În timpul comunismului, școala se ocupa cu aspectele elementare ale educației copilului. Cu educația civică. Lucruri care nu mai se practică în școlile românești. S-a renunțat după Revoluție, dar cred că ar fi un lucru bun să se revină la ele.

Nu am câtuși de puțin nostalgia comunismului. A fost o eră neagră. Dar nu pot să nu-mi amintesc că, atunci, erau înțesate manualele școlare, mai ales cele pentru ciclul primar, cu reguli de comportament.

Copiii erau învățați respectul pentru cei mai în vârstă, buna-cuviință, dar le era insuflat și simțul colegialității și al prieteniei, generozitatea, simțul dărniciei și al jertfelniciei, dragostea pentru țară, pentru istoria și cultura ei.

Și aceste lucruri nu rămâneau numai la stadiul de „propagandă”. Din aceste generații au ieșit cei care au murit la Revoluție, pentru că au fost educați în felul acesta. Adică cei care nu au fugit din fața gloanțelor și a tancurilor, despre care nu habar nu au cei de azi ce înseamnă, pentru că la ei nu a ajuns decât o peliculă veche și proastă, care nu le spune nimic…

Sigur, erau și elemente care țineau de mentalitatea comunistă sau de viața socială în timpul regimului comunist. Dar aceste elemente ar fi putut fi disociate, după Revoluție, de ceea ce era în esență bun în aceste norme de educație și reguli comportamentale.

Și cred că dacă s-ar fi insistat în predarea și învățarea lor, n-am mai fi avut în școala românească de astăzi situațiile dramatice care fac…bucuria presei.

Sau ar fi fost incidente izolate, nu întâmplări la ordinea zilei, pe care numai directorii și corpul profesoral știu cât de mult se chinuiesc să le ferească de revelarea publică.

Rolul educației civice de odinioară ar putea fi preluat (măcar într-o anumită măsură) de educația religioasă, numai că și aceasta este minimalizată din răsputeri.

Ne punem problema educației sexuale în școli, dar noi nu avem fundamentele educației predate și asimilate în școli de către elevi.

De ani de zile aud vorbindu-se numai despre drepturile copilului, care sunt și acelea capitale. Dar partea cu educația copilului e cu totul uitată. Partea cu bunul simț, cu cei șapte ani de acasă, care…nu mai înseamnă nimic pentru generațiile mai noi.

Lipsa acestei educații nu afectează numai relațiile lor cu cei mai în vârstă, ci tot parcursul lor, toată devenirea lor ca cetățeni responsabili.

Vrem să avem o societate civilă lucidă și activă în absența unei educații civice adecvate, și care nu poate să fie decât precoce.

Iar această absență e, în mod evident, parte a unui proces mult mai amplu de degradare, din nenorocire, în care a intrat școala românească după Revoluție (pentru că s-a vrut acest lucru). Cauza stând în complicități multiple, pentru care aproape că nu știi pe cine să acuzi mai întâi și mai vehement…

Did you like this? Share it: