Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Pe George Gană nu îl preocupă investigarea surselor operei eminesciene și nici relația cu operele românești ale trecutului literar, care mie mi se pare fundamentală. Sporadic apar câteva informații.

Astfel, în Povestea magului călător în stele, luând în considerare și varianta dramatizată, Gană întrevede în „episodul sihastrului o funcție pedagogică, prin care Prințul să învețe riscurile abandonării în visare”[1], ceea ce ne duce cu gândul la cărțile populare și la literatura veche etico-pedagogică, dar, totodată, ne indică și o cu totul altă descifrare a poemului. Iar ideea repudierii visării ne sugerează surse vechi ascetice, pe care le-a cunoscut[2].

Reține doar câteva fapte semnificative[3]. Remarcă o „orientare spre medievalitate a imaginației istorice a poetului”, încât chiar Dacia din Gemenii este „medievală” și nu „arhaică”, iar „Sarmis vorbește de Dacia, dar în termeni mai potriviți pentru Moldova”[4].

„Eminescu revine, după întoarcerea de la studii, la epoca medievală” și „concepe un ciclu amplu, shakespearian am zice, de piese inspirate din istoria Moldovei, intitulat Dodecameron dramatic[5]. Iar „piesa istorică […] în ultimii ani [ai vieții] […] pare a acoperi orice alt interes intelectual”, ani în care G. Panu își amintea că nu mai citea decât „cronicile țărei, precum și toate scrierile atingătoare de istoria acestor țări”[6].

Stadiul cercetării critice a operei eminesciene

Tudor Vianu i-a dedicat lui Eminescu cercetări întinse pe durata a patru decenii. Prin urmare, nu voi face o sinteză amplă a ideilor lui, ci mă voi opri doar asupra câtorva probleme semnificative. Începând cu Personalitatea lui Eminescu, dar mai ales cu Poezia lui Eminescu, din 1930, se contura o pasiune care nu se va stinge niciodată, pentru că Vianu va reveni la opera eminesciană ca la o sursă perpetuă de reflecții și căutări de semnificații.

Criticul era reticent față de publicarea postumelor eminesciene, fiind exigent cu criteriile unei revelații de acest tip. Dar aspectul contrariant, pentru noi, în exegeza lui Vianu, îl constituie faptul că, pe de o parte, este convins că marea literatură romantică europeană nu i-a furnizat poetului nostru modele pe care să le fi urmat, iar, pe de altă parte, acceptă și se integrează în ceea ce singur numește „un adevărat curent al istoriei literare”[7], pornit de la Maiorescu, acela al susținerii unei preeminențe a filosofiei schopenhaueriene asupra cugetării lui Eminescu.

Astfel, pentru Vianu, „lirismul eminescian a ajuns la concluzia originalității lui eliminând tot ce îi era străin”[8], „analogii cu literaturile străine au fost introduse adese […], de cele mai multe ori cu scopul de a reliefa prin comparație o trăsătură sufletească, pentru a preciza o diferență sau pentru a pune în lumină o influență importantă în formarea concepției sale”[9], dar „operele străine de care va fi vorba [în lucrarea sa] n-au constituit poate niște izvoare literare ale lui Eminescu”[10].

În schimb, „Eminescu a mers de atâtea ori pe căile filozofiei lui Schopenhauer”[11], care i-a fost „tovarăș de viață”[12] începând – în opinia sa – de la Viena, unde Eminescu a intrat în contact, la cursuri, cu filosofia acestuia. Respinge însă „legenda despre Eminescu […] ca pesimist schopenhauerian”[13] și posibilitatea unei întâlniri anterioare studiilor vieneze cu scepticismul acestuia, care să se fi reflectat în Mortua est![14].


[1] George Gană, Melancolia lui Eminescu, Ed. Fundației Culturale Române, București, 2002, p. 89.

[2] De asemenea, între rândurile dedicate liricii erotice, se precizează și că „unele poezii amintesc de erotica Văcăreștilor și a lui Conachi, ca și de irmoasele sau cântecele de lume, pentru care Eminescu a manifestat interes, transcriindu-le în colecția sa de literatură populară și folosindu-le pe unele ca materie primă pentru creațiile proprii”, cf. Idem, p. 183.

[3] Deși un capitol întreg, al șaselea, se numește Gândirea mea în vremi trecute-noată (titlul fiind un vers dintr-un Sonet), autorul nu este totuși preocupat decât de recapitularea textelor ce relevă interesul poetului pentru trecutul istoric, românesc în principal, fără ca prin aceasta să-i dezvăluie resursele interne. E mulțumit cu ceea ce „s-a arătat, mai ales de către G. Călinescu” (p. 218).

[4] Idem, p. 212-213. [5] Idem, 217. [6] Idem, p. 194.

Putem spune, deci, că G. Gană s-a ocupat aproape exclusiv de opera lui Eminescu (contextul istoric melancolic și temele fundamentale prilejuite de acest context) fără să releve influența livrescă asupra poetului sau influența traiectului exegetic eminescian asupra sa însuși (a precizat, într-un interviu ulterior, doar mentoratul lui T. Vianu, la modul general).

[7]  Tudor Vianu despre Eminescu, op. cit., p. 39.

[8] Idem, p. 24.

De altfel, „acest om înzestrat cu cultura cea mai întinsă și mai adâncă, și care arată competența unui specialist în atâtea ramuri ale științei […], este în același timp un naiv în înțelesul etimologic al cuvântului, un nativus, adică o personalitate în care adaosurile culturii nu falsificaseră deloc elementele originare ale nașterii sale” (p. 112).

[9] Idem, p. 25.

[10] Idem, p. 27. Are deci grijă să precizeze că „nu întrebuințăm deci scrierea lui Musset ca pe un izvor literar, dar ca pe un text în care putem afla analogia structurii sufletești…” (p. 35) sau, în altă parte, vorbind de Tieck, Lenau, Vigny „și atâți alții”, adaugă că „modelele nu i-au fost poate necesare” (p. 67).

[11] Idem, p. 40. [12] Ibidem. [13] Ibidem. [14] Cf. Idem, p. 37.

Did you like this? Share it: