Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Istoricul cercetării, din perspectiva relațiilor cu literatura medievală, a operei lui Eminescu

Relația operei și a cugetării eminesciene cu vechiul scris și cu gândirea românească veche puteau fi cunoscute, după moartea poetului, fie din publicistica sa, care a păstrat mărturisirile admirației sale pentru epocile voievodale și pentru vechea limbă și spiritualitate românească, fie din mărturiile sale păstrate în operă (mai ales în nuvele sau în caietele manuscrise, deși acestea au fost relevate treptat criticii literare și publicului), fie din lucrarea lui Moses Gaster, Crestomație română (Leipzig, 1891, 2 vol.) ori din alte mărturii ale contemporanilor.

Critica literară nu a luat însă de la început în serios această pistă de cercetare în receptarea operei poetului național. Referințele au fost relativ puține și, mai ales, cu rezultate nesemnificative la nivel exegetic. Îi amintim, totuși, aici, pe Ilarie Chendi și Nicolae Iorga, ca cei care care au atras de timpuriu atenția asupra relațiilor lui Eminescu cu trecutul literar și spiritual.

Astfel, prin 1902, Ilarie Chendi scria: „Din manuscrisele lui [ale lui Eminescu] se poate vede cu câtă dragoste a cetit și studiat vechea literatură românească[1]. După cum spuneam și altădată[2], Chendi sesiza, înaintea lui Călinescu, câteva manuscrise românești din care Eminescu a copiat în caietele sale, reproducând și câteva aprecieri manuscrise ale poetului, din care se înțelege admirația sa față de perioada veche.

Nicolae Iorga avertiza că „această literatură [românească veche] a cunoscut-o Eminescu, toată, înaintea lui Gaster și înaintea lui Hașdeu. El s-a cufundat în această limbă – i-a descoperit toate tainele – : a fost astfel ucenicul râvnitor al tuturor scriitorilor pe care ni i-au lăsat veacurile cu mai puțin noroc decât al nostru”[3]. Asupra acestor atenționări nu s-a insistat, însă, în critica noastră. Nici cei care le-au făcut nu au știut cum să decripteze, din opera eminesciană, aportul avut de literatura română veche în elaborarea de către poet a acestei opere.

Și poate că tot acum, scriind despre premisele receptării critice moderne a lui Eminescu, ar trebui să-l amintim inclusiv pe Constantin Dobrogeanu-Gherea, cel care a deplâns atenția exagerată, în opinia sa, pe care Eminescu a acordat-o Evului Mediu. Criticând dragostea poetului pentru această perioadă istorică, Gherea este, totuși, primul care – chiar și sub acest aspect peiorativ – a semnalat-o într-un comentariu amplu, pentru acea vreme, al poeziei eminesciene[4].

Poate că, urmând acestui impuls critic primar, prin excelență negativ, exegeza ulterioară a renunțat să facă investigații în spațiul limbii și al literaturii române vechi, întrucât Gherea a pus pe seama fanteziei poetice și a pesimismului filosofic tot patosul eminescian îndreptat spre trecutul medieval.

Tudor Vianu a indicat, uneori, surse medievale ale gândirii și operelor eminesciene[5]. În Poezia lui Eminescu (1930), Vianu consideră drept izvor al Glossei „o cugetare a lui Oxenstierna pe care Eminescu o publică în Curierul de Iași din 13 iunie 1876”[6].

Într-o comunicare cu titlul Madách și Eminescu, ținută la Budapesta în 1962, discută despre Memento mori și despre „tema instabilității soartei, și a ruinelor[7], identificate în acest vast poem.

Izvoarele sunt prezentate de Vianu a fi cronografele, „printre operele cele mai iubite de români”[8] și pe care Eminescu, „mare amator de manuscrise vechi și bun cunoscător al vechii literaturi a românilor” le-a citit „de timpuriu”[9] (indicând și manuscrisul din lista lui Gaster), poemul Viiața lumii al lui Miron Costin și Divanul lui Dimitrie Cantemir[10].

Altădată, într-un articol din 1950, sesizează că, în Scrisoarea III, „Eminescu ne oferă un tablou lingvistic al părții încă vii din limba veche”[11], iar pentru a cunoaște limba veche trebuia neapărat să fie familiar și cu literatura veche.


[1] A se vedea Ilarie Chendi, Eminescu și vremea sa, ediție îngrijită, studiu introductiv, notă asupra ediției și schiță biobibliografică de Răzvan Voncu, Ed. Viitorul Românesc, București, 1999, p. 21-27. Sublinierile ne aparțin.

[2] A se vedea și: Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, ediția a doua, Teologie pentru azi, București, 2015, p. 8-13, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

[3] Nicolae Iorga, Eminescu. El, generația lui și generația noastră, Ed. Datina Românească, Vălenii de Munte, 1929, p. 10-11. Sublinierile ne aparțin.

[4] A se vedea C. Dobrogeanu-Gherea, Studii critice, ediție îngrijită de George Ivașcu, studiu introductiv și note finale de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Editura Tineretului, București, 1968, p. 113-121.

[5] Dar acest fapt s-a petrecut rar și sugerează că nu le-a considerat, totuși, drept un izvor fundamental. Premisa ignoranței în acest domeniu este chiar mai plauzibilă, necunoașterea fiind datorată, în bună parte, lacunelor documentare îndepărtate tardiv.

[6] Tudor Vianu despre Eminescu, ediție alcătuită și prefațată de Vasile Lungu, Ed. Minerva, București, 2009, p. 50.

Cugetările lui Oxenstierna existau în mai multe copii manuscrise, dintre care unul (din 1779) în posesia lui Eminescu, într-o traducere care se făcuse încă din 1750. „Eminescu scrie: Un manuscris din 1790 (!), cuprinzând gândurile lui Oxenstierna, arată cam în ce chip aveau obiceiul strămoșii noștri de a privi lumea aceasta. Întreg fragmentul lui Oxenstierna se întemeiază pe comparația vieții cu teatrul, cu spectacolul scenic, pentru care limba traducătorului găsește cuvântul priveliște”, cf. Ibidem.

Pentru situația manuscriselor românești conținând traduceri din Oxenstiern, inclusiv a celor pe care le-a cunoscut Eminescu, a se vedea Adriana Mitu, Din vechile cărți de înțelepciune la români. Cugetările lui Oxenstiern (sec. XVIII), Ed. Atos, București, 1996.

[7] Tudor Vianu despre Eminescu, op. cit., p. 169.

[8] Ibidem. [9] Ibidem. [10] Cf. Idem, p. 169-170. [11] Idem, p. 267.

Did you like this? Share it: