Două poeme poartă titlul Marină. Primul e acesta:

Înfășurat într-un val,
strângând în brațe un pește,
simt malul cu iarbă natal
cum mă izbește.

Înfășurat într-un corp,
strângând în sine un cuget,
mi-e strigătul orb
lovit de un muget.

Înfășurat într-un semn
cu gura pe-o cifră,
te-aud cum mă chemi
dulce hidră.

Observăm că există trei trepte ale dezvoltării simbolice a poemului, corespunzătoare celor trei strofe.

„Înfășurat într-un val”, aruncat în mare, ca Sfântul Ionas odinioară, doar că aici  vorba de marea lumii și a suferințelor (vechiul topos), „simt malul cu iarbă natal/ cum mă izbește”: simt, adică, nostalgia copilăriei și a adolescenței.

„Înfășurat într-un corp”, limitat de neputința trupească, dar „strângând în sine un cuget”, ca pe un pește de salvare, de care mă agăț ca să ies din marea patimilor/ marea lumii, „mi-e strigătul orb/ lovit de un muget”. Pentru că strigătul meu nu vede pe nimeni care să poată să-mi ajute și nu aude decât „mugetul” valurilor acestei mări care învăluie și îneacă.

„Înfășurat într-un semn”, al cuvântului poetic, „cu gura pe-o cifră”, sărutând taina, „te-aud cum mă chemi/ dulce hidră”. Care e moartea, hidra cea cu cântec de sirenă, ademenitoare pentru cei învăluiți în mare.

Putem spune că Nichita retrăiește sentimentul eminescian al durerii și începe, ca și acela, să aștepte moartea ca pe o eliberare.

De altfel, structura poemului, ritmurile și simbolurile ne trimit la Eminescu. În mod special, la poemul Dintre sute de catarge, pe care l-am comentat altădată[1]. Spuneam acolo că

„De la imaginea ambarcațiunilor cu vele sugerate de profilarea catargelor, Eminescu ajunge la cea a păsărilor călătoare, care nu sunt altele decât…corăbiile din prima strofă, aflate însă într-un punct mai îndepărtat…din zarea pământului. […] Asistăm, pe parcursul acestui poem, la metamorfoza catargelor înaripate cu pânze în păsări și a acestora în…gândul care, singurul, zboară vecinic”.

Ceva asemănător se produce și în poemul lui Nichita Stănescu:

Înfășurat într-un val,
strângând în brațe un pește

Înfășurat într-un corp,
strângând în sine un cuget

Înfășurat într-un semn
cu gura pe-o cifră

Nichita continuă să folosească ritmurile eminesciene pentru că sunt analgezice, sunt adormitoare sau narcotice (termeni cu care ne-a obișnuit exegeza).

În celălalt poem intitulat Marină,

Geme acest apus de soare,
tăiată beregată
când pe o altă mare
plutește o fregată

Cad din lumina moale
reci frunze încă o dată
când pe o altă mare
plutește o fregată

Cuvintele sunt rare,
odată, niciodată
când pe o altă mare
plutește o fregată

Și verdele îmi pare
străpuns de o săgeată
când pe o altă mare
plutește o fregată

O mare suspendată
plutește ca un nour
cad pești de sus ca ploaia,
doamne,
înaintează o mare suspendată…

Apusul de soare „tăiată beregată” e o parafrază după celebrul „soleil cou coupé”, din poemul Zone al lui Apollinaire[2].

Refrenul poate fi socotit eminescian sau simbolist, iar atmosfera poeziei implică, de asemenea, elemente eminesciene („Cad din lumina moale/ reci frunze încă o dată”).

E o reîntoarcere în cuget la poezia modernă, la idealurile ei, o regândire și o aprofundare a lor, nu o pastișă ironică de tip postmodern.

Căci problema centrală în poem este aceea a cuvântului: „Cuvintele sunt rare,/ odată, niciodată”. Și, legat de faptul acesta esențial, că, anume, „cuvintele sunt rare”, se profilează din nou (ca în poemul Moartea păsărilor, din vol. În dulcele stil clasic, sau ca în Noe, poem din volumul de față[3]), la orizont, amenințarea potopului: „O mare suspendată/ plutește ca un nour/ cad pești de sus ca ploaia,/ doamne,/ înaintează o mare suspendată”.

Potopul i-a obsedat, în poezie, pe Bacovia și Blaga, dar îl regăsim și la Arghezi sau Ion Barbu.

Semnificativ este faptul că, în primul volum, Sensul iubirii, precum și printre poemele din acea perioadă, Nichita are mai multe creații care se intitulează: Marină (trei poeme), Un răsărit marin, Cântec de dragoste la marginea mării, Înserare marină, Dimineață marină[4]. Numai că sentimentele poetului erau altele[5].


[1] A se vedea aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2012/03/13/dintre-sute-de-catarge/.

Comentariul a intrat în cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, op. cit., cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

[2] A se vedea: http://www.poetica.fr/poeme-793/guillaume-apollinaire-zone/.

[3] A se vedea discuțiile noastre anterioare. Sau aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2017/01/11/reintoarcere-la-nichita-64/; http://www.teologiepentruazi.ro/2017/02/05/reintoarcere-la-nichita-69/.

[4] A se vedea: Nichita Stănescu, Opera magna, vol. I, op. cit.

[5] A se (re)vedea ce am spus aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2015/12/13/reintoarcere-la-nichita-1/.

Did you like this? Share it: