Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

G. Călinescu, făcând suma și inventarul izvoarelor, în Opera lui Mihai Eminescu, a identificat și surse literare românești medievale. Autorul a nominalizat referințe vechi pentru 9 proiecte dramatice[1], 7 poeme[2], 2 nuvele[3],  un basm[4], 3 articole[5], 2 studii filologice personale gen Fragmentarium[6] și, în cele din urmă, a citat 12 manuscrise din lista lui Gaster[7] și a alcătuit el însuși o listă de 7+2 manuscrise sau tipărituri[8], pe care le-a identificat în caietele eminesciene.

Lista manuscriselor vechi deținute de Eminescu – deși donate Academiei Române încă din 1904 de Titu Maiorescu –, nu îi era cunoscută, pentru că a fost descoperită și dată publicității de Al. Elian abia în 1955.

Călinescu a fost primul care luat foarte serios în discuție problema izvoarelor, inventariind cu această ocazie și o bună parte din sursele interne ale operei eminesciene. El nu a identificat însă niciun fel de axe prioritare care să fie studiate ulterior de către el însuși sau de către urmași. În afară de marea influență a lui Schopenhauer, pe care o susținea, nu reiese de nicăieri că ar fi dorit să insinueze vreo dominantă asupra gândirii lui Eminescu.


[1] Cele de aici și din următoarele 7 note de subsol sunt indicate în G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, Ed. Hyperion, Chișinău, 1993, vol. I (în mare parte) și vol. II (foarte puțin, am specificat unde este cazul):

Zodierul Simbad, în drama istorică Grue-Sânger, e un nume din Halima (p. 68).

„Mihnea ia îndeletnicirea lui Iațco de la Snyatin, singurul om aflat de Dragoș pe Siret după poemul polon al lui Miron Costin”, în Grue-Sânger (p. 68).

Numele Sfântului Ioan Novi e din Cronica lui Ureche, în drama Alexandru cel Bun (p. 82).

În drama Alexandru cel Bun, spunând că Lațcu e fiul lui Sas, Eminescu dovedește că urma cronica lui Ureche (p. 443).

Cronica lui Ureche este consultată și pentru realizarea figurii lui Petru Rareș, din Cel din urmă Mușatin (p. 455).

Eminescu putea cunoaște numele celei de-a doua soții a lui Petru Rareș, Elena, care apare în Cel din urmă Mușatin, din unele versuri ale lui Dosoftei, reproduse în Letopisețele (III) editate de Kogălniceanu (p. 455).

A cunoscut Letopisețul lui Miron Costin, pentru că a preluat de aici, în drama Alexandru Lăpușneanu, numele unui Marcul-vodă, fiul lui Petru Cercel, pe care Mihai Viteazul l-a pus domn în Moldova, pentru scurtă vreme (p. 456).

Izvorul pentru Umbra lui Dabija-vodă este Cronica lui Ion Neculce (p. 457).

Eminescu a citit, încă de acasă, Letopisețele din biblioteca lui Gh. Eminovici (p. 95).

[2] Inspirația din cărțile populare se vede și în două poeme neterminate, intitulate, după operele omonime, Basmul lui Arghir și Erotocrit (p. 223, 226).

Copiază într-un caiet două capitole (Pentru pustietate sau singurătate și Pentru vin) din Cugetările lui Oxenstierna, aflate într-un manuscris românesc datat 1779, din care s-ar fi putut inspira pentru Glossă (p. 285).

Călinescu crede că Divanul lui Dimitrie Cantemir ar fi fost solicitat în Epigonii (p. 414).

Pentru poemul epopeic Memento mori, Călinescu indică drept posibile izvoare medievale Hronograful lui Mihail Moxa, împrumutat lui Gaster și bănuit „să se fi aflat în chiar casa lui Gh. Eminovici”, întrucât urmărește istoria lumii de la Facerea lumii și caleidoscopul împărățiilor, Viiața lumii a lui Miron Costin, care îi putea sugera tema deșertăciunilor, precum și Divanul lui Cantemir, în care de asemenea este prezentă enumerarea împărățiilor (p. 445).

Călinescu atrage atenția asupra a două strofe încercuite cu creion roșu de Eminescu, într-un manuscris cu cântece de lume, „irmoasele copiate de poet după un manuscris vechi, așa de aproape de lirica Văcăreștilor”, și în care „recunoaștem accente din Adio și Te duci” (p. 196). Manuscrisul are titlul: Câteva irmoase, ce se cântă după masă. Cântece de lume…(p. 409).

[3] Ia în discuție, în privința nuvelei Archaeus, relația poetului cu Van Helmont prin Cantemir și Sacrosanctae scientiae, deși nu crede, totuși, că ar fi cunoscut-o (p. 308).

Într-un manuscris, Eminescu își notează Viața lui Milescu, pe care Călinescu o pune, împreună cu Alixăndria, în legătură cu Geniu pustiu și cu pasiunea pentru călătorii (p. 382).

[4] Eminescu cunoștea Halimaua, poate chiar în traducerea lui Ion Barac (O mie și una de nopți – istorii arabicești sau Chalima), pe care îl prelucra (p. 382).

[5] În articolul Christos au înviat, transcria o rugăciune din Calist patriarhul (p. 406).

Descoperă că Eminescu a citit și Sinopsis, adică Adunare de multe învățături, Iași, 1757, pentru că, „într-o notă din gazetă citează dintr-o Învățătură a părinților duhovnici anume obiceiuri pământene, înșirând idolii Perun, Lado, Colfeado, Cron, Cupal și obiceiurile atingătoare de ei” (p. 410).

Într-un alt articol, Eminescu amintește de mitropolitul Varlaam al Moldovei (Cazania îi era cunoscută), care, în opinia lui, „a făcut ca Duhul Sfânt să vorbească în limba neamului românesc” (vol. II, p. 88).

[6] În anumite probleme de filologie, pe care le studia, privitor la limba română, făcea trimitere la Pravila lui Matei Basarab (p. 411).

„Colecta cuvinte românești mai rare” și „abia întors în țară…, începea să-și caligrafieze capitole de gramatică slavă (altbulgarische) și să se deprindă chiar cu alfabetul glagolitic” (p. 412).

[7] Lista lui Moses Gaster, cu manuscrisele vechi împrumutate de la Eminescu pentre Crestomația română (p. 406-412), conține următoarele titluri: Udriște Năsturel, Varlaam și Ioasaf (1814), Tetraevanghel (cca. 1650-1675), Kozma, Amartolon sotirie, adecă: mântuirea păcătoșilor (1692), Kozma, Partea trei pentru mântuirea păcătoșilor (1692), Kozma, Viața și spunerea petrecerii minunilor a prea cuviosului părintelui nostru Vasilie cel Nou… (1692), Kozma, Scrisoare de învățătură a prea cuvioșilor și de Dumnezeu purtătorilor Părinți ce-au viețuit în pustie (Pateric adică Otecinic) (1692), Ocsisteri [Oczentie, adică Oxenstierna] (1779), Hronograf (1760), A lui Iliodor istorie etiopicească (1773), Erotocrit și Aretusa (1800), Varnav, Kartea ce să numește zăbava fandasiei… (1802), Cuvânt pentru viitoarea judecată și pentru sfârșitul lumii… (1815).

[8] Călinescu a găsit singur în caietele poetului și alte însemnări referitoare la manuscise vechi precum: Minunile Sfântului Vasilie, Din cugetările lui Oxenstierna, Vedenie ce au văzut un schimnic Varlaam de la mânăstirea Secului din Moldova la anii de la zidirea lumei 7329, iar de la întruparea Mântuitorului nostru Is. Chr. 1821, Întrebările din partea Bucovinei și răspunsurile din partea boierilor la vl. 1782, Scurtă istorie a Franciei, Istorie în stihuri întru care se află viața și faptele a marelui viteaz anume Doncilă împreună cu a lui Ștefan-vodă și a Brâncoveanului… 1809, Câteva irmoase, ce se cântă după masă. Cântece de lume… (p. 408-409).

Și iarăși, în alt manuscris, găsește însemnată o tipăritură brâncovenească, Stihuri politice i asupra stemei prea luminatului, slăvitului și blagocestivului Domn Io Constantin B: Basarab Voevoda, adăugând că poetul „văzuse și Erotocritul lui Cornaro și felurite alte tipărituri din care își făcuse o listă” (p. 410-411).

Călinescu notează că Eminescu făcea, ca director al Bibliotecii din Iași, un raport către Ministerul Instrucțiunii, în care recomanda achiziționarea de cărți și manuscrise vechi și în care stabilea că există 269 de tipărituri din secolele XVI, XVII și XVIII, precizând că tipărirea s-a făcut de frica plastografiei.

Criticul remarcă: „la bibliotecă îi treceau multe cărți prin mâini, dar și fără acestea el s-ar fi ocupat de literatura veche” (p. 410).

Did you like this? Share it: