Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Praedicationes (vol. 12)

Praedicationes (vol. 12)

Pagina sursă a cărții.

*

„Începutul e bucurie, dacă ne bucurăm de Cel care ne dă viață, de Dumnezeu Însuși. Și e bucurie, dacă înțelegem că e un timp al înfrumusețării interioare noul început, că anul bisericesc e un timp al slujirii lui Dumnezeu și al oamenilor, că e un timp al îndumnezeirii noastre. Iar Evanghelia zilei [Lc. 4, 16-22] ne vorbește despre un început dumnezeiesc de care toți avem nevoie, despre un început al înțelegerii Dumnezeieștii Scripturi, adică despre momentul când Domnul a început să tâlcuiască profețiile care se refereau la Sine” (p. 6).

„Domnul, deși era Fiul lui Dumnezeu întrupat, El S-a nevoit și cu cititul cărților, după cum S-a nevoit și cu rugăciunea îndelungă în singurătate. Iar locul de aici [Lc. 4, 17, BYZ] e o mărturie neîndoielnică asupra acestui lucru. Pentru că El știa să citească și citea cărți. Iar dacă știi să citești, știi și să scrii. Pentru că Domnul a muncit, a scris, a citit, S-a rugat, a postit, a călătorit mult, a propovăduit mult, a răbdat toate pentru noi, S-a luptat cu tot păcatul și cu toată ispita, pentru ca să ne învețe pe noi toată virtutea întru umanitatea Sa. Pentru ca noi să vedem în El exemplul absolut de viață creștină, de viață ortodoxă” (p. 8).

„Sfântul Lucas nu a citat textul ebraic, ci Septuaginta. Lucru evident din traducerea pe care am oferit-o. Pentru că toți Evangheliștii au făcut la fel: au citat din LXX când a fost să citeze din Vechiul Testament. Și de aceea LXXul e Scriptura vechitestamentară a Bisericii, adică Septuaginta” (p. 10).

„Dacă ne-am vedea păcatele, atunci am vedea și sfințenia în oameni. Dar pentru că nu vedem nici păcatele și nici sfințenia…și totuși ne credem «ortodocși», tocmai de aceea arătăm ca evreii care Îl căutau pe Mașiah în cărți…dar nu erau în stare să Îl vadă în fața lor. […] Și azi mulți dintre noi Îl caută pe Dumnezeu în cărți sau Îl închid în cărți, dar nu vor să vadă cum arată Dumnezeul lor. Și nu vor să vadă cum arată Dumnezeul lor, pentru că Dumnezeul lor e sfânt și ei vor să fie niște păcătoși «cinstiți», «venerabili», «respectabili». Adică vor să fie niște oameni de lume, cu toate păcatele la zi, dar, în același timp, să pară și «credincioși», și oameni «ai Bisericii».

Însă Dumnezeu nu are nevoie de astfel de diletanți! El ne vrea cu totul ai Lui. El nu ne vrea pentru câteva ore, cât stăm noi în Biserică și părem «evlavioși», ci pentru toată ziua și pentru toată noaptea și pentru toată viața și pentru toată veșnicia. El vrea ca să citim cărțile Bisericii, dar să nu credem că nu putem avea o relație vie, reală, permanentă cu El. El ne îndeamnă să Îi citim cărțile, dar să nu credem că El e «o carte», că El e «o poveste de demult», una «răsuflată», iar astăzi treburile merg «altfel». Pentru că azi lucrurile merg ca în prima zi a creației: depindem cu toții de Dumnezeu!” (p. 11-12).

„Pe cât El ne iartă, noi suntem tot mai intoleranți, și, pe cât El ne iubește, noi suntem tot mai respingători. Nu credem în dialog. Nu credem în oameni. Nu credem în schimbarea oamenilor. Nu credem în muncă, nici în cinste, nici în cuvântul dat, nici în prietenie, ci totul ni se pare…de vânzare. Îi vindem pe oameni cu ușurința cu care cumpărăm salam sau înghețată. Ne schimbăm opiniile după vânt. Suntem oameni ai modei, oameni lejeri, oameni care nu ne mai încăpem în piele din cauza importanței pe care ne-o dăm, dar nu putem să arătăm…în ce constă «importanța» noastră.

Tocmai de aceea, iertarea ni se pare «o prostie», «o pierdere de timp», «ceva care nu se face». Pentru că ne place răzbunarea! Ne place să avem mereu dreptate. Ne place să fim lăudați pe degeaba. Ne place sângele, ne plac accidentele, vrem să îi vedem pe alții în posturi dramatice sau comice, ne place revanșa…pentru că nu am învățat nimic din iertarea lui Dumnezeu” (p. 23).

Criminalii încrederii în oameni sunt foștii prietenii sau falșii prieteni sau prietenii care și-au trădat iubirea și admirația dintâi. Să nu faceți asta! Să nu omorâți încrederea în oameni! Să nu fiți diletanți cu oamenii, pentru că nu câștigați nimic! Datoria păcatelor noastre e multă și grea. N-are rost să o înmulțim zilnic” (p. 26).

„E răstignire interioară violentă, dureroasă la culme, lupta cu omul cel vechi din noi înșine. E luptă, e durere, e chin…pentru ca să nu mai fim răi, să nu mai fim desfrânați, să nu mai fim invidioși, să nu mai fim lacomi. Trebuie să te negi pe tine însuți continuu pentru ca să fii al lui Dumnezeu. Trebuie să negi tot gândul rău, păcătos, toată mișcarea pătimașă din tine, toată lenea și impostura, toată erezia și înfumurarea, pentru ca te umpli de harul Duhului Sfânt și să fii duhovnicesc” (p. 67).

„Înșelatul trebuie să se întoarcă la momentul înșelării lui, la gândul, sentimentul, imaginea, actul făcut de el, prin care a intrat sub influența demonilor. Și de acel lucru trebuie să se pocăiască, cum trebuie să se pocăiască de toate lucrurile pe care le-a făcut în marea lui infatuare, pe care i-au întreținut-o demonii. Aceste gânduri și păcate trebuie spovedite și plânse, pocăite, pentru că prin ele ne-am îndepărtat de pacea și de bucuria lui Dumnezeu.

Și am dus discuția până la aspectul înșelării demonice, pentru a sublinia faptul că drumul despătimirii e greu și e plin de pericole interioare. Dacă pe străzi ne pot omorî unii pentru banii din portofel, în interiorul nostru demonii ne pot omorî sufletul printr-o minciună plină de perfidie. Pot face din noi neoameni printr-un singur gând crezut și urmat” (p. 71-72).

„Crucea e ritmul inimii noastre. Pentru că ea e iubirea cu care El ne iubește și ne scoate din toate cursele” (p. 72).

„Și îndrăzneala la rugăciune se manifestă puternic în ființa mea, și la Dumnezeiasca Liturghie și la Parastas și la sfințiri, dar și în rugăciunile mele personale și în cele ale familiei. Pentru că înainte de a vorbi cu oamenii, trebuie să te rogi cu ei. Și când vorbești cu ei, trebuie să te rogi pentru ei. Și când te desparți de ei, pentru a te liniști interior, trebuie să îi porți, în mod nepătimaș, în tine și să te rogi pentru ei. Căci rugăciunea ne ține și ne adună la un loc” (p. 75).

„Când am avut prima oară conștiința comuniunii dintre noi eram la o Dumnezeiască Liturghie, eram mai puțini în Biserică, era liniște…și deodată mi-am dat seama că noi ne cunoaștem unii pe alții și ne prețuim și ne iubim unii pe alții mai mult decât înțelegem la prima vedere. Și că acest mare dar, al comuniunii, e darul lui Dumnezeu pentru noi. Și că e nevoie de timp, pentru ca să crești în conștiința comuniunii, pentru ca să înțelegi că bucuria comuniunii e bucuria slujirii lui Dumnezeu și a oamenilor” (p. 76).

„Iar cei care ne citesc…ne așteaptă scrisul mereu, pentru că noi am intrat în ei prin tot ceea ce am scris și suntem prieteni, chiar dacă o declarăm sau nu” (p. 77).

„Rugăciunea cu îndrăzneală în fața lui Dumnezeu, pentru tot lucrul, nu trebuie să lipsească din casele noastre” (p. 78).

„Cu lucrurile pe care le avem în noi, cu acelea mergem la Biserică. Cine suntem, ce facem, cum ne-am schimbat interior…acestea sunt noutățile Bisericii și ale familiei. Și ceea ce facem acasă, se vede la Biserică. Și ce învățăm la Biserică, trăim acasă” (p. 79).

„Împărăția e comuniune veșnică și nu izolaționism. Acolo trăim împreună cu toți cei mântuiți, cu toți cei ai Lui, și nu ne facem «partidul nostru», în care să stăm doar cu Sfinții «care ne plac». De aceea, cine nu învață aici, în Biserică, comuniunea, nu o va învăța niciodată” (p. 86).

„Noi vrem să fim ortodocși…dar mai mult la Biserică și când suntem lăudați pentru că suntem ortodocși, când ne e bine. Dar nu și când suferim pentru El și din cauza Lui. Nu prea ne place să fim ortodocși, dacă vedem că suntem chinuiți și înjosiți pentru El, dacă suntem minimalizați și excluși din anumite cercuri pentru El” (p. 88).

„Dacă nu cinstim trupul Domnului, adică Biserica Lui, cum vom da ochii cu El? Cu ce fel de îndrăzneală vom merge în fața Lui, la judecata Sa, dacă noi am îndrăznit păcătos împotriva păcii și a unității Bisericii? Cine vrea să sfâșie și sfâșie cămașa lui Hristos, adică unitatea Bisericii, luptă împotriva lui Dumnezeu. Și amară e viața și moartea celui care se luptă cu El. De aceea, iubiții mei, să așteptăm Împărăția lui Dumnezeu venind în noi cu putere dumnezeiască, printr-o viață curată și sfântă, și nimic altceva!  Căci ea este bucuria noastră cea veșnică. Amin!” (p. 95-96).

„Cunoașterea lui Dumnezeu, experierea vieții Lui la nivel sacramental și extatic, viața de rugăciune și de asceză, comuniunea eclesială, nevoința noastră pentru a-i ajuta și a-i instrui pe oameni în cele bune sunt adevăratele bucurii și împliniri ale vieții noastre. Celelalte trec, sunt periferice, dar acestea sunt durabile” (p. 102).

„Cine poate să spună ce înseamnă răsplată multă la Dumnezeu? Căci El răsplătește ca un Dumnezeu și nu ca omul. Iar dacă iertarea vrăjmașilor, facerea de bine și împrumutul pentru Domnul, care nu mai așteptăm să ni se restituie, ne fac fiii lui Dumnezeu, cum să nu iertăm și să nu facem bine și să nu dăm cu împrumut pentru totdeauna? Iar El, Cel bun, Cel veșnic bun, ne învață și pe noi să fim buni, să fim duhovnicești, să fim iertători și astfel, și pentru noi, iertarea celor păcătoși să fie un lucru făcut din toată inima și nu forțat. Căci iertarea vrăjmașilor pare „lucru mare” doar pentru că noi nu suntem duhovnicești, doar pentru că nu ne asemănăm, pe fiecare zi, cu Dumnezeu. Dar dacă am fi plini de slava Lui, am fi plini și de sfințenie și de curăție și de înțelepciune și de iertare și de compătimire pentru întreaga făptură a lui Dumnezeu” (p. 132).

Adevărata podoabă a Bisericii nu e nici pictura, nici înălțimea ei, nici mărimea ei, nici Icoanele, nici vasele și veșmintele din ea, ci…credincioșii Bisericii. Podoaba duhovnicească vie și rațională a Bisericii sunt credincioșii ei, fără de care zidurile nu pot sta în picioare” (p. 138).

„Și când textul liturgic vorbește despre ochii minții, el se referă nu în primul rând la puterea de înțelegere a minții, ci la puterea de vedere a duhului nostru, care e partea prin care sufletul nostru vede cele dumnezeiești în extaz. Și ceea ce duhul nostru vede extatic sau înțelege prin luminare dumnezeiască, acele cunoașteri devin obiectele de înțelegere și de aprofundare  ale minții. De aceea, propovăduirile evanghelice ale Domnului se pot înțelege cu adevărat numai dacă noi le înțelegem duhovnicește, adică dacă ne deschidem duhul nostru spre slava lui Dumnezeu, ca El să ne învețe prin slava Lui și prin luminarea slavei Lui mesajul evanghelic al Domnului.

Iar cunoașterea lui Dumnezeu întru slava Lui, adică cunoașterea extatică, prin vedere dumnezeiască, și cunoașterea Lui prin luminare dumnezeiască, în care înțelegem ceea ce citim și ceea ce vedem în această lume prin luminarea Lui, sunt cele două moduri autentice de a înțelege și de a face teologie și de a propovădui cunoașterea lui Dumnezeu. În afară de ele, simpla cunoaștere teologică prin citire ne poate duce la multe derapaje, la multe înșelări, dacă nu suntem luminați de Dumnezeu asupra a ceea ce citim și înțelegem” (p. 143).

„Și înainte și după întruparea Domnului, El a avut Ucenici ai Lui. Sfinții sunt Ucenicii Lui. Sfinții din orice veac și din orice loc și din orice neam și de orice vârstă sunt Ucenicii Lui. Cei care Îl urmează pe El cu adevărat și nu de ochii lumii” (p. 148).

„Atunci când mântuirea este o obsesie a noastră, când o vedem ca pe o scăpare a pielii proprii, înțelegem că trebuie să facem tot ce se poate…pentru ca să ajungem în Rai. Însă această perspectivă soteriologică e plină de egoism, e plină de indiferență, e plină de neiubire. Pentru că mântuirea o vedem ca pe „o salvare proprie”, ca pe o realitate pe care o dobândim prin ceea ce facem. Dar când înțelegem că această perspectivă e cu totul greșită și că noi nu ne putem mântui fără legătura de iubire și de credincioșie față de Dumnezeu, pentru Care trăim și facem tot ceea ce facem, atunci nu mai suntem obsedați de faptul de „a ne mântui”, ci suntem mereu îngrijorați de faptul de a nu răni iubirea Lui, relația cu Dumnezeul iubirii noastre” (p. 151-152).

„Când vreau să mă rog și cu mintea mea, înțelegând și aprofundând rugăciunea, atunci mă rog cu rugăciunile cele pline de teologie ale Bisericii. Care, atunci când slujești, te umplu de multă oboseală, pentru că efortul de a le înțelege și de a le aprofunda e mare. Astfel, cel care se roagă cu mintea, iese de la Dumnezeiasca Liturghie obosit, pentru că mintea lui a muncit în continuu să înțeleagă ceea ce citește și slujește. Sau a îmbinat rugăciunea cu mintea cu rugăciunea cu duhul și tot obosit iese de la Slujbă” (p. 155).

Înțelegerea duhovnicească e pe măsura luminării lui Dumnezeu, iar un text al Scripturii, înțeles duhovnicește, poate avea multiple explicații duhovnicești. De aceea, dacă veți citi mai multe comentarii patristice la un text al Scripturii și veți vedea că unul zice una, altul zice alta, iar al 3-lea pare să îi nege pe cei doi de dinainte, trebuie să știți că toți Sfinții Părinți au dreptate. De ce? Pentru că fiecare vorbește pe măsura vieții sale duhovnicești, pe măsura cunoașterii sale teologice și pe măsura sfințeniei sale.

Însă noi trebuie să punem comentariile lor la un loc și să nu desconsiderăm pe niciunul, pentru că și Sfântul Ioannis Hrisostomos are dreptate și Sfântul Ieronimos Mărturisitorul are dreptate și Sfântul Maximos Mărturisitorul are dreptate când spun una sau alta despre un text al Scripturii, pentru că fiecare vorbește de la înălțimea vieții și a cunoașterii și a experienței sale teologico-duhovnicești. Și așa înțelegem și noi lucrurile: pe măsura noastră și nu la nivelul lor, al Sfinților Lui. Însă, cine are înfumurarea să creadă că înțelege ceea ce citește „aidoma” Sfinților lui Dumnezeu, acela nu va învăța nimic mântuitor, nimic cu smerenie, nimic cu pace și cu bucurie dumnezeiască în suflet, nici de la Sfinții Lui și nici de la Slujitorii Bisericii lui Dumnezeu” (p. 160-170).

„Cele mistice ale lui Dumnezeu sunt înțelese numai din interior. Numai din relația cu El. Numai prin revelarea și luminarea Lui, în Biserica Sa. Tocmai de aceea El a lăsat multe locuri grele, acoperite, multe taine neexplicate, multe fraze care par scrise «anapoda», părute «nonconcordanțe» în Scriptură, vedenii, parabole, sintagme și cuvinte fără nicio lămurire, fără nicio introducere, fără nicio explicație…pentru că: «Vouă v-a fost dat să cunoașteți tainele Împărăției lui Dumnezeu» [Lc. 8, 10, BYZ]. Vouă care? Celor care vă nevoiți să vă sfințiți viața, pentru ca să vă faceți proprii cunoașterii celei preadumnezeiești a lui Dumnezeu. Căci Sfinții Apostoli, într-o înțelegere duhovnicească, nu îi reprezintă aici pe cei «privilegiați» în materie de cunoaștere teologică, ci pe cei care se nevoiesc zilnic pentru a se curăți de patimi și pentru a fi proprii revelării și luminării lor de către Dumnezeu” (p. 171).

„Pedeapsa Domnului pentru toți diletanții din spațiul teologic sau care cochetează cu el, care confundă cunoașterea cu citirea și experiența mistică cu mimarea ei, pedeapsa Lui pentru toți membrii Bisericii care cred că teologia e «ușoară» și o înțelege «orice babă» care vine la Slujbe e aceasta: nevederea Lui și necunoașterea Lui” (p. 172).

„Chenoza întrupării Sale se prelungește în chenoza propovăduirii Lui. El părea numai om multora, dar era Dumnezeu și om, după cum cuvintele și predicarea Lui păreau ale unui om, dar ele erau ale lui Dumnezeu întrupat” (p. 173).

„Cei care ar dori azi…să Îi tragă o palmă sau să Îl scuipe în față pe Dumnezeu…nu Îl mai pot atinge, pentru că El nu mai e la îndemâna tuturor, și de aceea se răzbună pe Biserica Lui, pe Icoanele Lui, pe Scriptura Lui, pe Slujitorii Lui” (p. 174).

„Protestantismul și neoprotestantismul, întemeindu-se pe Tradiția Bisericii, au caricaturizat realitatea Bisericii în cultul lor. Pentru că au scos Scriptura din Biserică și au interpretat-o individualist, au scos Tradiția din Biserică, dar și-au făcut propria lor tradiție, au eliminat cultul Bisericii, dar și-au făcut un cult al lor, au eliminat cultul Maicii Domnului, al Sfinților și al Îngerilor Lui și au introdus o soteriologie falsă, care nu îl schimbă pe om, care nu îl îndumnezeiește, au renunțat la orice împărtășire sacramentală a harului dumnezeiesc, adică la mântuirea reală a oamenilor, iar caricaturizarea aceasta extremă, demonică, a Bisericii secularizează lumea zi de zi. Pentru că lumea nu mai e văzută în Biserică, nu mai e văzută în perspectiva transfigurării lumii prin Biserică, ci e văzută ca separată de Biserică.

Astfel, „biserica” falsei „reforme” protestante e o desființare a Bisericii, e o mundanizare/ o lumificare/ o secularizare satanică a lumii, pentru că l-a lăsat pe om singur, fără Dumnezeu. Căci omul nu se poate mântui fără Biserică și fără harul lui Dumnezeu. Scriptura, de una singură, smulsă nebunește din Biserică, adică din locul unde s-a născut, și transplantată în fanteziile din mințile „teologilor” protestanți și neoprotestanți, nu mântuiește pe nimeni. Pentru că cuvântul lui Dumnezeu nu e format doar din literalitatea Scripturii, ci, în primul rând, din viața dumnezeiască a Scripturii, care stă dincolo de cuvinte. Fără harul lui Dumnezeu primit prin Tainele și Slujbele Bisericii și fără a trăi sfințenia Bisericii în viața ta, Scriptura e o carte închisă” (p. 183).

„Platforma online de față se numește Teologie pentru azi și este „o platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate”. Căci postmodernitatea este secvența temporală în care noi trăim azi și în care Biserica slujește oamenilor. La baza postmodernității stau mai multe ideologii și ele au un numitor comun: vor o lume fără Dumnezeu, o lume amorală, o lume a divertismentului, o lume a consumului fără margini, o lume a experimentului. Biserica trăiește în această lume, trăiește azi…dar nu împărtășește «duhul lumii», adică ideologiile ei.

Și pentru acest lucru, teologii Bisericii trebuie să actualizeze teologia și viața Bisericii, să le prelucreze pentru urechea contemporanului, pentru ca el să aibă parte de o teologie pentru azi, pentru omul de azi și, în același timp, creștinul să înțeleagă că se poate trăi ortodox și în postmodernitate, pentru că Biserica vede și trăiește în postmodernitate în felul ei divino-uman și nu teluric.

De aceea, platforma teologică și culturală de față dovedește de aproape 10 ani că gândește lucrurile în termenii prezentului, în mod matur și responsabil, și mărturisește tuturor faptul că reala postmodernitate este viața Bisericii. Și că o lume fără Biserică e o lume fără identitate și fără scop, e o lume sinucigașă, e o lume barbară, e o lume necivilizată, e o lume neluminată de Dumnezeu, oricât de tehnologizată și plină de rafinament civilizațional pare a fi” (p. 188).

„Avem o Sfânta Parascheva determinată, independentă, care se pleacă în fața oamenilor Sfinți, care primește povețele lor, dar care își urmează conștiința pe oriunde trăiește. Iar dacă și-ar fi ascultat părinții ei trupești, nu ar fi ajuns să călătorească și să se nevoiască atât de mult, ci, probabil, ar fi fost forțată să se căsătorească și să fie femeie de casă. Însă ea și-a urmat drumul mântuirii! A mers acolo unde s-a împlinit! Lucru pe care trebuie să îl facem și noi, dacă simțim că Dumnezeu ne indică un anume fel de viață sau o anume localitate, unde să trăim și să Îi slujim Lui” (p. 199).

„Vindecarea desăvârșită de patimi ne-o dă Dumnezeu în mod extatic, în timpul vieții noastre de acum, sau, mai ales, după moarte, întru Împărăția Lui” (p. 209-210).

„Însă, când păcătuim și nu vrem să ascultăm de porunca lui Dumnezeu, nu suntem noi aidoma demonizatului de azi, care nu mai vrem să punem haina cuviinței pe noi? Căci el, din cauza demonizării, mergea gol. Nu-și mai punea haine pe el. I se părea că «a merge gol» pe stradă e ceva «normal». Însă și nouă ni se pare că a merge «mai mult goi pe stradă decât îmbrăcați» e un lucru «normal». Însă e un lucru anormal! Pentru că arătăm că nu mai avem rușine de oameni și nici frică de Dumnezeu, pentru că ne place desfrânarea, curvia, indolența […] Însă dacă preferăm goliciunea trupului e semn că suntem goi sufletește. Pentru că dezbrăcarea ca mod de viață nu începe prin aruncarea chilotului sau a sutienului, ci prin dezbrăcarea de evlavie, prin indiferența față de voia lui Dumnezeu, prin neîngrijirea față de mântuirea sufletului tău. Pentru că dezbrăcarea începe în suflet și goliciunea cea mai mare e împătimirea și demonizarea noastră” (p. 226).

„Însă cum arată fostul demonizat, după ce e vindecat de Domnul? Adică după ce El scoate din om 6.000 de demoni. Ne spune Sfântul Lucas: „îmbrăcat și cu mintea întreagă, [stând] lângă picioarele lui Iisus” [Lc. 8, 35]. Pentru că omul evlavios e un om atent la detalii, care se îmbracă cuviincios, dar, mai ales, se îmbracă în slava lui Dumnezeu, în credință și în fapte bune. Și cine e evlavios, acela are mintea întreagă, pentru că gândește teologic. Și cine gândește teologic, se îmbracă teologic, mănâncă teologic, vorbește teologic, are o viață teologică, pentru că e mădular real, duhovnicesc al Bisericii.  Și cine e teologic, acela stă la picioarele lui Iisus, adică ascultând de El întru toate” (p. 231).

A participa la mediul online ca creator de conținut de online și ca proprietar de platformă teologică online înseamnă a participa la misiunea și la viața Bisericii, la comunicarea eficientă și directă cu credincioșii Bisericii și cu oamenii acestei lumi, la dezvoltarea bibliotecii teologice a Bisericii și a vizibilității publice a ei. Pentru că ești un promotor al echilibrului, al dialogului, al muncii de cercetare, al dăruirii convertitoare” (p. 236).

„Și câteodată stau și privesc localitățile de unde sunt cititorii noștri, de unde sunt cei care accesează platforma noastră și îmi dau seama că despre unele nici nu știam că există. Și apoi le caut online și văd că localitatea are câteva sute sau o mie-două de locuitori. Dar de acolo, din acea localitate, eu am un cititor! La care nu mă puteam duce personal, cu desaga de cărți în spate, pentru ca să i le dărui…dar, datorită internetului, care ne facilitează comunicarea, el poate downloada într-o zi toate cele 141 de cărți editate de către mine, în format PDF, și le poate avea în computerul lui. Și toate cărțile publicate de mine nici nu cântăresc…un giga de informație. Așa că 141 de cărți ale mele le pune pe un stick, alături de alte câteva mii, și are ce citi oriunde se duce. Dar are ce citi de la mine, pentru că eu m-am nevoit să le scriu și să le editez și i le-am dat gratuit. Nu a fugit după cărțile mele prin librării, prin biblioteci, ci le-a descărcat la pachet” (p. 240).

„Există Sfinți Părinți ai Bisericii care au comentat duhovnicește mare parte sau aproape integral Vechiul Testament și au înțeles că acolo, în cărțile cele vechi, se află ascunsă toată cunoașterea duhovnicească a Noului Testament, după cum în Noul Testament stă ascunsă toată viața veșnică a Împărăției lui Dumnezeu. Dar pentru această cunoaștere sfântă, pe care numai slava lui Dumnezeu ne-o învață, e nevoie de curăție și de sfințenie” (p. 244).

„Din comoditate, îi cinstim pe aceiași Sfinți în fiecare an și îi ignorăm pe toți ceilalți Sfinți ai Bisericii, care sunt în sinaxarele ei, și de care nu se interesează decât prea puțini creștini ortodocși. Pentru că, pe prea mulți creștini ortodocși îi interesează ce fac Sfinții pentru ei, adică minunile lor, dar nu îi interesează persoana Sfinților, Slujba lor, Viața lor, Icoanele lor, posteritatea lor în Biserică. Adică ne raportăm utilitarist față de Sfinți și primim după inima noastră” (p. 251).

„Evlavia reală e evlavia care îi îmbrățișează pe toți Sfinții și Îngerii lui Dumnezeu, pentru că toți sunt membrii ai Bisericii și ai Împărăției lui Dumnezeu” (p. 258).

„Dumnezeiasca Scriptură ne oferă perspectiva adevărată asupra vieții unui om în această relatare a Domnului. El ne spune cum trebuie să judecăm istoria: din perspectiva veșniciei. Căci dacă memoria istoriei, în ea însăși, poate fi falsificată cu bună știință în ceea ce privește un om anume și viitorimea să afle despre el numai minciuni, veșnicia vine și vindecă această nedreptate. Căci Dumnezeu e Cel care este memoria adevărată a tuturor oamenilor, a întregii umanități, și El vindecă toate nedreptățile și vădește toate minciunile, toate răstălmăcirile istoriei” (p. 276).

„O istorie falsificată, o strălucire aparentă nu te ajută deloc în veșnicie. Pentru că veșnicia ne oferă reala istorie a omului. Cum e istoria omului e și veșnicia lui. Căci reala istorie a omului are următoarea finalitate: cine se mântuiește și cine nu. De aceea, Judecata lui Dumnezeu și veșnicia ne oferă justa valoare a istoriei, pentru că ne oferă justa valoare a oamenilor. Atunci se va vedea cine a făcut ceva, realmente, cu sine și cu alții și câți sunt cei care au spoit oamenii în negru. Atunci tiranii vor fi tirani și Sfinții Sfinți” (p. 286).

„A scrie despre Dumnezeu și despre viața cu Dumnezeu înseamnă a mă bucura cu El și întru slava Lui. Iar a vorbi oamenilor despre Dumnezeu, despre Dumnezeul inimii mele, înseamnă a vorbi despre cea mai mare iubire a vieții mele. Înseamnă a vorbi din interior mai întâi și apoi din cărți, despre mărețiile Dumnezeului întregii creații” (p. 290).

„Iar eu, azi, mă bucur de cei 39 de ani, de darul Lui cel prea iubitor, de viața mea […]. Iar pe 3 îl trăiesc întru slava Dumnezeului nostru treimic, iar pe 9 îl trăiesc în cinstea Puterilor cerești. Și mă apropii de 40 de ani, de 4 ori câte 10, pentru că termin a doua tinerețe și intru în anii maturității. În anii în care eu, pomul, trebuie să aduc roade și nu frunze. Căci pomul doar cu frunze e un pom bun de tăiat, dar pomul cu roade e un pom căutat de toată lumea.

Așadar, iubiții mei, mă bucur în această zi de mila lui Dumnezeu cu mine, dar și cu dumneavoastră, pentru că pe toți ne binecuvintează Dumnezeu din destul! Mă bucur și le mulțumesc tuturor celor care mi-au fost aproape în tot ce am făcut, cât și celor care privesc ca la un spectacol viața mea, mănâncă din roadele mele, dar nu zic nimic celui care îi hrănește zilnic. Și din tăcerea dumneavoastră am aflat atât de multe despre oameni și despre poporul meu din prezent și despre prezentul altor popoare care mă citesc, încât am progresat foarte mult la capitolul școala vieții…deși nu eram lipsit de ea nici înainte” (p. 296-297).

„Căci cultura, în comparație cu ce cred mulți, nu e numai un factor de învățare, ci și de dezvățare a omului. Dacă citești o carte de poezie, un roman, o piesă de teatru sau zeci de astfel de cărți, din ele nu înveți numai ce să fii…ci și ce să nu fii. Iar eu îmbin zilnic marea literatură a lumii, cu literatura de cercetare, cu literatura joasă și underground și cu scriitura online pentru ca să aflu, deopotrivă, ce e bine și ce nu e bine să faci, să scrii și să fii. Pentru ca să aflu cum sunt oamenii, dincolo de morga lor din poze sau de viața lor romanțată, coborând mereu în ce spun, scriu și fac oamenii” (p. 297).

„Ce smerenie mai mare poate fi decât aceasta, a lui Dumnezeu, Care Se lasă mâncat și băut, pentru a da viață veșnică oamenilor? Căci El, și acum, este în stare de chenoză, de smerire imensă în fața noastră. Căci Hristosul Euharistiei e Hristosul care Se lasă înjunghiat și împărțit în mici fărâme de noi, pentru ca să fie în noi, în toți câți ne împărtășim cu El.

Și cu toate acestea, noi fugim de acest Hristos inofensiv, de acest Hristos dăruitor, de acest Hristos smerit și iubitor, atoateiertător, Care vrea să facă din viața Lui viața noastră, și ne place un Dumnezeu care omoară, Care judecă, Care pedepsește. Pentru că ne-am dori ca Dumnezeu să îi pedepsească pe cei pe care noi nu îi plăcem și să ne iubească doar pe noi. Însă El iubește întreaga Lui creație!  El nu iubește preferențial. Iar El, Cel care este din veci și pentru veci Dumnezeul iubirii, îi îmbrățișează pe toți, și aici și veșnic, cu iubirea Lui. Dar dacă unii resimt iubirea Lui ca foc, ca durere, ca chin, când ea e bucurie, e pace, e sfințenie, e frumusețe, cine e de vină?” (p. 312).

„Viața noastră este dumnezeiască, pentru că e plină de slava lui Dumnezeu. Dar viața noastră e dumnezeiască dacă trăim tot timpul cu Dumnezeu și urâm tot păcatul și toată patima și toată nedreptatea. Viața noastră este plină de bucuria și sfințenia Lui, dacă suntem cu El cu adevărat. Iar dacă nu Îl vrem pe Dumnezeu în orice parte a vieții noastre, dacă nu Îl vrem oricând, nu Îl vrem decât…la nevoie. Însă vom ști noi să vorbim cu El doar la nevoie? Vom ști noi să Îi spunem cuvinte dulci, de iubire, ca să ne ierte și să ne miluiască? Vom avea noi inimă pentru Dumnezeu, dacă zilnic slujim la idolii patimilor din noi?” (p. 313).

„Dacă El nu este ipocrit și nici indiferent față de noi, dacă El nu S-a lenevit să coboare la noi și nu este individualist, ci comunional, dorind mântuirea tuturor în comuniunea Bisericii, înseamnă că lenea, indiferența, ipocrizia și individualismul sunt patimi, sunt rele și nu lucruri bune ale oamenilor” (p. 333-334).

„Aici, în Biserică, sunt cei doi dinari ai vieții duhovnicești: Scriptura și Tradiția Bisericii. Și noi nu putem să trăim fără una sau fără cealaltă, pentru că ambele sunt un tot unitar. Dacă nu avem Scriptura, nu avem o mare parte din revelația dumnezeiască, adică din ce ne-a spus Dumnezeu despre Sine și despre noi și despre întreaga Lui creație. Iar dacă nu avem Tradiția, nu avem partea nespusă în Scriptură și care a fost păstrată în Biserică, nu avem cultul Bisericii, nu avem Sfinții și istoria Bisericii, adică viața și sfințenia Bisericii” (p. 337).

„Iar dacă ne cheltuim pentru oameni, dacă viața și resursele noastre sunt un dar pentru viața oamenilor, atunci suntem ca Dumnezeu și Biserica Lui: primitori, iubitori, îngăduitori, miloși, iertători, binefăcători ai oamenilor. Și cine face bine oamenilor, se face tot mai bun interior, după cum, cel care muncește tot mai mult, se experimentează tot mai mult în ceea ce face.

Și dacă ne experimentăm în mai multe meserii și științe tocmai pentru ca să fim proprii oamenilor, pentru ca să îi ajutăm și mai mult, atunci vom fi răsplătiți și mai mult de Stăpânul și Domnul nostru. Căci El știe motivul pentru care noi învățăm și muncim și ne dăruim. El știe că noi învățăm, muncim și ne dăruim pentru El și nu de ochii lumii. Și El astfel ne și răsplătește: în adâncul nostru, cu mult har, pe care nu îl văd cei orbiți de slava deșartă” (p. 337-338).

„Lenea se mulțumește cu ceea ce are și poate să mănânce și să bea. Iar « odihna» lenei e mulțumirea păcătoasă cu păcatele pe care le aduc banii: nemunca, îmbuibarea, plăcerea desfrânată, visarea desfrânată, beția, negrija față de suflet, indiferența față de problemele oamenilor și de mersul societății” (p. 350).

„Omul are nevoie să îmbine cunoașterea teologică cu munca, ca să se dezvolte armonios. Iar Maica lui Dumnezeu își începea ziua cu rugăciunea, apoi lucra cu mâinile sale și citea cărțile sfinte, apoi iarăși se ruga spre seară, până când venea Arhanghelul Domnului și o hrănea dumnezeiește” (p. 356).

„Împotriva demonilor, a acestor atacatori invidioși și plini de răutate, Biserica vine și ne învață virtuțile dumnezeiești ca pe adevăratele mădulare ale vieții noastre bisericești și sociale. Adică ne învață viața înfrânată, munca, smerenia, simplitatea, nevoința, facerea de bine, prin care noi trăim cu Dumnezeu și suntem adevărați oameni sociali. Căci, în măsura în care noi lucrăm aceste virtuți, ele devin organele noastre interne și simțurile prin care ne manifestăm. Devin organele și simțurile noastre duhovnicești” (p. 364).

„Și omul, care întreba despre viața veșnică, împlinea poruncile lui Dumnezeu. Pentru că el I-a spus Domnului: «Pe acestea toate le-am împlinit din tinerețea mea» [Lc. 18, 21]. Adică viața lui se călăuzea după poruncile lui Dumnezeu. De aceea, văzându-l un om al poruncilor, Domnul îi poruncește arhonului: «Încă una îți lipsește ție. Vinde toate câte ai și le împarte săracilor și vei avea comoară în cer! Și vino, urmându-Mi Mie!» [Lc. 18, 22, BYZ]. Și, cu siguranță, arhonul ar fi putut…să împlinească porunca Domnului! Tocmai de aceea și El l-a chemat la acest lucru. Căci Domnul ne cheamă numai la ceea ce putem și nu la ceea ce nu putem. […]

Iar lecția arhonului e lecția multora dintre noi. Pentru că mulți dintre noi vrem binele veșnic, dar nu vrem să Îi urmăm lui Hristos, care este Binele nostru veșnic. Căci atâta timp când noi considerăm poruncile ca lucruri în sine, le facem pentru ele însele și credem că suntem mântuiți prin ele. Dar când înțelegem că toate poruncile lui Dumnezeu înseamnă…a-I urma Lui întru toate, atunci ne dăm seama că nu am împlinit niciodată poruncile Lui, dacă nu avem putere interioară ca să Îl urmăm pe El întru toate. Pentru că esența poruncilor dumnezeiești este relația cu Dumnezeu” (371-372).

„Patimile ne scot afară din noi și ne lipesc de lucruri și de oameni. Pe când virtuțile ne unifică interior și ne unesc cu Dumnezeu, Cel care e centrul vieții noastre duhovnicești” (p. 374).

„Minunea aceasta imensă, ca un popor să rămână ortodox și unitar timp de două milenii, în ciuda tuturor celor care i-au stat împotrivă, e o lecție profundă a providenței dumnezeiești pentru orice neam de pe fața acestui pământ. Pentru că multe popoare au migrat dintr-o parte în alta. Multe și-au pierdut limba și credința. Dar a rămâne român și ortodox timp de două milenii și în același loc e un mare dar al lui Dumnezeu pentru noi, fapt pentru care eu cred că de la noi se cere mult” (p. 378-379).

„Iar dacă tineri sau vârstnici vorbesc tot mai urât despre România și despre trecutul nostru e semn că nu cunosc adevărul despre noi și despre trecutul nostru. Pentru că adevărul e acesta: prin credință, numai cu ajutorul lui Dumnezeu, acest popor român a înfruntat toate vicisitudinile până azi și a rămas unitar și ortodox. Iar, fără credință, acest popor nu poate să facă decât un singur lucru: să își piardă identitatea și vatra unde el a trăit” (p. 383-384).

„Și noi ne rușinăm pentru păcatele noastre…și pentru lipsa noastră de iubire, și pentru indiferența noastră, și pentru fariseismul nostru, și pentru rămânerea noastră în cele rele. Însă, până când nu ne îngrețoșează păcatele noastre, până când nu ne e silă de ele și de noi, cei care păcătuim, nu simțim…marea rușine, înaintea feței Domnului, pentru păcatele noastre” (p. 386).

„Domnul a ținut cont, în toate cele ale Bisericii Sale, de nevoile noastre duble, sufletești și trupești. A ținut cont de faptul că noi suntem trup și suflet. Și El ni S-a dat nouă și ca cuvânt și ca înțeles, și ca icoană și ca profunzime a icoanei, cât și ca mâncare și băutură sfinte, în care noi ne unim cu El la modul esențial, fundamental, în lăuntrul nostru. Pentru că și trupul și sufletul nostru trebuie să se sfințească, să se transfigureze. Și de aceea noi avem nevoie să venim la Biserică și să mâncăm hrană dublă, trupească și duhovnicească în același timp, pentru ca să avem viață întru noi” (p. 416).

„Avem nevoie să ascultăm și să fim învățați cuvintele lui Dumnezeu și pe cele ale Sfinților Lui, pentru ca să simțim în cuvintele Lui puterea slavei Sale. Căci cuvintele Lui nu sunt simple vorbe, ci au un ocean de taină în spatele lor. Tot la fel, ochii și mintea noastră au nevoie de cuvinte, după cum au nevoie și de imagini. Iar Sfintele Icoane sunt cuvinte pictate, sunt transpuneri ale Împărăției în imagini profunde, vii, duhovnicești, pentru ca noi să ne umplem de dorul după Dumnezeu și după a le urma Sfinților Lui.

Căci ce fac cuvintele, fac și imaginile sfinte: ne coboară în taina lui Dumnezeu. Și noi nu putem să spunem nici că înțelegem cu totul cuvintele Lui, pentru că am fi niște ipocriți lamentabili, după cum nu putem să spunem nici că înțelegem cu totul transpunerile Sale iconice și ale Sfinților Lui, pentru că nu putem să facem asta. Ci atât prin cuvinte, cât și prin imagini,  noi suntem conduși în cele de taină ale lui Dumnezeu, suntem conduși în Împărăția Lui, suntem puși la masă cu Dumnezeu și cu Sfinții Lui, pentru ca să învățăm comuniunea și pacea, bucuria și veselia întreolaltă” (p. 417).

„La întrebarea «de ce oamenii nu vin la Biserică și, dacă vin, nu se împărtășesc cu Domnul foarte des», răspunsul e unul singur: nu Îl iubesc pe El la modul înfocat, la modul sincer, la modul definitiv. Dacă L-ar iubi, atunci împărtășirea cu El, cea prin cuvânt, prin vedere iconică, prin milostenie și prin asceză, dar mai ales prin Dumnezeiasca Euharistie, ar fi toată împlinirea vieții lor” (p. 421).

„Iar finalul Evangheliei e drastic: «Căci vă zic vouă, că niciunul [dintre] oamenii aceia care au fost chemați [nu] va gusta [din] cina Mea. Căci mulți sunt chemați, dar puțini [sunt] aleși» [Lc. 14, 24, BYZ]. Căci toți am fost chemați la Cină, la Dumnezeiasca Euharistie a Liturghiei Bisericii, dar nu toți am venit să ne împărtășim cu El. De aceea nu vor gusta din Cina Împărăției Lui cei care nu au gustat din El, Cel euharistic. Și când Domnul spune «puțini»…spune o profeție despre viața Bisericii și despre viața lumii. Căci vedem cu toții, cu ochiul liber, că sunt puțini cei care vin la Biserică și, tot mai puțini, cei care au o viață liturgică asumată, în care se spovedesc și se împărtășesc des” (p. 425).

„Unul dintre motivele principale pentru care ne înfumurăm, ne mândrim, ne lăudăm în mod păcătos e acela că ne comparăm…cu unii care ni se par nouă că fac mai puțin decât noi. Și comparându-ne cu ei, ni se pare că «stăm bine». Dar dacă începem să cunoaștem multe vieți ale Sfinților lui Dumnezeu, dacă le cunoaștem scrierile și viețile, nevoințele lor și vederile lor extatice, atunci înțelegem că nusuntem nimic pe lângă ei. Înțelegem că cerințele lui Dumnezeu de la noi sunt mari, colosale, iar Sfinții Lui le-au împlinit la cote înalte, bulversante, impresionante, care ne umplu de smerenie” (p. 434).

„Noi suntem luminile care atrag și pe cei din întuneric, noi suntem glasul adevărului în această lume, noi suntem mireasma mântuirii lui Dumnezeu, noi suntem florile Lui cele frumoase, care încălzim inimile oamenilor. Noi, oamenii Bisericii, de la mic și până la mare, suntem lumina acestei lumi și ea trebuie să lumineze cu putere în fața celor necredincioși. Pentru că numai astfel praznicul acesta este relevant pentru societatea românească și pentru întreaga lume. Dacă creștinii sunt văzuți ca oameni frumoși și buni, integri și primitori, atunci ei sunt relevanți pentru lumea asta, pentru că arată că sunt altfel decât majoritatea. Dar dacă ne pierdem în mijlocul lumii și nu mai luminăm ca oameni ai Bisericii, atunci suntem vetuști pentru lume, căci și lumea e învechită pentru ea însăși” (p. 439).

„Și cine citește Icoana praznicului Botezului Domnului, citește esența Evangheliilor baptismale. Pentru că Sfintele Icoane, în Biserică, nu sunt numai pentru ca ele să fie venerate prin sărutare și cinstire sfântă, ci și pentru a fi citite cu evlavie, contemplate adânc și înțelese teologic. Pentru că Sfintele Icoane au nevoie de citiri profunde și nu doar de priviri în treacăt. Iar Scriptura e plină de Sfinte Icoane, pentru că e scrisă iconic. E scrisă nu doar pentru citire, ci și pentru contemplare. Adică pentru aprofundarea duhovnicească a cuvintelor, a ideilor, a imaginilor, a istoriilor din ea, a numerelor și a profețiilor pe care ni le pune înainte.

Tocmai de aceea, anul 2017, fiind anul închinat, printre altele, și Sfintelor Icoane și Sfinților Iconari ai Bisericii, acest lucru mă îndeamnă și pe mine să vă invit la o înțelegere tot mai mare a laturii iconice a Scripturii, a cărților patristice, a dogmelor și canoanelor Bisericii, a întregului cult al Bisericii. Pentru că Icoana e o lecție despre măsură și frumusețe, despre profunzime și revelație, despre smerenie și desăvârșire. În ea pictăm, cu culori, chipul duhovnicesc al Domnului, al Maicii Sale, al Sfinților și Îngerilor Lui și, prin smerita dimensiune a Icoanei noi privim, ca printr-o mică crăpătură, ca într-un extaz, lumea Împărăției lui Dumnezeu” (492-493).

„Întreaga creație e iconică, pentru că întreaga creație merge spre transfigurarea ei. Adică umanitatea și întreaga creație nu merg spre disoluție sau spre extincție veșnică, ci spre transfigurare veșnică. Pentru că întreaga creație va deveni o icoană veșnică a lui Dumnezeu, în care slava Lui va trona pentru veșnicie” (p. 494).

„Nu putem confunda Icoana Domnului cu persoana Lui, atâta timp cât știm că El e viu, în cer, iar Icoana Lui e din lemn și e pictată teologic, tocmai pentru ca să ne stârnească dorul după persoana Domnului. Tot la fel nu putem confunda cuvintele Lui din Scriptură cu persoana Lui, pentru că persoana Lui poate să ne spună mult mai multe lucruri decât cele cuprinse în Scriptură. Și Scriptura, ca și Icoana, ca și Slujba Bisericii sunt o poartă spre Dumnezeu, spre relația cu El, și nu înlocuie relația cu persoana Lui. De aceea, invitația Bisericii și a mea e aceea să vedem Scriptura, Icoanele, Slujbele Bisericii, cărțile Sfinților Părinți și Viețile lor ca ferestre deschise spre relația cu Dumnezeu, cu Sfinții și cu Îngerii Lui. Pentru că ele ne duc către persoanele lor și nu ne închid aici, în istorie” (p. 495).

„Tot mai mulți teologi eterodocși acceptă doar înțelesul literal și pe cel profetic al Scripturii, dar nu și înțelesul duhovnicesc al Scripturii, care este, de fapt, o consecință ontologică a curățirii de patimi a celui credincios. Și e normal să fie așa! Căci cine nu este în Biserica lui Dumnezeu și nu se curățește de patimi în mod continuu, acela nu poate vedea adâncul Scripturii și al cărților Sfinților Părinți ai Bisericii și al cultului și al vieții Bisericii. Și astfel neagă tocmai partea cea mai importantă a Scripturii” (p. 499-500).

„Sfinții lui Dumnezeu nu mai citesc cuvintele Scripturii, ca unele pe care le-au depășit, ci imensitatea teologică și experiențială de dincolo de cuvintele ei. Pentru că citesc Scriptura în slava lui Dumnezeu, în puterea și luminarea Duhului Sfânt, și interpretările lor sunt, de fapt, luminări, vederi, contemplări dumnezeiești despre care ei scriu, pe care le descriu” (p. 500).

„Un ortodox care nu citește teologie, care nu se roagă continuu și nu se luptă cu patimile sale e un ortodox care șomează, care nu își înțelege menirea în Biserică. Pentru că menirea noastră e asceza, e continua luptă cu noi înșine, pentru ca să fim curați, să fim luminați, să fim cunoscători ai voii lui Dumnezeu, să fim oameni echilibrați și profunzi” (p. 505).

„Când începe să se pocăiască, mintea nu se mai uită la ce fac alții, ci la ceea ce face ea și la ceea ce este ea. Și mintea se pironește în inimă când se pocăiește, se oprește…și devine un ochi atent numai la sine. Căci ea se oprește, prin rugăciune, din mișcarea ei în afară, și fiind închisă în rugăciune, în rugăciunea lui Iisus, în rugăciunea spusă cu mintea în inimă, ea își contemplă sărăcia, păcătoșenia, necurăția…dar, în același timp, cere, cere neîncetat, cere continuu, cere cu încredere, cere cu iubire multă slava lui Dumnezeu, adică Împărăția Lui. Cere ca Împărăția Lui…să coboare în ea și să rămână în ea. Căci atunci când ea se roagă și strigă către Iisus Hristos, Domnul ei, mintea cere să vină Domnul ei, dimpreună cu Împărăția Lui în ea” (p. 512-513).

„Și mulți cred că rugăciunea e un lucru ușor…tocmai pentru că nu au experimentat tainele dumnezeiești ale rugăciunii. Căci dacă ar fi trăit câte ceva din lupta sufletului pentru lumina lui Dumnezeu, pentru a vedea și a intra în Împărăția Lui în mod extatic, ar fi aflat că rugăciunea e un război continuu cu demonii, e o sfâșiere enormă, interioară, a firii noastre, între vechiul om și noul om, cel duhovnicesc, și că bogăția de luminări și de vederi sfinte, pe care o primim de la Dumnezeu, este cea mai mare epuizare și stoarcere de viață a ființei noastre” (p. 513).

„Iar noi, când facem metanii mari în Biserică sau acasă sau oriunde suntem, asta facem: cădem pe fața noastră la picioarele Domnului, cerând iertarea Lui. Iar metaniile mici, cele cu închinăciune până la pământ, sunt pline de adorația noastră față de Dumnezeu sau de evlavia noastră față de Sfinții Lui. Și când stăm în genunchi la rugăciune sau când se citește Dumnezeiasca Evanghelie, atunci recunoaștem că suntem robi ai Stăpânului nostru și că noi ne plecăm și cu sufletul și cu trupul în fața Sa” (p. 528).

Did you like this? Share it:

Previous

Psalmul 54, cf. LXX

Next

Reîntoarcere la Nichita [70]

21 Comments

  1. Andrei George

    Felicitări Părinte și mulțumim cu adâncă recunoștință pentru acest nou dar de carte! Am citit deja predicile Sfinției voastre, dar e minunat să le avem și așa, în colecție. Sunt pătrunzătoare la inimă oricând le citești. Multă bucurie și har să vă dea Domnul și Preasfânta Stăpână! Și cred că răsplătire multă veți avea în cer pentru darurile pline de dragoste pe care le faceți tuturor credincioșilor. Sărut mâna, binecuvântați!

    P. S. Foarte sugestivă coperta acum, înaintea Postului Mare: cocoșul care ne cheamă la trezvie, pocăință, și lingura care ne amintește că trebuie să mergem să ne împărtășim cu Domnul. Pocăință și împărtășire cu Hristos. Mulțumim încă o dată!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Și eu vă mulțumesc, domnule Andrei George, și vă sunt recunoscător că mă citiți și că vă bucurați de lucrurile pe care Dumnezeu vi le dăruie prin intermediul meu!

      Întotdeauna coperțile cărților mele, deși, în aparență, simpliste, au un mesaj duhovnicesc, teologic, cultural. Și modul cum ați interpretat lingura de azi și mesajul cărții de față îmi arată faptul că am în fața mea un teolog, un om fin și mă bucur pentru asta.

      Tot la fel există o logică interioară profundă în modul cum îmi construiesc cărțile și articolele. Nimic nu e „la întâmplare” și nici „simplist”. Fiecare articol și studiu al meu și al soției mele au un scop bine precizat. Trebuie să privești ansamblul ca să înțelegi părțile.

      Dumnezeu să vă binecuvinteze și să vă întărească întru toate! Vă doresc numai bine și mult spor în tot ceea ce faceți!

  2. Calin Zsoldos

    Mulţumim Părinte!

    Pacea Domnului nostru Iisus Hristos să vă îmbucure inima!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Numai bine, domnule Călin! Dumnezeu să ne întărească întru bucuria Lui!

  3. Anastasia L.

    Să ne trăți întru mulți ani, Preacucernice Părinte! Așa daruri nu primim noi nici de Crăciun! Maica Domnului să vă ocrotescă și să vă acopere cu harul său apărător întotdeauna pentru ce faceți pentru noi!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Și dumneavoastră să trăiți, doamnă Anastasia, și să gândiți frumos, lăudând pe Dumnezeu în toată vremea și tot ceasul! Iar dacă știți să vă bucurați de daruri, atunci, cu siguranță, știți și să faceți daruri. Și puteți da și cărțile mele în dar altora, care încă nu le știu. Vă doresc numai bine! Mult spor în toate!

  4. Nicolae Voicu

    Sărut mâna cu respect Părinte! Mulțumim mult, numai gânduri bune!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Și eu vă mulțumesc, domnule Nicolae! Vă mulțumesc pentru prezență! Numai bine!

  5. Valeriu

    Frumoasa coperta si plin de har continutul. Toata stima, Parinte!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Dacă v-a plăcut, atunci dați cartea și altora, domnule Valeriu! Vă mulțumesc pentru aprecieri! Cine se bucură, se bucură împreună cu alții. Numai bine!

  6. Irina

    Învățături luminoase, Părinte, cu multă duhovnicie, dar și rostite cu putere! Mulțumim foarte mult! Sărut mâna, Doamne ajută!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Numai bine, doamnă Irina! Vă mulțumesc frumos pentru aprecieri și prietenie!

  7. Doina

    Și eu vă mulțumesc și vă doresc multă putere de muncă și har de la Dumnezeu!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Vă mulțumesc frumos, doamnă Doina! Și pe dumneavoastră să vă întărească Dumnezeu întru toate, întru mulți ani și cu bună sporire!

  8. Cristinel

    Nu stiam ca Domnul citea carti si scria. Am auzit mereu ca Domnul Iisus Hristos n-a scris nimic, ci numai Apostolii. Multumesc pentru precizare. O zi buna, Doamne ajuta!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      A vorbi despre „neștiință” la Dumnezeu e un non sens. Însă Domnul nu a scris pe foaie, nu pentru că „nu știa”, ci El a scris în sufletele celor care L-au urmat, pentru ca mărturia lor să fie interioară, să fie una cu viața lor. Și vedem că Sfinții Apostoli au fost una cu propovăduirea lui Dumnezeu, pentru că cuvintele Lui au căzut în pământul cel bun al sufletelor lor și au rodit duhovnicește.

      Numai bine, domnule Cristinel! Vă mulțumesc pentru comentariu!

  9. Luca

    Ati deschis atatea subiecte de discutie si atatea teme de reflectie pe platforma aceasta incat depasesc cu mult asteptarea omului obisnuit. Obositi cu multul de gandire pe care il propuneti. Iar societatea romaneasca se zbate in multa promiscuitate morala si duhovniceasca. Si dorinta de mai bine e foarte precara. In general, prin „mai bine” oamenii inteleg numai progres material. Sincer sa fiu, cred ca am inceput sa inteleg de ce ne trimite Dumnezeu razboaie si cataclisme. Pe de alta parte, nu stiu daca in lumea aceasta a fost vreodata „mai bine” in sens duhovnicesc. Eu ma rog la Dumnezeu, la Maica Domnului si la Sfinti ca sa deschida mintile oamenilor, ale noastre ale tuturor si sa ne sculam din pacate, din nerozie si tin nepasare. Dar fiecare trebuie sa faca ce are de facut in dreptul sau. Va doresc succesc in continuare si harul intelepciunii, Doamne ajuta!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Domnule Luca,

      tocmai pentru că văd și eu același lucru ca și dumneavoastră, adică goana după bani și după lucruri, deschid tot mai multe teme teologice, pentru ca oamenii să se împiedice de ele. Căci dacă te împiedici de un lucru bun și iei aminte, această întâlnire cu binele te poate schimba.

      Și cred că asta trebuie să facem toți și oriunde: să ne punem la dispoziție. Să ne facem căi…spre Dumnezeu pentru oameni.

      Da, noi am coborât de la bine spre rău! Binele Edemului, binele în care ne-a pus Dumnezeu la început, făcându-ne curați și plini de slava Lui, l-am pierdut prin păcat și îl recâștigăm, prin nevoință multă, în Biserică.

      Tocmai de aceea postul vine în viața noastră ca un ajutor duhovnicesc, ca o sapă teologică, pentru ca să stricăm în noi buruienile patimilor. Pentru că patimile trebuie săpate și distruse prin post și prin rugăciune și prin milostenie. Patimile trebuie stricate în noi prin viața cu Dumnezeu.

      Și binele nostru e binele pe care ni-l aduce asceza, adică viața cu Dumnezeu.

      Vă mulțumesc pentru rugăciune și pentru comentariu! Dumnezeu să vă întărească întru toate și să vă bucure! Un post cu pace și cu line înțelegeri!

  10. Anastasia L.

    Un post lin, cu pace și plin de bucurii duhovnicești tainice să aveți! Rugați-vă pentru liniștirea tuturor, pentru vederea păcatelor și pentru pocăința, pentru întoarcerea la credință și pocăință a poporului nostru, ca Dumnezeu să ne lumineze inima! Sărut mâna și mulțumim mult pentru toate câte faceți!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Doamnă Anastasia,

      întreaga Biserică se roagă pentru toate acestea! Însă, e adevărat, fiecare dintre noi și acasă, nu numai la Slujbe, trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu să Își facă voia Lui în toți oamenii și în întreaga Lui creație.

      Însă eu cred că dacă noi ne-am ruga și la Biserică cum ne rugăm acasă, dacă ne-am ruga cu toată ființa noastră, Slujbele Bisericii ar fi pline de bucurie, de mult entuziasm, de multă liniște, de multă delicatețe.

      Căci, în fapt, ceea ce nouă, tuturor, ne trebuie, e tocmai să ne simțim bine la Biserică, ca și acasă. Să simțim că Biserica e liniștea noastră, că e casa noastră lărgită, că, aici, la Biserică, toți suntem prieteni, toți suntem frați, toți suntem orientați spre același Dumnezeu. Că noi nu avem dumnezei particulari, ci un singur Dumnezeu. Și că El, Dumnezeul nostru, ne vrea pe toți la un loc, împreună, fără ca prin acest „la un loc” să ne pierdem identitatea.

      La Biserică nu îți pierzi identitatea, ci ți-o formezi! Pentru că împreună cu ceilalți creștini și tu te faci mai sensibil, mai fin la înțelegeri și în modul în care te comporți cu ei. Căci dacă împlinim poruncile lui Dumnezeu cu toții, atunci trebuie să ne regăsim și să ne iubim unii pe alții în poruncile Lui. Și asta trebuie să ne dorim cu ardoare pe fiecare zi!

      Da, și eu vă doresc multă pace și bucurie dumnezeiască în postirea dumneavoastră! Dumnezeu să vă binecuvinteze și să vă ajute și să vă lumineze tot timpul! Vă mulțumesc pentru prezență!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén