De 27 de ani România încearcă să fie democrată, să construiască oameni democrați, adică oameni care au opțiuni și știu să aleagă și care înțeleg diversitatea și nevoia diversității într-o societate, însă există o parte din populația României care e încă comunistă. Adică iubește comunismul, s-a simțit bine în comunism, practică parvenitismul și diletantismul din comunism și are oroare față de valori, față de diversitatea personală și de alegere. Și pe cât democrații vor „schimbare”, pe atât comuniștii vor „să nu se schimbe nimic”.

Comunismul e și el o alegere. Căci dacă ești democrat și nu înțelegi nevoia altora de extremism și de utopie, atunci nu ești democrat adevărat. Însă eu cred că între comuniști și democrați, între trecut și prezent, există o mare parte dintre români care sunt comunistoizi, ca să nu le spun comunisto-democrați.

Adică nu le mai place, cu totul, comunismul, deși s-au simțit bine în comunism și și-au făcut un nume pe atunci, dar nici nu le place cu totul democrația, pentru că nu sunt în stare să accepte pe cei care gândesc și aleg altfel decât ei.

Și eu când văd că, pe undeva, se mai dorește discuția comunism vs democrație, am un zâmbet trist, pentru că e nevoie de oameni noi, care n-au de-a face cu comunismul, pentru ca să se întrebe acest lucru, și nu trebuie aduși comunistoizii, care nu sunt nici cal, nici măgar, ci catâr, ca să discute chestiunea.

Pentru că cei în vârstă, cu rare excepții, n-au chef pentru democrație, dacă toată viața au trăit într-o lume fără șanse, ci pentru ei democrația e o pierdere, pentru că și-au pierdut traiul bun de odinioară, iar celor foarte tineri, care sunt democrați pentru că se nasc în democrație, democrația le oferă prea puține șanse, dacă nu au pile și relații.

De ce? Pentru că vremea de față e a comunistoizilor. E a acelora care se prefac că sunt democrați, deși ei sunt comuniști până în unghii. Și comunistoizii nu sunt doar la țară sau doar la oraș, ei nu sunt doar cu puțină carte sau cu multă, ci comunistoizii sunt de sus și până în josul societății. Pentru că cei de 50, 60, 70, 80, 90 de ani în clipa de față au trăit în plin comunism și știu cum a fost. Și ei au, mai degrabă, reflexe comuniste decât democrate. Pentru că nu suportă dialogul, nu-l acceptă pe cel care nu e ca ei, nu vor o lume decât după regulile lor.

Însă democrația e lumea majorității și nu a minorităților.

În democrație oamenii aleg, respectă legile, muncesc, procreează, se plimbă, studiază, fac toate acestea în mod liber.

Iar eu îi înțeleg foarte bine pe toți. Înțeleg toate cele 3 categorii de români. Îi înțeleg și pe comuniști și pe comunistoizi (pe descurcăreții care profită de democrație), cât și pe cei care sunt nevoiți să fie democrați, pentru că se nasc și trăiesc în democrație. Pentru că nimeni nu și-a ales când să se nască. Fiecare ne-am născut când a vrut Dumnezeu și părinții noștri.

Ce vină au unii că s-au născut în 1923 și alții în 2002? Însă problema nu constă în data în care te-ai născut și nici dacă ai avut sau ai vreun rol politic în lumea ta. Ci problema e dacă politica statului te-a schimbat sau nu interior.

Pentru că unii sunt comuniști în gândire și simțiri nu pentru că au avut de-a face cu partidul comunist, ci pentru că și-au însușit modul de-a fi al vremii lor. Au crezut în ideologiile vremii lor. Tot la fel, în democrație, poți să ai implicare politică sau să nu ai niciuna. Dar dacă ai una, în democrație, și nu poți să îl accepți pe cel care gândește diferit de tine, atunci ești comunistoid. Adică nici comunist și nici democrat. Îți plac schimbările postrevoluționare, îți place că te poți plimba, că poți face bani. Îți plac schimbările doar care te avantajează. Dar democrația înseamnă și să accepți ceea ce te dezavantajează. Democrația înseamnă să accepți vocea majorității, vocea care s-a exprimat legal, vocea care alege și să nu vii, la spartul târgului, cu pretenții de schimbare a votului.

Eu n-am fost îmbâcsit deloc de lumea comunistă, tocmai de aceea la vârsta de 12 ani revoluția m-a scăpat de ideologizare. În democrație însă, eu am judecat partidele politice după eficiența lor pentru România, după cât fac pentru România, și nu le-am crezut niciodată „salvatoarele” noastre de toate problemele. Pentru că partidele politice, la guvernare, ne creează doar cadrul instituțional și legal în care să funcționăm…dar nu trebuie să învețe, să muncească, să aleagă, să trăiască în locul nostru.

Statul democratic îți oferă un mod de a fi în democrație și nu te obligă să fii cineva. Ca să fii cineva trebuie ca tu să alegi și să muncești mult, zilnic, pentru acest lucru. Iar asta înseamnă să trăiești în democrație și să respecți valorile democratice.

Did you like this? Share it: