Și nu întâmplător, acum, când dezbate despre calitatea scrisului său poetic, se întoarce Nichita la a ne mărturisi despre poezia cosmică, despre vorbirea lui Dumnezeu impregnată în tot universul:

Scriere este totul.
Peștele e literă
în alfabetul mării.
O frază sunt păsările-n zbor.

Totul e scriere.
Totul este de citit.
Piatra poate fi citită, –
Iar norii ne spun o poveste.

Triste, muncite alfabete,
înșiruind istorii vaste.
Chiar mâna mea ascunde-n sine
Uitata scriere a unui imn.

Stau singur și în gânduri, Doamne,
iar gândurile litere îmi sunt.
Încerc să recompun o frază
Dar timpul meu preschimbă scrisul.

O, de-aș putea să te citesc,
o, de-aș putea să deslușesc
aceste stranii alfabete…

(Lecția de citire)

Am discutat deja despre acest poem undeva mai sus, când am comentat A cincea elegie[1]. Atunci am făcut și apropierea de Dosoftei, precum și precizarea că acest subiect străbate toată poezia românească, premodernă și modernă[2].

„O, de-aș putea să te citesc” pe Tine, Doamne, pentru Care „stau singur și în gânduri”, ca Psalmistul de odinioară, în poetizarea Sfântului Dosoftei. „O, de-aș putea să deslușesc/ aceste stranii alfabete” cosmice, care disertează despre Tine, care poezesc despre Tine!

Peștii, păsările, pietrele, norii: toate formează alfabetul/ literele lui Dumnezeu. Și mai mult decât literele, frazele/ comunicările lui Dumnezeu către noi.

„Totul e scriere./ Totul este de citit” în această lume. Totul este de citit și de înțeles, de interpretat cu înțelepciune, cu înțelepciune dumnezeiască.

„O, de-aș putea să te citesc” pe Tine, Doamne, din Biblia lumii, din cartea universului (exclamă poetul) – după cum citesc despre Tine și în Biblie –, și să Te înțeleg cu mult mai mult decât pot cunoaște acum!

O, dacă ar ști oamenii că Tu ești sursa poeziei mele:

Ah, n-o să știe nimeni
gingașa pricină a leandrului
profunda pricină a stejarului
cauza ochilor mei.

Ah, n-o să știe nimeni
zburata pricină a păsărilor
împietrita pricină a pietrelor
cauza inimii mele.

Ah, n-o să știe nimeni
neagra pricină a pământului
curgătoarea pricină a râurilor
cauza sufletului meu.

(Starea de a fi)

„N-o să știe nimeni” mângâierile și insuflările Tale din sufletul meu, simțirile și înțelegerile harice pe care mi le-ai dăruit, pe care le-am cules cu ochii, inima și sufletul meu, și care s-au făcut pricină a poeziei mele.

„N-o să știe nimeni” insuflările dumnezeiești ale Celui despre care și Eminescu mărturisise că „inima-mi împlut-au cu farmecele milei,/ În vuietul de vânturi auzit-am al Lui mers/ Și-n glas purtat de cântec simții  duiosu-I viers” (Rugăciunea unui dac).

Arghezi, într-un moment de neputință, dorea să nu se mai vadă Dumnezeu din poezia lui: să nu se știe că mă dezmierdai / Și că-n mine însuți Tu vei fi trăit” (Psalm).

Însă Nichita deplânge faptul că nu poate să mărturisească deschis acest lucru, fie din cauza epocii comuniste, fie din cauză că nu putea explica plenar ceea ce e foarte greu sau chiar imposibil de explicat.

De aceea și spune poetul: „Putem să credem că am scris/ ceea ce poate fi citit/ pe aripa unei păsări din vis/ nemărturisit” (Desen pe o aripă).

Adică: vor înțelege cititorii ceea ce am scris când vor învăța să citească ce scrie „pe aripa unei păsări din vis/ nemărturisit”.

Numai că cititorii, în marea lor majoritate, nu sunt dispuși să citească vise nemărturisite. Pentru că ei nu sunt dispuși, adesea, nici să îi creadă și nici să îi iubească pe poeții geniali (de Sfinți ce să mai vorbim): „Nimeni nu ne crede dacă sărutăm/ pasărea în zbor, iarba înverzind. /…/ Nimeni nu ne spune: bea flămândule!/ Nimeni nu ne spune: însetatule” (Cireșar).

Nichita se plânge, în aceste versuri, de faptul că nimeni nu credea în autenticitatea sensibilității sale. Gesturile și cuvintele sale păreau multora teatrale sau ipocrite. Și, de asemenea, de faptul că nimeni nu îl compătimea, pe nimeni nu interesa nevoile sau suferințele lui ca om, deși toți „se îndestulau” cu poezia lui.


[1] Comentariul meu la A cincea elegie se poate vedea și aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/03/13/reintoarcere-la-nichita-18/.
A se vedea și comentariul meu la Elegia a zecea, mai sus sau aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/04/09/reintoarcere-la-nichita-24/.

Aceste comentarii au intrat în cartea mea, 11 elegii (comentariu literar), cfhttp://www.teologiepentruazi.ro/2016/06/15/11-elegii-comentariu-literar/.

[2] A se vedea, din nou, cartea mea, Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Vol. I. Dosoftei, op. cit., p. 156-161, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2013/06/15/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-vol-1/.

Dar și: Epilog la lumea veche, vol. I. 5 (Emil Botta), op. cit, p. 27, 76-78, 89-90, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2016/11/21/epilog-la-lumea-veche-vol-i-5-emil-botta/.

Did you like this? Share it: