Într-o țară frumoasă și plină de veselie, numită România, deodată, într-o zi geroasă de februarie, cu vânt tăios și ranchiunos pe liniștea copacilor, a început să…ningă. Da, dragii mei copii, a început să ningă! Deși zăpada ultimă, acum înnegrită, nu se topise încă de pe străzi.

Și ningea…și iar ningea…și zăpada dansa prin aer, dusă de vânt în piruetele viscolului…iar copiii cei mici, ca voi, nu îndrăzneau să iasă afară, din cauza frigului. Căci copiilor le place să iasă afară, să se joace, dar nu atunci când se îmbolnăvesc. Ci ei ies, îmbrăcați ca pentru iarnă, cu mânuși și căciuli pe cap, ca să vadă zăpada și să o atingă…numai când vântul încetează.

Cum se numeau fulgii de zăpadă? De ce tocmai azi, în zi de miercuri, a început să ningă atât de frumos? Și de ce oamenii mari se uită cu indiferență la zăpadă, când, pentru mine, zăpada e așa de minunată! Pentru că, spre exemplu, eu pot să accept faptul că zăpada aceasta e apă înghețată. Dar, în același timp, mă întreb de ce e atât de frumoasă?

Eu nu am câine. Nu mai am…Am avut unul când eram mic ca voi. Îl chema Sache. Și lui Sache i-am găsit o soție, pe Lola. Și lor le dam bomboane. Ce mâncam eu, mâncau și ei…și nu spuneau că nu le place. Pentru că și lor le plăceau tot la fel de mult prăjiturile ca mie, numai că doar mie mi-au căzut dinții de la prăjituri. Lor nu le-au căzut.

Însă lor nu le plăcea zăpada…Dârdâiau de frig la ușă ca să îi bag în casă. Și eu îi băgam…și ei se bucurau nespus…și priveam de pe geam cum e povestea zăpezii. Pentru că atunci, cândva, când eu eram la fel de mic ca voi…zăpada era tot la fel de bucuroasă ca și azi. Pentru că era un eveniment aparte, o noutate.

Deși ploaia e și ea o noutate, zăpada, care e o ploaie înghețată…mi s-a părut întotdeauna și mai noutate, pentru că puteam să mă duc la derdeluș. Și mă duceam și înghețam la derdeluș, suind sania pe deal, pentru ca, mai apoi, să zbor cu ea spre vale…și să simt că libertatea înseamnă a merge în continuu, la nesfârșit.

Până acum nu mi-am pus problema cum se numesc fulgii de nea. Sau dacă trebuie să îi punem, fiecărui fulg de nea, un nume. Însă am învățat că zăpada, albul ăsta care coboară pe toate lucrurile, se numește omăt. Și când zăpada se face tot mai mare peste case și peste lucruri atunci se spune că ea s-a troienit.

Am avut și un iepure (care a devenit iepuroi, pentru că avea iepuroaica lui, cu care făcea iepuri mici, mici de tot), cu ochii roșii, și el era alb. Alb ca neaua. Și pentru că se făcuse bătrân…odată nu l-am mai văzut…dar, mai apoi, i-am găsit capul prin curte…Tăiat, cu ochii închiși…dar blana lui era tot albă. Însă mie îmi place să îl văd viu, cu ochii lui roșii și cu mustăți lungi, alb, alb complet…și eu îi culegeam ramuri de copaci pentru ca el să le mănânce. Și le mânca! Îi plăceau…

Însă nici lor nu le plăcea frigul, cum nu le plăcea nici câinilor mei. Nici curcilor nu le place frigul, nici vacilor nu le place frigul, nici pisicilor nu le place frigul. Dar mie îmi plăcea odată frigul…Tocmai de aceea îl și simt acum în oase. Și se numește reumatism…și e real…și doare începând din toamnă până în primăvară.

…Pentru că atunci când veneau fulgii și umpleau curtea, eu, copilul care semăn cu voi, dragii mei, care semăn leit cu voi, ieșeam să construiesc omul de zăpadă. Și el trebuia să crească, să aibă nas, să aibă o oală în cap, să aibă o mătură în mână…și să fie o reușită a mea, a copilului care vream ca să îl văd în curte. Bineînțeles că el era de zăpadă…și niciodată nu s-a transformat ca Pinocchio într-o ființă vorbitoare și mergătoare. Pentru că nici Pinocchio nu a devenit om dintr-un lemn sculptat, ci un povestitor a vrut să…ne mintă acest lucru și să ne spună că el „a devenit deodată ființă vie”.

Însă numai Dumnezeu face oameni vii din pământ, dându-le suflet! Noi nu putem să facem asta. Noi putem doar să ne imaginăm lucruri imposibile. Numai că ceea ce noi ne imaginăm nu e realitate, ci ficțiune. Dar faptul că noi vedem zăpada și o putem atinge…e realitate. Și mâinile noastre, care ne îngheață la atingerea zăpezii, sunt reale.

Desenele animate nu sunt reale. Poveștile imaginate nu sunt reale. Numai poveștile adevărate sunt reale, adică cele care s-au petrecut cu adevărat. Și eu, și voi, și părinții voștri, și casa voastră, și pisicii voștri și caii din curte și mașinile care merg pe șosea sunt reale. Soarele de pe cer e real. La fel și luna și stelele. Pentru că, pe toate le-a făcut Dumnezeu mai presus de ce putem înțelege noi.

Putem noi să numărăm fulgii de zăpadă? Știm noi de unde vin ei și de ce zăpada se formează în acest fel și nu altfel? Știm noi cum și din ce suntem formați cu adevărat? Însă zăpada, chiar și acum, când a venit noaptea, curge peste orașul nostru și noi, în casă, la căldură, ne simțim liniștiți. Pentru că știm că Dumnezeu trimite zăpada aceasta peste orașul nostru ca o plapumă albă, pentru ca să ne odihnească vederea noastră. Să o facă albă.

Și nouă ne este din ce în ce mai somn…și pleoapele noastre se închid încet, dulce…și noi începem să visăm cum zăpada intră în somnul nostru și ne ține de cald și acolo.

Did you like this? Share it: