…eu am început să mi le fac de prin clasa a VI-a sau a VII-a. Din fericire pentru mine, nu am avut profesoare de română care să ne dicteze comentarii și să ne ceară să le învățăm pe dinafară. De aceea, le-am făcut singură.

Citeam textele, mă munceam să înțeleg sensurile și…ieșea. Chiar îmi plăcea să descopăr sensurile ascunse ale textelor literare.

De prin clasa a III-a îmi plăcea materia numită literatură, pentru că făceam compuneri frumoase, lăudate de doamna învățătoare. De aceea, în clasa a IV-a m-a trimis la Olimpiadă la română, la care am luat…nota 4. La prima Olimpiadă la care am participat. Pentru că ni s-a dat să facem o compunere cu titlul: „De ce mulțumim partidului”. La care n-am știut ce să scriu…

După care, bineînțeles, doamna învățătoare mi-a tras o săpuneală zdravănă în clasă, o oră întreagă. Cum adică eu, care am atâta imaginație la compunere, să nu știu ce să scriu?…

Pe vremea aceea, când am făcut eu școala generală și liceul, nu existau calculatoare, cu atât mai puțin internet.

Am făcut parte din prima generație, în 1992, care am beneficiat de înființarea unor clase de uman, după o lungă perioadă de absență a lor din învățământul românesc. De aceea, am putut să fac liceul la filologie.

Când am intrat la liceu, viitoare mea profesoară de română și dirigintă (care era și directoarea liceului, în acel moment),  a înnebunit cancelaria cu lucrarea mea de examen (fără să mă fi cunoscut încă) – mai țin minte doar că era un subiect despre Sadoveanu.

Pentru că ea făcea lobby pentru înființarea clasei de filologie, pe care ceilalți profesori nu o vedeau necesară. De abia ieșisem din comunism și tot chimia și matematica păreau multora, atunci, singurele importante

Și când am ajuns la liceu, cu atât mai mult am căutat să concep singură comentariile la literatură. Doamna Nicoleta Băețica, profesoara de română, vroia întotdeauna să îmi umple brațele cu cărți de critică din biblioteca sa, ca să mă ajute.

Dar eu îi spuneam să nu mi le dea până nu comentez eu singură textele, ca să nu mă influențeze opiniile criticii mai înainte de a-mi forma și eu o părere. Și dumneaei a râs mai întâi, dar apoi a devenit o obișnuință între noi. Trecea la predarea unui nou scriitor sau text, mă lăsa să-mi fac singură analizele/ interpretările, și apoi îmi dădea și cărți de critică de citit…

Îmi aduc aminte că la bac, la proba orală (care nu era ce e azi, ci una foarte grea), mi-a căzut Revedere. Iar eu…am întrebat în șoaptă o colegă dacă acest text era sa nu în programa de bac, la care și ea m-a întrebat, tot în șoaptă, dacă sunt sănătoasă la cap.

Cum știam poezia pe dinafară, am făcut comentariul mental și am notat niște idei pe foaie, în cele 20 de minute pe care le aveam la dispoziție ca să mă gândesc la răspuns.

După care profesoara care m-a examinat a spus în tot orașul (care nu era mare, ci doar vestit pentru că acolo întorcea trenul) că n-a mai auzit un asemenea comentariu la Eminescu…

Și eu zic că așa am ajuns, încet-încet, critic literar, începând…de dimineață.

Did you like this? Share it: