Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Intelectualismul poetului se poate documenta sau nutri și altfel decât numai prin filosofia europeană modernă: „pentru a traduce acele ritmuri cerești, acele vârtejuri, pentru a exprima plictisul vieții care este numai repetare, ardoarea intelectualistă a unei întrebări ce izvorăște mereu din adâncul nostru sau calmul unei păci contemplative în fața frumuseților lumii, existau Maxim și Grigorie, Adamantios și Hrisostomul, Calist și Atanasie, Efrem Sirul și Vasile. Existau, se înțelege, Dosoftei și Varlaam, Chesarie și Filaret de Râmnic, existau frații Greceanu, existau cronicarii, începând cu bătrânul Moxa, și hrisoavele și pravilele în care se fixaseră preceptele juridice, obiceiul pământului, tradiția”[1].

Între Radu Dragnea și numele mult mai numeroase din critica românească ce neagă creștinismul sau religiozitatea lui Eminescu, Rosa del Conte se vede în dilemă[2] și se mulțumește să afirme că, totuși, în Rugăciunea unui dac, poetul „proclamă existența unui Dumnezeu personal”, care nu este „un dușman, ci un Părinte[3].

Ea încearcă să mențină o balanță critică echilibrată, luând în considerare, cel mai probabil, predispoziția sceptică a criticii românești.

Susține, pe de-o parte, că „această exigență a divinului, care este o căutare de adevăruri și valori absolute, a rămas imprimată ca o trăsătură asupra operei sale și de aceea nu ezităm să-l numim pe Eminescu un geniu religios”[4], iar, pe de altă parte, că „Biblia nu mai este pentru el mesajul Revelației”[5] și că „religio mentis este religia sa”[6]. Uneori pare că dezminte aceaste ultime considerații[7], alteori le reafirmă. Rațiunea acestor contradicții se află în profilaxia unei rejectări critice, care totuși s-a manifestat prin ignorare din partea României pentru care scrisese, elogiativ, această lucrare și spre trecutul căreia nu privește prea des cineva din „lumea occidentală, închisă în orgoliul tradiției sale”[8].

Paginile relevante pentru noi încep mai ales odată cu a doua jumătate a cărții (din punct de vedere al consistenței), de la capitolul al XVIII-lea, intitulat Eminescu și tradiția. Substratul autohton al culturii sale. Receptarea sa este unică, pentru că este prima (și singura, până la noi) care a luat în discuție aportul fundamental al corpusului literar vechi-medieval la nașterea și dezvoltarea unor viziuni poetico-metafizice excepționale, nu doar a unei originale limbi poetice: „Pentru Eminescu, universul însuși este acela care se propune ca semn și figură sacrală, ca primă hierofanie[9]. Și, sub acest aspect, el se inserează în mentalitatea religioasă autohtonă, deschisă sensului cosmic și numinosului”[10].

Despre spiritualitatea ortodoxă, autoarea consideră că, „dacă s-a alimentat la izvoarele celei mai vechi literaturi patristice, nu este întotdeauna străină de influențele neoplatonice și gnostice”[11] (o teorie de largă circulație, de altfel, în arealul catolic și, în general, occidental).

Dar ia în discuție și posibilitatea (pe care o apreciem corectă și îndreptățită) ca, „în loc să derive din mitul platonic, este mai exact să considerăm mitul platonic însuși ca o răsfrângere a unui astfel de tip de religiozitate”[12].


[1] Idem, p. 285-286. Rosa del Conte ne atrage atenția, în subsidiar, că vorbim de mai multe nivele de influență ale vechii literaturi românești asupra lui Eminescu: un prim nivel lingvistic (vizibil în reproducerea unor forme arhaice gramaticale sau a unor termeni arhaici), un nivel filologic secund (preferința unor cuvinte sau sintagme cu o coloratură metaforic-expresivă aparte, din vocabularul vechi), un al treilea literar (angajarea într-o tradiție literară care valorifică cronicile sau alte cărți vechi, urmărind date, informații, fire narative, portrete) și, în sfârșit, un ultim nivel poetic-vizionar, cel mai profund și mai abscons, care justifică însuși elanul cosmic și metafizic eminescian și posibilitatea unei hermeneutici abisale – ultimul ignorat de toată tradiția critică românească.

[2] Eminescu continua să creadă într-un „absolut care se hipostaziază în figura Demiurgului, adică a lui Dumnezeu, și e prezent în viața și în moartea omului: În țipătul copilului el strigă: sunt!/ în gemetul unui muribund el strigă: sunt!” (p. 67). Este discutabilă sinonimia între Dumnezeu și Demiurg, nu doar că ea nu este valabilă ab origine (în filosofia gnostică), dar nu credem că este adevărată nici în contextul poetic eminescian.

[3] Idem, p. 68. Deși din primele strofe reiese că „poetul simte suflul religios al divinului în fața frumuseții și a grandiozității creației, recunoaște prezența numinosului în emoțiile cele mai profunde ale inimii, în beția misterioasă a artei” (p. 69), e de părere că la final „rugăciunea plină de adorare” a dacului „se convertește în blasfemie” (p. 70).

[4] Idem, p. 272-273. [5] Idem, p. 274. p. 392-393. [6] Idem, p. 392.

[7] „Cine l-a învățat pe Eminescu vraja unei limbi [și mai mult, desigur, decât vraja limbii] ce poate exprima ritmuri existențiale atât de felurite și poate înălța la emoții atât de pure și de severe sufletul, care se simte inserat într-o aventură a vieții și a morții…? […] Ne-o spune poetul însuși, lăsându-se surprins de tovarășii lui cu acele vechi Biblii, cu acele vechi ceasloave, cu acele cronici de care îi sunt pline lăzile și care se îngrămădesc pe podelele sărmanelor sale camere luate cu chirie. Pentru prima dată spiritualitatea românească […] își găsea Poetul (s. n.)”, cf. Idem, p. 285.

[8] Idem, p. 281.

[9] Elogiile aduse de Mircea Eliade acestui studiu nu cred că sunt deloc întâmplătoare, pentru că, în bună măsură, credem că el a coincis cu propriile sale concluzii.

Din cercetările noastre, am observat o coincidență de ton între proza fantastică eliadescă și nuvelele eminesciene, precum și revalorificarea, de către Eliade, a mai multor teme și motive din opera poetului, evidentă, spre exemplu, în Domnișoara Christina, Șarpele, Pe strada Mântuleasa, dar și în alte locuri.

[10] Rosa del Conte, op. cit., p. 273.

Mai departe: „Prima sa formație (nu putem să neglijăm acest fundamental dat istoric) se desfășoară în climatul spiritualității ortodoxe, așa cum se reflectă atât în tradiția religioasă cultă […], cât și în tradiția folclorică, ce reflectă atâtea aspecte ale pietății [evlaviei] populare slavo-bizantine. Și acestea aveau să-l facă în chip natural predispus să se insereze mai târziu atât în climatul magic al filosofiei și poeziei romantice germane, cât și în cel mitic al gândirii orientale.

Însă aceste întâlniri, în loc să-i potolească neliniștea într-un adevăr speculativ abstract, aveau să înalțe în el simțul cosmic al divinului; și, prin răsfrângere, să-l facă să recunoască mai ușor în natură și în manifestările ei chipul Divinității… […]

Fie că este vorba de orizonturi nemărginite, de elanuri verticale, de vibrația moleculară a materiei, cuvântul lui Eminescu va surprinde mereu în ele prezența unui element religios imanent, ce nu se vădește ca idee rațional-formulabilă [s. n., nu se prezintă printr-o expunere dialectică în poezia lui Eminescu], ci se vădește ca sentiment [s. n., ca stare de spirit, ca trăire]. (Să se observe că epitetele sfânt, adânc, tainic, vecinic sunt toate în legătură cu o categorie de valori transcendente). De altminteri, Eminescu va duce mereu dorul unei religiozități de ton și gust patriarhal… (s. n.)”.

[11] Ibidem. [12] Idem, p. 339.

Did you like this? Share it: