Dar tocmai la aceste sentimente și la idealurile sale primare el însuși face referire în poemul Rugăciune (care este o rugăciune către Dumnezeu):

Iartă-mă și ajută-mă
și spală-mi ochiul
și întoarce-mă cu fața
spre invizibilul răsărit din lucruri.

Iartă-mă și ajută-mă
și spală-mi inima
și toarnă-mi aburul sufletului
printre degetele tale.

Iartă-mă și ajută-mă
și ridică de pe mine
trupul cel nou care-mi apasă
și-mi strivește trupul cel vechi.

Iartă-mi și ajută-mă
și ridică de pe mine
îngerul negru
care mi-a îndurerat caracterul.

„Invizibilul răsărit din lucruri” ne aduce aminte tocmai de poemele din primul volum (Sensul iubirii), acolo unde „soarele saltă din lucruri” (O călărire în zori), unde există o răsărire de lumină din lucruri neîncetată, o izbucnire de lumină peste lume, din interiorul lucrurilor („Soarele a izbucnit peste lume strigând./…/ Soarele saltă din lucruri, strigând/ clatină muchiile surde și grave”).

Acolo unde este indicat cu multă claritate un sens ascendent, anastasic, atât al ființei sale (după cum am sesizat anterior[1]), cât și al lucrurilor din univers, din care răsare lumină.

Tocmai de aceea, „întoarce-mă cu fața/ spre invizibilul răsărit din lucruri” înseamnă o rugăciune pentru întoarcerea spre lumină, spre sensul de lumină și de înviere spre care merge universul, chiar dacă oamenii întunecați la suflet nu îl percep.

Verbul a întoarce este semnificativ, pentru că el este esențial și în poezia lui Eminescu și presupune o mișcare de regres către vârsta copilăriei și a adolescenței. Și de ceva vreme observăm această întoarcere în poezia lui Nichita, cu insistență.

Poetul fusese cât se poate de conștient de virtuțile ochiului său poetic-contemplativ, încă din adolescență:

…Adolescența lui fără seamăn era,
ca o mare-nclinată, cu corăbii pe ea.
Piscurile lui lăsau locuri rotunde
unde să-ți cațeri trupul, prin ierburile scunde,
și cu mâna întinsă, să abați din cale
liniștea vulturilor în rotogoale.

Herghelia albastră a orizontului fugea
lăsând vise prelungi după ea.
Amurgul îi lovea câmpiile fecunde
cu râuri de culori despletite în unde.
Serile i se ridicau din inimă, pline de stele
cu fulgere rătăcitoare prin ele.

Era zvelt și frumos.
Ca o pană de vultur, mlădiu.
Luna lângă el trecea mai jos,
soarele îi răsuna pe mâini, argintiu. [etc.]

(Cântec despre adolescența eroului,
vol. Sensul iubirii)

Și l-am văzut întorcându-se nostalgic spre această vârstă a inocenței:

O, erai un om frumos,
și subțire, foarte palid!…
Printre ochii tăi curgea
un mănunchi de aripi albe,
parcă cineva pe sus
cu o coasă retezase
din spinarea lui Iisus
aripe melodioase…

Tu treceai mânjit de aripi
și cu pene și cu fulgi.
Unde ești tu cel de-atuncea
unde fugi?

(Părându-mi rău de adolescență,
vol. Oul și sfera)

Așa încât „Iartă-mă și ajută-mă/ și spală-mi ochiul/ și întoarce-mă cu fața/ spre invizibilul răsărit din lucruri” e o rugăciune pentru întoarcerea la inocența privirii, la curăția contemplației, la frumusețea gândirii și a aspirațiilor de atunci.

De aceea, se roagă acum pentru a vedea „invizibilul răsărit din lucruri”, sau, cum spunea mai demult, soarele săltând din lucruri, izbucnind peste lume.

Spuneam, la începutul analizei noastre, că „e posibil ca Nichita să fi cunoscut sensul vechi, dosofteian, al verbului a izbucni, care este: a izvorî, a răsări, a se revărsa[2]. Acum, în poemul Rugăciunea, ne arată că știe sensul vechi al lui abur, care însemna suflet: „Și toarnă-mi aburul sufletului/ printre degetele tale”.

Dosoftei are câteva versuri foarte frumoase – pe care le-am sesizat în mai multe rânduri și e posibil să le fi sesizat și Nichita – în care zice, despre idoli:

Gură au și nu pot să grăiască,
Cu ochi sunt și nu pot să zărească,
Urechi au și nu pot să auză,
Nice abur [suflet] nu le este-n buză.

(Ps. 141, 39-44)[3]

 „Spală-mi ochiul” înseamnă spală-mi sufletul, vederea minții și a inimii. Căci „luminătorul trupului este ochiul. Deci, de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat” (Mt. 6, 22, Biblia 1914).

Că acesta este sensul vedem lămurit în strofa a doua, unde Nichita se roagă: „spală-mi inima/ și toarnă-mi aburul sufletului/ printre degetele tale”, Doamne. Cerne-mi sufletul printre degetele Tale, ca să se curățească, să redevină curat.

„Iartă-mă și ajută-mă/ și ridică de pe mine/ trupul cel nou care-mi apasă/ și-mi strivește trupul cel vechi”, spune poetul. De același lucru l-am văzut plângându-se și în volumul anterior: „dar unde-i trupul de-atunci, trăit și curs/ pe spata undei? Astăzi mi-a apare că e sus/ un cui în palma lui Iisus” (Locomotive vechi, terasamente, greieri).

„Trupul de-atunci”, „trupul cel vechi” al copilăriei și al adolescenței, e strivit de „trupul cel nou” – adică de cel care a devenit acum –, pe care îl resimte ca „un cui în palma lui Iisus”. Însă, dacă se simte „un cui în palma lui Iisus” e un lucru bun, al pocăinței. Pentru că păcatele noastre sunt cele care L-au răstignit și Îl răstignesc pe Domnul.

„Iartă-mă și ajută-mă/ și ridică de pe mine/ îngerul negru/ care mi-a îndurerat caracterul”: îndepărtează-l de la mine pe demonul (nu daimonul, ci demonul în sens creștin) care îmi deturnează traiectoria, care îmi strivește inocența, care îmi îndurerează caracterul

Chiar dacă critica literară, în marea ei parte, nu crede nici în suflet (sau în veșnicia lui), nici în Dumnezeu, nici în Îngeri și nici în demoni…


[1] Ibidem. [2] Ibidem.

[3] Cf. Dosoftei, Opere. 1. Versuri, op. cit.

Versurile acestea le-a remarcat, la scurtă vreme, Sfântul Antim Ivireanul, după cum am arătat în articolul meu de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/11/05/teologie-si-poezie-la-sfantul-antim-ivireanul-si-dimitrie-cantemir/.

Articolul a intrat în cartea mea, Studii literare, vol. 2, Teologie pentru azi, București, 2016, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2016/11/05/studii-literare-vol-2/.

Însă termenul „abur”, cu sensul de suflet, se găsește și în Cazania de la Govora: „moartea cea de veaci – ucisă și fără de abur zace cu [prin] moartea lui Hristos”, cf. Evanghelie învățătoare (Govora, 1642), ediție, studiu introductive, note și glosar de Alin-Mihai Gherman, Ed. Academiei Române, București, 2011, p. 357.

Did you like this? Share it: