Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Vladimir Streinu, deși nu i-a dedicat lui Eminescu studii atât de extinse precum Vianu sau Călinescu, totuși a sesizat câteva fapte esențiale[1].

El menționează o serie de poeme din opera lui Eminescu[2], care conțin versuri enigmatice, ceea ce justifică aprecierea sa ca „un poet pe cât de mare, pe atât de ermetic”[3] și ca poet obscur[4]. Observația lui este relevantă și conține implicit și o recomandare, aceea că „cele mai multe” dintre versuri trebuie „comentate cu alte versuri eminesciene din restul operei”[5].

Urmărind evidențierea unor valori alpine ale liricii eminesciene, Streinu pune punctul pe i și, fără a privi superficial poezia erotică sau pe cea filosofică/ de idei, escaladează trepte exegetice importante pentru a conchide că „poezia lui Eminescu este în primul rând un spectacol cosmic, pe care nimeni nu l-a imitat”[6].

V. Streinu va așeza în centrul cugetării poetice eminesciene poemul Floare albastră, mergând pe firul concepției naturaliste (organiciste) a poetului[7].

Considerând, deci, că „opera sa are un sâmbur sau o ghindă, de la care critica se vede datoare să plece, zicându-i cum va vrea, nucleu, centru sau embrion”[8], criticul identifică acest „nucleu”[9] ca fiind Floare albastră, deoarece conține „ordini de valori antinomice, una transcendentă, eternă și severă, alta imediată, temporală și atrăgătoare [și care,] ele mărginesc aspectul sau forma internă a poeziei”[10].

Sau altfel spus, „perpendicitatea transcendentului la real, de o parte, și vocația realului la transcendent, de alta, compun latența embrionară din Floare albastră, pe care opera întreagă o va actualiza și multiplica, urmând să reînflorească suprem în Luceafărul[11].

Prin aceasta, desemnează faptul că în interesul primordial al poeziei eminesciene se află perpendicitatea transcendentului la real și vocația realului la transcendent, și subliniem acest lucru, pentru că această vocație nu era decât tema esențială a literaturii medievale.

Și la nivelul expresiei poetice, Streinu receptează o „mutație stilistică”[12] esențială, produsă odată cu acest poem, prin care, de la „adevărate metafore”, care sunt „sinteze verbale” ale poemelor anterioare, se trece la numirea directă a unor „realități materiale, ca într-o proză nefigurativă” și la o exprimare lirică în care „nicio expresie nu pare figură poetică”[13].

Cuvintele devin așadar ele însele simboluri simple și „în viziunea ideală, cuvântul numește ca în vederea reală”[14]. Este o altă caracteristică a poeziei eminesciene și, deși Streinu n-a sesizat, reprezintă tot o punte de legătură cu limbajul, viziunea și tipul de scriitură medieval.

În altă parte, luând în discuție apropierea pe care Vianu o făcuse între imaginea tragică a Greciei din Memento mori și viziunea lui Burckhardt, Streinu opinează totuși că, în poemul eminescian, „viața elină, văzută winckelmannian, arată ca o insulă idilică a istoriei”[15]. Ceea ce nu anulează însă ipoteza lui Vianu, pentru că această imagine este doar o iluzie, căci prăbușirea Greciei oglindește „procesul degradării lumii, care pe nesimțite cade[16].

V. Streinu e de părere – spre deosebire de Călinescu – că Eminescu știa limba engleză și că izvoarele principale din Shakespeare sunt Hamlet și Sonetele[17].

Pentru Streinu, Eminescu este „suma lirică a întregului romantism european” și el „umple cu sinteza lirismului său interstițiul istorico-literar dintre romantism și simbolism (1867-1885), care fără el ar putea părea o ruptură”[18]. Bușulenga va continua această perspectivă, a unui Eminescu ultim mare romantic, pe care n-o acceptă Del Conte și Mircea Scarlat.


[1] Vladimir Streinu, Eminescu. Arghezi, ediție alcătuită și prefațată de George Muntean, Ed. Eminescu, București, 1976, p. 25, 27: Streinu a fost atent la schimbarea de paradigmă a receptării critice și publice a poetului, începând de la moartea sa. El a remarcat (la aproape zece ani după monografia lui Călinescu) că etichetele cele mai frecvente aplicate poetului sunt acelea de poet universal – „alături de Dante, Shelley, Goethe, Poe etc.” –, poet popular (apreciat de un public „simțitor față de latura erotică a sensibilității eminesciene”) și poet dificil (orice vers obscur devenind imediat interpretabil prin apelul la Schopenhauer), ultima făcând obiectul și dând titlul unui articol aparte. Insistăm, pentru că observațiile lui V. Streinu sunt de finețe.

[2] Venere și Madonă, Sara pe deal, Floare albastră, Dorința, Împărat și proletar, Înger de pază, Departe sunt de tine, Apari să dai lumină, Egipetul, O, mamă etc., cf. Idem, p. 33-40.

[3] Idem, p. 33. În opinia lui V. Streinu, „dificultățile poeziei eminesciene […] fac parte din trei categorii. Sunt mai întâi expresii și versuri neînțelese, sunt apoi poeme întregi neînțelese și, în sfârșit, în al treilea rând, vin propozițiile fundamentale ale lirismului eminescian, care fac din Eminescu, în ciuda presupusei sale popularități și a limpezimii […], un poet pe cât de mare, pe atât de ermetic”, cf. Ibidem.

[4] Cf. Idem, p. 31. [5] Idem, p. 34. [6] Idem, p. 29.

[7] „El vedea și concepea organic, unitar și îndeosebi sferic, din tinerețe”, cf. Idem, p. 55.

[8] Idem, p. 56.

[9] „Nucleu de virtualități care, actualizate în marea lui operă viitoare, îi susțin în același timp imaginea de poet universal”; „cochilia numită Floare albastră […] e zvonul de potențialități pe care îl va actualiza numai opera eminesciană întreagă”, cf. Idem, p. 67.

[10] Ibidem. [11] Idem, p. 69. [12] Idem, p. 65. [13] Idem, p. 64. [14] Idem, p. 65. [15] Idem, p. 82. [16] Idem, p. 83. [17] Idem, p. 88-91. [18] Idem, p. 93.

P. Constantinescu aprecia, de asemenea, că Eminescu este o „sinteză a romantismului european”: „Eminescu însuși nu ni se pare exclusiv un «produs tardiv al romantismului german» [opinia lui Ș. Cioculescu], opera lui sintetizând însuși romantismul european, în tot ce are mai esențial și deci universal”, cf. Pompiliu Constantinescu, Eseuri critice, Ed. Casa Școalelor, București, 1947, p. 208, 212.

Did you like this? Share it: