Poate că v-ați întrebat de ce – dacă tot mă ocup cu exegeza poeziei românești –, nu m-am oprit și asupra poeziei istorice, care constituie un sector destul de întins în literatura noastră (începând cu vechile cronici rimate, trecând prin Bolintineanu și Alecsandri și ajungând la Șt. O. Iosif și Coșbuc și poate și mai încoace).

Sau de ce nu comentez o serie de poeți religioși, din moment ce am tangențe cu Teologia și am demonstrat conservarea caracterului religios tradițional în poezia modernă.

Răspunsul la aceste întrebări este: nu pentru că abordarea lor ar fi cu totul neinteresantă, ci pentru că pe mine, acum, nu mă interesează, în primul rând, stihuitorii.

Nu mă interesează făcătorii de versuri cu ritm și rimă, adică cei care pun într-o oarecare lucrătură artistică întâmplări sau trăiri personale.

Nu pentru că acestea n-ar avea nicio valoare! Însă nu pot să echivalez facerea de stihuri cu poezia.

Una e să pui în versuri istorii sau anumite trăiri, pentru rememorare sau drept pildă altora, dar pe care le-ai putea exprima și într-o formă prozaică (diferența o face doar prozodia), și alta e să trăiești în poezie și ea să conțină aspecte greu de exprimat ale vieții lăuntrice, pentru care să poți găsi o formulare în cuvinte.

Și aici orice mare trăitor și creator nu poate fi decât original, nu poate fi decât neașteptat, decât uluitor…și e aproape imposibil să se strecoare impostorii în primele rânduri, oricât s-ar strădui.

Pe de altă parte, mesajul stihurilor este destul de clar, pentru oricine le citește. Nu e nevoie de efort interpretativ, ci doar de empatie pentru a le gusta.

Iar eu am considerat că trebuie să mă ocup cu ceea ce e greu de înțeles și a stârnit infinite polemici. Cred că acest gen de creație poetică are nevoie de lămurire grabnică, de un comentariu extins și aprofundat.

Did you like this? Share it: