Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Reîntoarcere la Nichita [72]

Nichita se dezbară tot mai mult de frica față de cenzura și represiunea comunistă. Remarc acest lucru din faptul că însuși termenul „biserică” apare în mai multe poeme (deși există și alte versuri în care pare că e precaut, că își ia măsuri de protecție).

Astfel, la capătul unor întrebări filosofice, Nichita ne vorbește despre…biserica timpului:

Trăim un prezent pur?
A trăi înseamnă timp?
Timpul este tot ceea ce nu înțelegem?
Timpul este tot ceea ce nu suntem noi?
Există timp acolo unde nu este nimic altceva?
Timpul este fără să fie?
Timpul este însuși Dumnezeu?
Inima mea bate în timp?
Sunetele, mirosurile,
pipăitul, gustul, vederea
sunt chipuri ale timpului?
Timpul este legat de lucruri?
Timpul este legat de cuvinte?
Gândurile sunt timp?
Timpul este însuși Dumnezeu?
A fi, înseamnă timp?
A avea, înseamnă timp?

Ceasurile sunt bisericile noastre
de mână sau de buzunar,
de perete…
Ne rugăm luând cunoștință
de bătaia lor înscrisă pe cadrane…

(Întrebări)

Ne rugăm la Dumnezeu „luând cunoștință” de trecerea timpului, pentru că rugăciunea înseamnă o ieșire din timp, o căutare a veșniciei.

„Ceasurile sunt bisericile noastre” pentru că noi suntem în Biserica timpului, în care ne căutăm mântuirea. Așa cum spunea Fer. Părinte Dumitru Stăniloae undeva: timpul este distanța între rugăciunea omului și răspunsul lui Dumnezeu.

Biserica nu este numai în spațiu, ci este și în timp. Timpul însuși este o uriașă Biserică sau este format din secvențe în care noi trebuie să conștientizăm, de fiecare dată, că acest moment…este o Biserică a mântuirii.

Nichita compară mișcarea limbilor de ceas sau bătaia pendulei cu bătaia clopotelor Bisericii.

Biserica timpului este de față totdeauna, în ea suntem și în ea ne putem ruga oricând.

Cam același lucru îl spune și în alt poem:

Bate întotdeauna alt clopot,
genunchii mei stau în altă biserică
și-n altă vreme.
Peste mine doarme alt înger.

Eu mă ridic de sub aripa lui și spun:
– Du-te, du-te, nu vezi că ești altul?
El îmi răspunde:
– Lasă-mă, mai lasă-mă puțin,
mi-e foarte somn,
mai lasă-mă puțin…
De ce uiți tu, că ești și tu altul!

(Bate întotdeauna alt clopot)

Suntem întotdeauna alții, dacă timpul trece. Și în interiorul timpului suntem ca în somn, ca dormind, pentru că timpul nu ne lasă să conștientizăm când trăim sau când trece clipa. Și Îngerul nostru, al fiecăruia, sub aripa căruia stăm (unii dintre noi, cel puțin, ca și poetul care se simțea stând sub aripa lui), într-un fel, este altul, devine altul, pentru că și Îngerul păzitor înaintează în experiență și cunoaștere.

„Genunchii mei stau în altă biserică”: într-o altă biserică a vremii, a timpului, a clipei. Sau chiar într-o altă Biserică, la modul real, situație în care avem o mărturie despre faptul că Nichita avea obiceiul de a intra și a se ruga în Biserici.

Iar acest lucru e adeverit și de poemul Despre starea de zbatere:

Ca și cum un tăiș superior
mi-ar fi despărțit norii de vârfurile munților,
așa se zbate trupul meu uriaș, decapitat,
lăsându-și pe cer capul fugitiv.

Nu poate să moară deși nu mai știe
ceea ce pentru el, odinioară, a fost viața.

Contemplă ochiul de sus
trupul de jos și în zbatere
Din văgăuna gâtului țâșnește
un stol de păsări ciripitoare și verzi
Mâna își înfige ghearele
ghearele lungi cât un taur fiecare în parte,
mâna își înfige ghearele
în miraj
Ochiul suspendat privește
deznădăjduita zbatere.

Corabia de carne prinsă în furtună
nu se scufundă niciodată.

Ajută-mă catedrală frumoasă
văzută de mine în alt oraș
Bate cu clopotele tale
dezordonata clipă.

Mă rog la tine frumoasă catedrală
tu, care ești în alt oraș,
fă să se verse peste mine
bunătatea liniștii

Nicio diferență nu este între trupul acesta
și trupul oricărui fluviu
decapitat dintr-o dată de delta
cea vorbitoare.

Ajungă la tine, frumoasă catedrală,
cârdul de păsări roșii
care urlând, croncănind, chihotind
din gâtul retezat – se ridică la cer.

Primește-le catedrală frumoasă
pe limba clopotului tău, primește-le
Ajută-mă catedrală frumoasă
văzută de mine în alt oraș
Dă-mi liniștea, catedrală frumoasă,
și altfel de moarte.

Este evident că rugăciunea la catedrala frumoasă e, de fapt, o rugăciunea către Dumnezeu. Pentru liniștea sa lăuntrică, pentru alinarea zbuciumului său interior, pentru o moarte lină, liniștită.

Și, când viața devine o durere și un zbucium, moartea ajunge un dor:

Se îndurerează piatra netrăită,
iepurele cel neîmpușcat,
cerbul fără rupte coarne
și eu, mai ales eu.

Se îndurerează netăiatul lemn,
soarele nevăzut de orbi se îndurerează.
Se îndurerează marea fără înecați
și eu, mai ales eu.

Se îndurerează timpul fără să curgă,
clepsidra cu nisipul sub tălpile tale.
Dureros este inorogul brodat pe o tapițerie
și eu, mai ales eu.

Se îndurerează starea de a fi fără moarte.
Dureros e gălbenușul fără pasăre.
Mai dureros decât armăsarul fără nechezat
sunt eu, mai ales eu.

(Îndurerarea)

Dar nu numai întârzierea morții îl îndurerează, a morții care să îi aducă liniștea mult dorită, ci și lipsa lui de pocăință deplină:

Putrezește calul răsturnat pe câmp,
lacrima care n-o plâng,
putrezește peste cer
ziua cea de ieri
și decade peste noi
al luminii trist noroi
și te duci tu trupule
odată cu trupele
ale viermilor
și ale iernilor…
ale florii de zăpadă
care nu mai vrea să cadă.

(Putrezirea calului)

Ziua care a trecut fără pocăință și fără lacrimi e o zi pierdută, spun Sfinții Părinți, învățătorii isihasmului. Rugăciunea fără lacrimi este deșartă. Iar Nichita Stănescu se face aici un ecou al acestor scrieri, afirmând că „putrezește lacrima care n-o plâng”. Pentru că lacrimile noastre neplânse se fac în noi putregai al păcatului nepocăit.

Când trece ziua fără să ne plângem păcatele, atunci „putrezește peste cer/ ziua cea de ieri”, lumina soarelui ni se face „noroi”, iar omul își pregătește ducerea la un loc cu viermii, nu numai cu viermii pământului, ci și cu viermii cei neadormiți ai Iadului, pentru că floarea de zăpadă nu mai vrea să cadă. Adică iertarea lui Dumnezeu, cea prin care „mai vârtos decât zăpada mă voi albi” (Ps. 50, 8, Biblia 1914).

Lacrimile pe care nu le plângem putrezesc în noi. Odată cu noi, care putrezim de vii în păcatele neplânse.

Reamintesc că, în comentariul pe care l-am făcut mai sus, la Elegia oului, a noua, am afirmat că „«Sinele» încearcă din «sine» să iasă,/ ochiul din ochi” reprezintă căutarea extazului, a ieșirii din sine, a revelației dumnezeiești, la care nu se ajunge decât prin pocăință, prin plâns: „Numai lacrima, numai ea/ transportă sinele către sine/ ridică sinele din sine,/ ia sinele din sine/ prin simplă luare” (Prin simpla luare, vol. Laus Ptolemaei). Și că, în absența ploii lacrimilor, omul „însuși pe însuși se lasă/ ca o neagră ninsoare, de greu”[1]

În acest sens consideră poetul că:

Ar trebui să existe și pentru trădători un altar.
Și pentru lași și pentru curve ar trebui
o biserică, o biserică spre alinare…

Ah, încep să nu mai fiu,
și nu dintr-o dată și măreț,
ci rând pe rând
câte rânduri sunt pe lumea asta,
câte absențe de biserici sunt pe lumea asta,
chiar în landa[2] aceasta…

Nu există biserică
pentru rugăciunea ofilirii florii…
Unde, suflete, să se roage iepurele împușcat
și unde să își plângă lacrima de rugină
pușca vânătorului mort?

Oare pietrele pe care calcă roțile și caii,
au ele vreun dumnezeu al pietrelor?
Și dacă au un dumnezeu al lor
în ce biserică de piatră stau
în genunchi de piatră, pietrele?

(În landa de piatră)

Bisericile acestea ar trebui să existe în sufletele noastre, în care să plângem pentru toate aceste lucruri, pentru cei păcătoși cât și pentru toate lucrurile triste și suferinde ale lumii. Ne amintim și de versurile: „Tristețea mea aude nenăscuții câini/ pe nenăscuții oameni cum îi latră” (Cântec, vol. Dreptul la timp)[3].

Și da, toate lucrurile au un Dumnezeu, pe Dumnezeu Creatorul, care le-a făcut, și pentru ele trebuie să suferim și să plângem. Noi  suntem cei care nu le facem biserici în sufletele noastre.


[1] Cf. și http://www.teologiepentruazi.ro/2016/03/27/reintoarcere-la-nichita-22/.

[2] Landă = șes întins situat pe țărmurile Atlanticului, format din nisipuri marine neproductive fixe sau mișcătoare. Cf. https://dexonline.ro/definitie/landă.

[3] A se vedea mai sus și comentariul meu la A șaptea elegie și discuția purtată în jurul semnificației acestor versuri. Sau aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/03/17/reintoarcere-la-nichita-20/.

Did you like this? Share it:

Previous

Eminescu: între modernitate și tradiție [9]

Next

Fără glume la teologie!

2 Comments

  1. Adi Sterian

    uau, foarte frumos!!! l-am citit pe Nichita dar n-am sesizat aceste versuri. foarte tare ca un poet sa se poate exprima atat de duhovniceste, mai ales aceea cu putrezeste lacrima care n-o plang

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Domnule Adi Sterian, de multe ori putem să trecem peste versuri cu semnificații foarte profunde, duhovnicești chiar, din operele poeților noștri, pentru că am fost învățați…să nu le căutăm niciodată.

      Înțeleg că sunteți un om credincios sau cu apetență pentru interpretarea care nu e rigidă, fixistă, care nu are prejudecăți și nu exclude din start înțelesurile adânci, spirituale, dacă v-a bucurat descoperirea comentariului meu.

      Veți găsi pe platforma noastră foarte multe comentarii de acest fel, așa că vă invit să le citiți cu atenție și cu nesaț pentru studiu sau lectură. Putem să vă surprindem și să vă facem încă multe alte bucurii, dacă ne citiți mai departe. Numai bine!

      Psa. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén