Nichita e dintre poeții și dintre oamenii care nu suportă să nu sufere împreună cu cei ce suferă, care nu pot să nu fie compătimitori cu toate lucrurile care se consumă treptat și pier (un alt punct comun cu Arghezi).

Îl surprindem exprimând o perspectivă ascetică ortodoxă și atunci când exclamă: „Ah, iar sunt frumos la vedere!/ Iar m-a părăsit umilința trupului” (Ciuleandra).

Am observat, de asemenea, de mai multă vreme, obsesia pietrei la Nichita (la fel cum îl obsedează și oul, sfera, iarba, aripile, zborulcuvântul și necuvântul) și l-am văzut pe poet preocupat de statutul ei ontologic și de raportarea  sa, ca ființă umană, sau a altor ființe/ creaturi la ea. Pentru că piatra, în ordine creaturală, este pe treapta cea mai de jos a existențelor, fiind o materie imobilă și lipsită de viață.

„Interiorul lor”, al pietrelor, „este în același timp interiorul timpului”. „În pietretotul este dur”, dar, în ele, „timpul poate fi pipăit”. Și, deși „pietrele dau din aripi cel mai încet”, totuși „țin în ele pe regele păsărilor” (Transparentele aripi, vol. Oul și sfera), adică cuvântul sau…necuvântul.

Întrebându-se „în ce biserică de piatră stau/ în genunchi de piatră, pietrele?”, poetul sugerează că pietrele își sunt biserici pentru ele înseși.

Și, raportându-se la Lc. 19, 40 („De vor tăcea aceștia, pietrele vor striga”, Biblia 1914), Nichita afirmă, despre poezia sa: „Putem să spunem că am spus/ ceea ce spune piatra unei pietre/ când plângi la cel de al treilea strigăt de cocoși/ Petre” (Desen pe o aripă). Căci piatra numită Petru a plâns…

Adică: am strigat strigătul pietrei către alte pietre, către pietrele umane, către inimile împietrite. Am spus ceea ce strigă piatra sau ceea ce vestește al treilea cântat al cocoșului: pocăința.

„Punctul meu de vedere e punctul pietrei” (Schimbarea la față). Pentru că, deși „s-a pus la îndoială piatra/ ca vorbire” (Clipa cea repede, vol. Epica magna), poezia lui a actualizat acest tip de vorbire.

Astfel că epifania cuvântului se poate numi și Arătarea pietrei:

Eu îți arăt cel mai frumos lucru al meu
adică versul, chiar versul ți-l arăt
și te întreb:
crezi tu că seamănă cu o piatră, crezi tu?

Tu, copacule, îmi arăți frumosul cel mai frumos de pe tine,
mirosul tău mi-l arăți
și mă întrebi binemirositorule:
crezi tu că seamănă cu o piatră, crezi tu?

El îmi arată ce este mai frumos în el,
viața lui plăpândă mi-o arată,
viața lui străvezie mi-o arată întrebându-mă:
crezi tu că seamănă cu o piatră,
crezi tu că seamănă cu o piatră?

Conținutul pietrei echivalează cu arătarea sublimului din cuvânt, din poezie. De aceea spusese că: „Cine vrea să semene grăunțe [ale cuvântului]/ mai întâi trebuie să spargă pietre” (Transparentele aripi).

Iar poemul Pietre de mâncare ne trimite la Foamea de cuvinte, din vol. Oul și sfera.

Dar și în vol. Un pământ numit România, găsim acest poem:

Mizerabile pietre
se lasă linse de cuvinte
și numai astfel se topesc,
dispar numai în dinții silabelor.

Cât de greu trebuie că îți este
ție, suflet gramatical,
să te sprijini
de-o pantă de munte
fără s-o sfărâmi.

Mă-ntreb ce ne putem face
cu ideea de piatră. Va trebui
s-o ținem în cuvinte
pentru că pietrele, sunt convins,
s-ar sfărâma imediat
sub apăsarea ei, dac-ar ști-o.

Și mă gândesc că și noi
ne-am sfărâma imediat
dac-am înțelege ideea
care ne scrie cu o rază violentă

(Mizerabile pietre)

Pentru că ideea care ne scrie e a lui Dumnezeu, Cel ce „scrii mai dinainte a istoriei gândire” și Care „c-o rază de gândire ține lumi ca să nu zboare” (Mihail Eminescu, Memento mori).

Iar noi ne-am sfărâma dacă am vrea să înțelegem această rază sau tăria cu care ne scrie. Așa cum pietrele s-ar sfărâma dacă ar putea…gândi cuvântul sau ideea care le desemnează. Pentru că acest lucru e mai presus de statutul lor ontologic. După cum nici omul nu își poate depăși condiția de creatură a lui Dumnezeu pentru a înțelege raza violentă a lui Dumnezeu, plină de vehemența puterii de creație.

Revenind la poemul Arătarea pietrei, poetul se întreabă dacă „cel mai frumos lucru al meu/ adică versul” seamănă cu o piatră, adică: dacă el este o creație autentică.

Pentru că piatra e o creație stabilă. Pe care numai Dumnezeu o poate face. Pare simplă și neimportantă, este aspră, nefinisată și fără viață. Dar este o creație.

Versul e un produs uman, după cum mireasma copacului e un produs al acestuia. Iar poetul poate fi bineînmiresmat de harul poeziei, dacă Dumnezeu îi dăruie acest lucru, precum copacului îi dă darul de a avea esență înmiresmată.

Seamănă versul cu o piatră? Seamănă viața „plăpândă” și „străvezie” a cuvântului poetic cu o piatră?

Poetul se întreabă, cred, dacă din darul lui Dumnezeu a rezultat ceva creator care să aibă autenticitatea creației lui Dumnezeu. Măcar autenticitatea unei creații elementare, precum piatra.

Sau dacă cuvântul lui poetic are tăria cuvântului pietrei strigătoare despre care vorbea Hristos: seamănă cuvântul meu poetic cu piatra care strigă? E acesta necuvântul pe care l-am învederat, care să despartă între bine și între rău și lumina de întuneric, care să despartă apele[1]? „Crezi tu?”, ne întreabă poetul.

Sau întreabă esența copacului, dacă a reușit să vorbească în limba binemirositoare pe care a dat-o Dumnezeu la început Sfinților Protopărinți Adam și Eva, prin care puteau înțelege și comunica cu toată creatura (deziderat poetic pe care l-am văzut exprimat încă din vol. O viziune a sentimentelor, în poemul Cântec II: „E o cunoaștere aidoma cunoașterii dintâi,/ Când lumile-ți încep la căpătâi,/ Și-ți bat în văz și în auz, anume,/ Și mâna-ntinsă simte o dimensiune,/ Și fiece mirare e un nume”).

În comentariul meu din 2002, spuneam:

„Obsesia ontologizării pietrei îl urmărește pe poet, încât deplânge lipsa unei biserici de piatră, în care să stea în genunchi de piatră, pietrele; iar în poemul Arătarea pietrei, aceasta devine un fel de unitate de măsură a ființării frumuseții, pentru că lucrurile cele mai inefabile, sunt comparate cu imuabilitatea pietrei, și anume: cel mai frumos lucru al meu/ adică versul, și frumosul cel mai frumos al copacului, mirosul, cât și viața însăși sau ce este mai frumos în el,/ viața lui plăpândă… străvezie.

Nichita compară ființa frumuseții cu nemișcarea în sine a pietrei, care în afară nu are frumusețe, nici formă, decât aleatorie. Pentru că inefabilul plăpând și străveziu trebuie să aibă tăria pe care o are în sine piatra.

Frumusețea aceasta este treimică – un eu poetic, un tu harismatic (copacul binemirositor) și un el care personifică persoana însăși [a poetului] – «sinele liric reprezentat ca persona»[2] – : o esență inefabilă, o esență pură și o esență totală – un  calos cagaton [calocagaton], în care ceea ce este frumos, ce este bun și ce este iubire, formează desăvârșirea imuabilă.

Poezia lui Nichita este «treimică» ea însăși și în aceasta a intuit el perfecțiunea poeziei, pentru că totdeauna momentele poemului sunt trei, după care orice continuare este lipsită de sens”[3].


[1] A se vedea comentariile mele anterioare, mai sus, la poemele Cântec I, Poveste sentimentală, Cântec II (vol. O viziune a sentimentelor), Necuvinte (vol. Un pământ numit România), Încins (vol. În dulcele stil clasic) și Schimbarea la față (vol. de față, Măreția frigului). Sau aici:

http://www.teologiepentruazi.ro/2016/01/03/reintoarcere-la-nichita-3/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2016/11/27/reintoarcere-la-nichita-59/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2017/01/11/reintoarcere-la-nichita-64/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2017/01/30/reintoarcere-la-nichita-68/.

[2] Oana Chelaru-Murăruş, Nichita Stănescu – subiectivitatea lirică, op. cit., p. 121.

[3] Gianina Maria-Cristina Picioruș, Nichita Stănescu. Fenomenul limbii poezești, op. cit., p. 106-107, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2009/10/26/nichita-stanescu-fenomenul-limbii-poezesti/.

Did you like this? Share it: