prin milostivirea lui Dumnezeu și cu rugăciunile Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu”[12].

Cum s-a terminat molima și cutremurul? Prin slujirea Bisericii. De ce prin Biserică? Pentru că unui Sfânt al lui Dumnezeu, El Însuși i-a descoperit ce trebuie să facă Biserica pentru ca lumea să se vindece.

Și prin aceasta, Dumnezeu ne arată că Biserica Lui nu este o instituție „oarecare”, că ea nu este „la periferia” societății, ci în centrul ei, pentru că prin ea vorbește Dumnezeu. Vorbește adevăratul Împărat al întregii creații.

Statul se mobilizează la cutremur, la cataclism, face tot ceea ce poate…Dar dacă Dumnezeu lovește lumea iar și iar cu alt cataclism, statul e neputincios, pentru că toți oamenii sunt neputincioși.

Cu cine să te lupți, când vezi că blocul devine un pendul? Ce fel de mâini să întinzi, pentru ca să nu cadă acoperișurile caselor? Ce fel de utilaje să aduci, în câteva secunde, pentru ca să ții în picioare blocuri, poduri, case, Biserici?

Atunci simțim din plin neputința noastră…Cât suntem de mici, de fricoși, de singuri, de neajutorați…Atunci simțim ce spune Sfântul David: „Arătat-ai poporului Tău cele aspre [σκληρά], adăpându-ne pe noi [cu] vinul umilinței [οἶνον κατανύξεως]” [Ps. 59, 5].

Pentru că cutremurul, boala, singurătatea, neputința, moartea sunt cele aspre ale lui Dumnezeu, pentru niște inimi dure și nemilostive ca ale noastre. Căci avem nevoie – asta e marea dramă a umanității! – de cutremure, de boli, de necazuri, de singurătate, de moarte, ca să ne smerim.

În aparență, noi părem „buni”, „sensibili”, „civilizați”, „caritabili”…Dar Dumnezeu e de altă părere! El ne vede altfel! Și El ne arată cele aspre, pentru ca noi să bem vinul umilinței…și al pocăinței…și al îndreptării noastre, acolo, în mijlocul ruinelor.

– De ce ne face Dumnezeu una ca asta? De ce e dur cu noi? De ce nu ne lasă în pace? Ce are El cu viața noastră?

– Pentru că, din perspectiva lui Dumnezeu, viața noastră nu trebuie trăită oricum, ci numai în parametrii Lui. El ne-a făcut și noi trebuie să trăim după cum El ne-o cere. Și când noi facem abstracție de El, de prezența, de lucrarea și de iubirea Lui față de noi, Dumnezeu ne lovește prin cataclisme.

Pentru că El vrea să ne reorienteze atenția. Vrea ca atenția noastră să fie El și nu noi înșine sau lumea asta. Pentru că El e izvorul vieții noastre.

…Ciuma și cutremurul au încetat pentru că oamenii au mers la Biserică și L-au lăudat pe Dumnezeu și și-au recunoscut păcatele lor. L-au recunoscut pe El și au recunoscut și Biserica Lui.

Și cataclismul a încetat…ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic! Pentru că oamenii s-au schimbat. Ei au luat aminte. Ei L-au pus pe Dumnezeu în prim-planul vieții lor și nu s-au mai crezut autonomi.

Pentru că El, de fiecare dată, dorește același lucru: ca noi să ne concentrăm întreaga atenție asupra lui Dumnezeu și a relației cu El.

În Mineiul pe octombrie, în ziua a 26-a, este pomenit „marele și groaznicul cutremur”[13] petrecut în anul al 24-lea al împărăției lui Leon Isaurul, iconoclastul[14].

E vorba de Leon al III-lea Isavros [Λέων Γ΄ ὁ Ἴσαυρος], care a împărățit între 25 martie 717 și 17 iunie 741[15]. Iar dacă el a împărățit 24 de ani, al 24-lea an al împărăției lui este anul morții sale, adică anul 741.

În anul 741 a fost cutremurul care este pomenit pe 26 octombrie și el s-a petrecut la Constantinopol. Și atunci „au căzut cele mai înalte și mai frumoase locașuri și mulți s-au prăpădit”[16]. Pentru ca cei care au mintea semeață să se smerească. Pentru ca cele înalte să se arate neputincioase în fața cutremurului lui Dumnezeu.

Sfântul Teofanis [Θεοφάνης] Mărturisitorul[17] ne vorbește despre ce s-a petrecut la începutul sec. al 6-lea în Antiohia: „s-au abătut asupra orașului Antiohia începuturile mâniei divine [dumnezeiești], care au prevestit pedeapsa divină [dumnezeiască] care va veni. Căci s-a aprins foc de la Martyrionul Sfântului Ștefan și a ajuns până în pretoriul stratilatului. Acesta a fost începutul durerilor. Și au avut loc incendii timp de șase luni, au ars multe case și a murit mult popor.

Nimeni nu a putut să afle de unde se aprindea focul, căci ieșea de pe țiglele clădirilor cu cinci etaje. […] [Apoi] Antiohia cea mare din Siria a fost lovită de cutremur, fiind un dezastru inexplicabil. Căci în așa măsură s-a abătut mânia lui Dumnezeu asupra Antiohiei, încât a căzut aproape întreg orașul și s-a transformat în mormânt al celor care îl locuiau. Iar pe unii dintre cei care fuseseră îngropați și încă mai trăiau sub pământ, i-a ars focul ieșit din pământ; și alt foc ca [niște] scântei cobora din aer și îl ardea ca un fulger pe cel care îl întâlnea. Atunci pământul s-a mișcat timp de un an”[18].

Iar focul și cutremurul au ținut…până s-au pocăit oamenii.

Însă, cei care Îl exclud pe Dumnezeu din creația Lui, imediat reacționează împotriva Bisericii, dacă Biserica explică cataclismele ca…pedepse dumnezeiești și ca pe chemări la pocăință din partea lui Dumnezeu.

Cel mai recent caz a fost la incendiul de la Colectiv, unde mulți oameni, parte dintre ei ortodocși, nu au putut să suporte un astfel de răspuns. Singurul adevărat de altfel.

Și logica lor a fost aceasta: „Adică cum să spunem noi, oamenii Bisericii, că acolo oamenii au murit…datorită păcatelor lor și pentru ca, prin ei, Dumnezeu să ne avertizeze și pe noi, că putem sfârși la fel, dacă nu ne pocăim? Cum să spună una ca asta Biserica?”.

Însă nu Biserica…lovește oamenii cu cutremure, ci Dumnezeu! Iar Sfinții lui Dumnezeu, după cum ați văzut din cele 3 exemple ale acestei predici, așa spun: că toate cataclismele sunt bătăile lui Dumnezeu pentru păcatele noastre, pentru că, prin intermediul lor, Dumnezeu ne vrea întorși la El.

Iar Scriptura și Tradiția Bisericii e plină de astfel de exemple ale pedepselor dumnezeiești, pe care Sfinții lui Dumnezeu le-au înțeles ca lucrări pedagogice ale lui Dumnezeu față de oameni.

Pentru că Dumnezeu Își manifestă mânia și urgia Lui față de păcatele noastre, pentru ca noi să intrăm într-o relație reală cu El.

Dar lumii secularizate nu îi plac explicațiile teologice ale cataclismelor. Ei îi place să i se spună că a fost un fenomen „natural”, petrecut datorită interacțiunii dintre două plăci tectonice, și care nu a avut niciun scop pedagogic. Adică „asta e, s-a întâmplat, unii au murit, și noi am scăpat! Pentru că cutremurul e ceva natural, care nu are de-a face cu ce credem și facem noi”.

Însă teologia Bisericii e categorică: niciun cataclism nu e „natural”, ci e voit de Dumnezeu, și prin el Dumnezeu ne cheamă la pocăință. Pentru că și ploaia și grindina și cutremurul și seceta și inundațiile și moartea sunt expresii ale voinței Lui și nu lucruri „întâmplătoare”.

Nimic nu e întâmplător din viața noastră și a lumii! Nimic nu se petrece „în orb”, „fără sens”! Toate au sens. Dar ceea ce se petrece în noi și în întreaga lume, din voia lui Dumnezeu, ne depășește înțelegerea noastră.

De aceea vom găsi, adesea, oameni care să spună că ei „nu cred” în Dumnezeu tocmai pentru că există războaie și crime și cataclisme și nedreptate multă în lume. Iar alții Îl vor nega pe Dumnezeu în fața noastră tocmai pentru că nu li s-a împlinit lor un anume gând al lor sau pentru că viața lor a fost „stricată” de Dumnezeu.

Însă toți aceștia nu acceptă că voia lui Dumnezeu e veșnică și suverană, că nu trebuie să ne întrebe pe noi ce trebuie să facă, ci El face ceea ce e mai bine pentru tot omul și pentru toată creația Lui.

Și dacă, pentru unii, e mai bine „să moară”, iar pentru alții e mai bine „să trăiască”, vom înțelege și noi la judecata Lui, pentru că vom vedea că El, în cazul fiecăruia dintre noi, a avut și are și va avea cea mai mare dreptate.

– De ce reacționăm atât de furibund față de voia lui Dumnezeu cu oamenii și cu lumea?

– Pentru că credem că „avem mai multă dreptate” decât El. În mintea noastră noi credem că El „a greșit” că a făcut una și nu a făcut alta, că n-a făcut ce vrem noi. Dar dacă coborâm în smerenie și venim la pocăință, dacă ne analizăm toată viața noastră în lumina învățăturii Lui, vedem că noi nu merităm nimic…pentru că toate sunt darurile Lui. De la El avem existența, de la El avem rămânerea în existența aceasta istorică, dacă murim, nu înseamnă că „s-a sfârșit” viața noastră, pentru că sufletul nostru e veșnic, ca un dar al Lui. Iar toți morții vor învia și vor fi transfigurați, dimpreună cu toți cei vii, atunci, la venirea Domnului, și umanitatea în întregime va primi de la Dumnezeu ceea ce își dorește. Pentru că unii și-au dorit Raiul și îl primesc, pe când alții și-au dorit Iadul și primesc ceea ce și-au dorit. Pentru că cele două feluri de veșnicii se primesc în funcție de dorința și de viața noastră de aici, de acum.

Așadar, iubiții mei, avem nevoie de un cutremur? Avem nevoie de un incendiu, ca să ne mistuie toată agoniseala de-o viață? Avem nevoie de o moarte violentă și neprevăzută?

Și tot Sfântul David ne spune: „Dat-ai celor care se tem de Tine semn [ἔδωκας τοῖς φοβουμένοις Σε σημείωσιν] [ca] să fugă de la fața arcului [τοῦ φυγεῖν ἀπὸ προσώπου τόξου]…pentru ca să-i izbăvească pe cei iubiți ai Săi” [Ps. 59, 6-7, LXX]. Căci El ne-a dat semnul Lui, semnul Sfintei Cruci, ca să ne închinăm Lui și să ne pocăim în fața Sa. El ne-a dat semnul nevoinței și al ascultării de El, pentru ca să scăpăm de la fața arcului Său, a pedepsei Sale.

Și dacă nu vrem cutremure, atunci să ne cutremurăm de păcatele noastre înaintea Lui și să le plângem pe ele! Și dacă nu ne plac incendiile, atunci să postim înaintea Lui și să stingem incendiile poftei desfrânate din noi! Și dacă nu vrem să fim muritori de foame, atunci să fim milostivi și buni, căci El Se va milostivi de noi, ca și de crinii câmpului! Și dacă nu ne plac morțile nepregătite, morțile necreștinești, atunci să trăim evlavios și cu frică de Dumnezeu, pentru ca să aflăm de la El, în smerenie, clipa morții noastre și să ne pregătim creștinește pentru ea!

Pentru că în filme și în romane, adesea, oamenii mor oricum, dar nu creștinește. Însă moartea creștină e moartea în care murim împăcați cu toți, spovediți și împărtășiți, dând milostenie și rugându-ne, așteptând în pocăință, dar și cu nădejde ieșirea noastră din trup.

Iar eu așa îmi doresc să adorm și așa vă doresc și dumneavoastră! Pentru că moartea creștină e adormire întru Domnul, întru slava Lui, și mergere întru odihna Sa. Amin!


[1] Scrisă în zilele de 5 și 6 februarie 2017, zile de duminică și luni.

[2] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Justinian_I.

[3] Ibidem. [4] Viețile Sfinților pe luna februarie, ed. BOR 1992, p. 27. [5] Ibidem. [6] Ibidem. [7] Ibidem.

[8] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Justinian_I.

[9] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Bubonic_plague. [10] Ibidem. [11] Ibidem.

[12] Viețile Sfinților pe luna februarie, ed. BOR 1992, p. 27.

[13] Mineiul pe octombrie, ed. BOR 1929, p. 333. [14] Ibidem.

[15] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Leo_III_the_Isaurian.

[16] Mineiul pe octombrie, ed. BOR 1929, p. 333.

[17] A se vedea: https://el.wikipedia.org/wiki/Θεοφάνης_Ομολογητής.

[18] Sfântul Teofan Mărturisitorul, Cronografia, trad. din lb. gr., studiu introd. și note de Mihai Țipău, în col. PSB, serie nouă, vol. 7, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2012, p. 187.

Psalmul 59, cf. LXX

1. Întru sfârșit, [psalmul] celor care încă se vor schimba [τοῖς ἀλλοιωθησομένοις ἔτι], întru scriere pe stâlp, [psalmul] lui David, întru învățătură [εἰς διδαχήν],

2. când a ars Mesopotamia Siriei și Siria Sova [ὁπότε ἐνεπύρισεν τὴν Μεσοποταμίαν Συρίας καὶ τὴν Συρίαν Σωβα] și s-a întors Ioab și a lovit [în] Valea Sărurilor 12.000 [de oameni] [καὶ ἐπέστρεψεν Ιωαβ καὶ ἐπάταξεν τὴν Φάραγγα τῶν Ἁλῶν δώδεκα χιλιάδας].

3. Dumnezeu[le], lepădatu-ne-ai pe noi și ne-ai doborât, Te-ai urgisit și [apoi] Te-ai milostivit de noi.

4. Cutremurat-ai pământul și l-ai tulburat pe el [συνέσεισας τὴν γῆν καὶ συνετάραξας αὐτήν]. Vindecă ruinele lui, că s-a cutremurat [ἴασαι τὰ συντρίμματα αὐτῆς ὅτι ἐσαλεύθη]!

5. Arătat-ai poporului Tău cele aspre [σκληρά], adăpându-ne pe noi [cu] vinul umilinței [οἶνον κατανύξεως].

6. Dat-ai celor care se tem de Tine semn [ἔδωκας τοῖς φοβουμένοις Σε σημείωσιν] [ca] să fugă de la fața arcului [τοῦ φυγεῖν ἀπὸ προσώπου τόξου]. [Pauză psalmică].

7. Pentru ca să-i izbăvească pe cei iubiți ai Săi. Mântuiește [cu] dreapta Ta și auzi-mă!

8. Dumnezeu a grăit în cel Sfânt al Lui: „Bucura-Mă-voi și voi împărți Sihemurile[1] și Valea Corturilor o voi măsura.

9. Al meu este Galaadul și al Meu este Manassi [Μανασση] și Efrem [este] tăria capului Meu. Iudas [este] împăratul Meu.

10. Moab [este] cazanul [λέβης][2] nădejdii Mele. Peste Idumea voi întinde sandaua [τὸ ὑπόδημά] Mea. Mie cei străini Mi s-au supus”.

11. Cine mă va duce departe, întru cetatea întărită? [Sau] cine mă va povățui până la Idumea?

12. [Oare] nu Tu, Dumnezeu[le], Cel care ne-ai lepădat pe noi? Și nu vei ieși [oare], Dumnezeu[le], în puterile[3] noastre?

13. Dă-ne nouă ajutor [să scăpăm] din necaz [δὸς ἡμῖν βοήθειαν ἐκ θλίψεως], că deșartă [este] mântuirea omului [καὶ ματαία σωτηρία ἀνθρώπου][4]!

14. Dar în[tru] Dumnezeu vom face putere [ἐν δὲ τῷ Θεῷ ποιήσομεν δύναμιν] și El îi va disprețui pe cei care ne necăjesc pe noi.


[1] În text avem forma Σικιμα, care e forma de Ac. pl. Eu am format pluralul însă de la N. sg, de la Συχέμ [Sihem].

[2] Biblia de la 1688 a tradus pe λέβης cu căldare. Ed. BOR 1988 a folosit cuvântul vas. În VUL s-a folosit olla, adică oală. Eu am tradus pe λέβης ca pe un corelativ al lui caldron of copper, care înseamnă cazan de aramă. Adică asemănător cu Biblia de la 1688, care s-a referit la căldarea mare de aramă.

[3] În armatele noastre. În puterile noastre armate.

[4] Deșartă e mântuirea pe care o așteptăm de la oamenii de pe pământ în vremea necazului nostru, pentru că mântuirea vine numai de la Dumnezeu.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén