Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

G. Călinescu, în studiul său din 1934, intitulat Opera lui Mihai Eminescu[1], are meritul de a fi luat în discuție toate sursele posibile și de a fi considerat opera postumă, manuscrisă, a poetului ca esențială în discriminarea valorii lui literare.

Despre Eminescu, Călinescu a gândit balzacian, vrând să-l așeze într-o construcție arhitectonică impunătoare: „trebuia, firește, să judec pe Eminescu în cuprinsul literaturii române și al literaturii universale”[2] și, „înainte de a analiza opera (s. n.), să definesc pe poet în mijlocul literaturii universale, să-i descopăr legăturile sanguine”[3].

El are în primul rând în vedere proiectele ample eminesciene, dramatice, poetice sau narative, așa încât perspectiva asupra operei se modifică substanțial, deoarece el așază proiectele înaintea lucrărilor finite. Destule poeme au fost segregate din proiecte dramatice mult mai generoase, iar centrul de greutate al operei poetice se comută și el pe lucrările de mari dimensiuni, ca Memento mori sau Luceafărul.

Cu el ajunge la apogeu curentul schopenhauerianist care a pornit de la Maiorescu – după care intră în declin vertiginos. De altfel, după ce Tudor Vianu scrisese anterior că „apropierea dintre Eminescu și Schopenhauer s-a făcut de atâtea ori încât ea poate fi considerată astăzi ca un adevărat curent al istoriei literare”[4], cinci ani mai târziu Călinescu ajunge la următoarea concluzie, exprimată în prefața lucrării sale: „am constatat că Eminescu este mai schopenhauerian decât se bănuiește”[5]. Un întreg curent bănuia încă prea puțin…

Pe lângă judecata estetică pe care și-a impus-o ca suverană în exegeza textelor, Călinescu a încercat o incursiune în profunzimea psihologică și afectivă a poetului de geniu și realizarea unei taxonomii a valorilor intrinseci, culturale și literare, ale operei.

Studiul lui Călinescu presupune două mari părți. Prima este o cercetare vastă asupra operei și caietelor eminesciene, precum și a informațiilor complementare, în căutarea izvoarelor și în vederea argumentării premeditate a universalității spiritului eminescian, pentru a-l putea integra pe Eminescu în galeria marilor personalități culturale și literare europene, alături de Shakespeare, Dante, Petrarca, Goethe, Schiller, Schopenhauer etc. A doua este o imersiune exegetică în substanța operei.

În primul rând, „poetul are o gândire esențial macrocosmică”[6], construiește Paradisul în lună, e obsedat de „desfacerea nebuloaselor” și contemplă „vârtelnița aștrilor”[7] (înaintea lui van Gogh, adăugăm noi, care vizualiza în pictură fuioare de stele). Călinescu descoperă în Eminescu „un filozof al naturii și al instinctului”[8], un regresiv către ordinea arhaică a lumii și a societății, retractil către „starea incultă”[9], un apologet al decrepitudinii materiei către formele originare, adoptând un „anti-intelectualism adânc românesc”[10]. Moldova lui Eminescu e „o junglă cu desăvârșire arhaică, unde până și oaia este sălbatică”[11].

Poetul este un „temperament rustic în amor”[12] „lipsit de curiozitate psihologică”[13], amor din care sunt absente „intelectualismul și sentimentalismul”[14]. Deși e capabil de voluptăți cataleptice, Eminescu are pentru iubire „o evlavie adâncă”, pentru el idila este „de o gravitate evanghelică”[15]. Bărbatul eminescian e „un călugăr needucat în marile patimi”[16], pe care femeia îl invocă/ invită și îl inițiază prin grația pudorii și a inocenței/ ignoranței sale.

Relevant este totuși faptul că G. Călinescu a purces la comentariul literar fără a mai lua decât sporadic aminte la izvoarele pe care le inventariase cu atâta hărnicie (mai des îl amintește doar pe Schopenhauer), lăsând urmașilor această sarcină, de a descoperi o aplicare a surselor pe textele propriu-zise. Pe care ei au împărțit-o în funcție de propriile aptitudini și de propria erudiție.

Călinescu a detectat biblioteca parcursă de Eminescu (pe cât posibil), fără a putea însă cartografia determinările provocate. În afară de Schopenhauer, pe care îl invocă abuziv, din punctul nostru de vedere, în fața eclectismului acestui material bibliografic își declină responsabilitatea determinării proporțiilor în ce privește importanța izvoarelor descoperite.

Prin urmare, contribuția sa la interpretarea importanței surselor interne ale operei eminesciene este minoră, deși un pas important înainte s-a făcut prin însăși identificarea lor, chiar și incompletă.


[1] Este cel care i-a schimbat numele din Mihail (numele de botez și care apare pe primele ediții ale poeziilor sale) în Mihai, deși Tudor Vianu sau Lucian Blaga au scris întotdeauna Mihail.

[2] G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. I, op. cit., p. 1.

[3] Idem, p. 3.

Premeditarea lui Călinescu pentru a-l situa pe Eminescu în panteonul geniilor literaturii universale înainte de a analiza opera este justificată dacă avem în vedere o situare valorică. Ceea ce ni se pare un pic forțat este încercarea lui de a descoperi legături sanguine mai puternice, din punct de vedere ideatic, dar care ne lămurește insistența sa asupra filosofiei schopenhaueriene la care ar fi aderat Eminescu.

În același timp, avea pretenții faustic-demiurgice: „vom aduce o refacere anatomică a tabloului spiritului creator eminescian și vom insufla duh foilor risipite…” (Idem, p. 5).

[4]  Tudor Vianu despre Eminescu, op. cit., p. 39.

[5] G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, op. cit., p. 2. Poate că și Vianu a avut aici un cuvânt greu. În opinia noastră, Călinescu exagerează de multe ori, presărând în paginile sale impresia că Eminescu seconda cu fidelitate cugetării lui Schopenhauer.

[6] G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. II, op. cit., p. 171.

[7] Idem, p. 175. [8] Idem, 181. [9] Idem, p. 207.

[10] Idem, p. 205. Îl promova și Mircea Eliade, printre alții, în perioada interbelică, reprezentând o atitudine complexă pe care nu o destăinuie sensul ad litteram al aserțiunii călinesciene.

[11] Idem, p. 210. [12] Idem, p. 191. [13] Idem, p. 190. [14] Idem, p. 191.

Împotriva acestor ultime opinii călinesciene se pronunță deschis Ștefan Cazimir:

„Erosul [la Eminescu] ia naștere din gândire, se înalță și se sfințește prin gândire, iar despărțit de ea se întunecă și moare. Flacăra iubirii este, dintru început, o flacără a spiritului. Focul ei va încinge întreaga ființă, dar scânteia dintâi se află în cuget. […] În erotica eminesciană, gândirea e leagănul sentimentelor și totodată sanctuarul lor. […] În imaginea obiectivă a îndrăgostiților eminescieni, ca și în aceea pe care și-o făuresc unul despre celălalt, atitudinea gânditoare e nelipsită. […]

După cele amintite mai sus, unele teze ale lui G. Călinescu privind erotica eminesciană («Îndrăgostiții nu gândesc nimic (s. n.), nu se încețoșează unul pe altul în niciun simbol și n-au niciun fel de emoție complementară care să nu se bizuie pe funcția sexuală») generează firești rezerve.

Fără a tăgădui notele senzuale implicate în viziunea lui Eminescu și fără a goni exclusiv după efluviile de sentimentalism pur, «ca spre a spăla pe poet de unele mișcări necurate ale inspirației», vom crede totuși că erotica sa transcende limitele «serafismului animal». Absența gândirii, când se poate cu adevărat vorbi despre aceasta, reprezintă un teribil stigmat”.Cf. Ștefan Cazimir, Stelele cardinale. Eseu despre Eminescu, Ed. Eminescu, București, 1975, p. 23-25.

[15] G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. II, op. cit., p. 197.

[16] Idem, p. 204.

Did you like this? Share it: