Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Urmărind însă ceea ce consideră Vianu a fi sursă schopenhaueriană a cugetărilor poetice eminesciene, am descoperit, cu surprindere, cel puțin câteva ocazii în care criticul a pus pe seama lui Schopenhauer ceea ce aparține în mod indubitabil reflecției medievale, idei pe care Eminescu le putea afla în nenumărate redacții românești.

Spre exemplu, Vianu citează următoare probă din Schopenhauer: „Desigur, atunci când cugetăm la miile de ani care s-au scurs și la miile de oameni care au trăit ne putem întreba: Cine au fost aceștia? Ce au devenit? Dar n-avem în schimb decât să ne reamintim propria viață, să evocăm scenele ei și să ne întrebăm din nou: Ce au fost toate acestea? Ce a rămas din ele?”[1].

De astfel de interogații, sub forme mult mai extinse și mai plastice, e plină însă – în descendență veterotestamentară, a Psalmilor ori a Ecclesiastului – literatura patristică și bizantină și apoi cea românească, de la Neagoe Basarab, care compila din omiletica lui Ioan Hrisostom reflecții identice semantic, și până la Divanul lui Dimitrie Cantemir.

Ubi sunt qui ante nos? sau fugit tempus sunt refrene ultrasolicitate în toată literatura medievală europeană, răsăriteană și apuseană, atât de sonore încât prepașoptiștii („motivul ubi sunt este prezent în literatura română în nenumărate redacții de la Costin până în preromantism”[2]) și pașoptiștii (spre exemplu Bolintineanu, în Conrad) nu au putut trece pe lângă ele fără să le asimileze. Până la Schopenhauer și în afară de el, Eminescu le putea citi de mii de ori sub tot atâtea forme.

Schopenhauer e socotit și ca o filieră pentru receptarea filosofiei antice și a celei indiene[3]. În ce privește filosofia antică, Tudor Vianu a sesizat metamorfoza imaginii Greciei antice în epoca romantică, începând chiar cu Victor Hugo[4], deși nu a tras cele mai importante concluzii referitor la efectul asupra lui Eminescu, fiind el însuși un cunoscător și admirator al filosofiei antice.

Viziunea renascentistă asupra unei Elade clasice luminoase a fost zguduită în romantism de dezvăluirile lui Burckhardt și apoi de lucrările lui Nietzsche, Nașterea tragediei și Amurgul idolilor. Criticul pune „a Greciei cădere” din Memento mori în relație cu Burckhardt[5]. Este un aspect care nu a fost valorificat aproape deloc.

Considerând că „baza ontologică a pesimismului schopenhauerian”[6] o constituie însușirea de către filosoful german a mentalității eleate, cu imobilismul ei structural, Vianu sesizează însă, cu alte ocazii, discrepanțe între filosofia lui Eminescu, care contemplă universul ca un „pictor al luminii”, și filosofia „pesimismului apusean”, care nu i se mai pare caracteristică poetului român[7].

În ce privește poezia naturii, Vianu a făcut observații profunde. El considera (încă din 1937) că pădurea constituie peisajul dominant în lirica lui Eminescu. Această pădure este însă în strânsă legătură cu imaginea Moldovei arhaice (în această transpunere eminesciană, lui Călinescu i se va părea o junglă sălbatică[8]), așa cum se arată a fi înfățișată în poemul Mușatin și Codrul[9].

Rezultă de aici că istoria veche și natura veche se întrepătrund în semnificații, iar ponderea elementului arhaic, motivată – zice Vianu – din straturi invizibile ale spiritului eminescian, este covârșitoare în creația sa.

De la Vianu s-a păstrat și perpetuat expresia „erotizarea naturii”[10] (cu referire la „o pătrundere a tuturor înfățișărilor ei de substanța iubirii”[11]), care ulterior a fost suprasolicitată (în mod neexplicit, ca de obicei) în didactica școlară.

Spre deosebire de optimismul pașoptist, „atitudinea spirituală a lui Eminescu nu se va mai orienta niciodată […] către viitor și către civilizație. Ea se va îndrepta pururi către trecutul istoric și către cel anistoric […]. Atmosfera poeziei sale nu va mai fi apoi aceea a devenirii și a progresului, ci […] aceea a eternității”[12].


[1] Cf. Idem, p. 47.

[2] Mihai Moraru, De nuptiis…, op. cit., p. 135.

[3]  Tudor Vianu despre Eminescu, op. cit., p. 46, 49, 179.

„Schopenhauer a fost pentru Eminescu un îndrumător atât de ascultat încât prin el a găsit calea nu numai către vechile izvoare ale înțelepciunii indice, dar și către fântâna de mângâieri a stoicismului greco-roman” (p. 49).

[4] Cf. Idem, p. 147-151.

[5] Idem, p. 148: „În același an în care Eminescu scria, la Viena, poemul Memento mori, un mare istoric elvețian, Jacob Burckhardt, ținea la Universitatea din Basel cursul său despre civilizația greacă, devenit mai târziu renumita operă Griechische Kulturgeschichte. Însumând mai multe rezultate ale cercetării istorice și filologice mai vechi sau mai noi, Burckhardt ajunge la o altă imagine a Greciei vechi decât aceea devenită tradițională”, o imagine dominată de lipsă de moralitate, nedreptate, cruzime, teroare, insensibilitate, pesimism și scepticism fără scăpare.

[6]  Tudor Vianu despre Eminescu, op. cit., p. 46.

[7] Idem, p. 64-68: „Leopardi și Vigny, cei doi mari poeți ai pesimismului european, și-au nutrit amarnicul lor sentiment de viață din conștiința unei singurătăți fără leac în mijlocul naturii. Poate că în poezia europeană, pesimismul nu era decât consecința ultimă și fatală a acelei dezintegrări din rostul firesc al lucrurilor, în care Schiller vedea caracteristica de căpetenie a inspirației moderne. […]

Sentimentul solitudinii [ontologice, al neprezenței lui Dumnezeu, care se perpetuează în lirica expresionistă, la Trakl, Rilke, etc.] împerecheat cu conștiința demnității umane [care seamănă uneori cu o resemnare vanitoasă] alcătuiesc trăsăturile de căpetenie ale pesimismului apusean.

Aceste două trăsături lipsesc însă din compoziția sufletească a lui Mihail Eminescu. Nu auzim niciodată în plângerile poetului nostru glasul care să blesteme vitregia naturii, nici strigătul de revoltă și orgoliu al omului sporit în conștiința de sine. Astfel de accente lipsesc din opera sa. […]

Reacția lui Eminescu este alta, și în ea se declară însușirea sa de om al pământului nostru, al acestui pământ răsăritean. […] Renunțarea era mai potrivită cu felul poetului nostru decât revolta. […] Ceea ce trebuie recunoscut ca o trăsătură de dulce pasivitate (s. n.) în reacția morală a lui Eminescu față de rigorile destinului, de refugiu în meditație, de aspirație către mângâierile calde ale iubirii îmblânzește în definitiv un pesimism a cărui asprime ar fi crescut cu îndărătnicia împotrivirii.

Blândețea relativă a pesimismului eminescian provine însă și din faptul că el nu se nutrește niciodată din acel otrăvit izvor din care și-au scos alimentul deznădejdii și complementul acesteia – energia protestului eroic – unii dintre poeții și filozofii pesimiști ai Apusului.

Natura nu este dușmana muzei lui Eminescu. Plângerile omului nu rămân fără ecou în marile ei spații înghețate (s. n.). Ea nu se arată plină de cruzime față de ființa omenească […]. Natura îi este prietenă poetului nostru. […]

Eminescu devine un cântăreț al frumuseților firii. […] …Ea îi este un mediu prielnic și familiar. […] …El opune neliniștii umane pecetea naturii. […] Dacă ne întrebăm, acum, cum ni se înfățișează universul văzut al lui Eminescu, găsim că poetul nostru nu este un pictor al formelor, ci un pictor al luminii (s. n.)”.

[8] Perspectiva este prezentă în atitudinea lui Mircea Eliade, care o tratează ca o moștenire genetică, atât acasă (a se vedea Domnișoara Christina sau Șarpele), cât și în fascinația declarată față de jungla indiană (în Nopți la Serampore sau Maitreyi).

[9] Tudor Vianu despre Eminescu, op. cit., p. 196: „Întreaga poemă Mușatin și Codrul prezintă o mare însemnătate pentru caracterizarea peisajului eminescian. Căci aci se găsesc, ca într-un adevărat rezumat substanțial al viziunii sale, mai toate firele artei de peisagist a lui Eminescu. Și tot aci, prin localizările geografice pe care le conține, putem obține preciziuni și asupra regiunii care a inspirat pictura sa.

Nicio altă parte a țării n-a avut norocul unei transfigurări poetice de frumusețea și adâncimea aceleia pe care Mihail Eminescu a consacrat-o Moldovei nordice și păduroase a nașterii și copilăriei sale. Aș spune însă că întreaga lui poezie se resimte de experiența pădurii. […]

După cum, în pictura lui Rembrandt, reflexele luminii sunt cu atât mai misterioase cu cât izvorul lor nu este reprezentat niciodată, tot astfel rezonanțele liricii lui Eminescu vin neliniștitoare către noi, din adâncimi enigmatice ale sufletului”.

[10] Idem, p. 73. [11] Ibidem. [12] Idem, p. 95.

Did you like this? Share it: