Predică la Duminica Izgonirii lui Adam din Rai [2017]

Iubiții mei[1],

mulți dintre noi nu înțeleg poruncile lui Dumnezeu, pentru că le consideră „impuneri în forță” ale lui Dumnezeu în viața noastră sau „doar simple fraze caduce” care „ne întristează” existența, pentru că ne pun la un efort uriaș. Însă ei au probleme în a înțelege poruncile lui Dumnezeu pentru că Îi consideră poruncile în sine, rupte de El și nu le văd ca pe expresii ale interiorității lui Dumnezeu.

Numai că poruncile Lui ne arată cine este El. Cum simte Dumnezeu. Cum Se manifestă El. Căci Dumnezeul nostru treimic ne cere nouă să ne comportăm după cum este El, iar a fi cum este El este binele cu adevărat, atât pentru înger, cât și pentru om.

Așadar, poruncile lui Dumnezeu nu pot fi „siliri” ale noastre, ca să facem noi ceea ce El nu a făcut sau nu ar face, pentru că El ne poruncește ceea ce El este și face. Iar poruncile Lui nu ne „întristează” existența, ci ne-o umplu de sens și de slava Lui, pentru că ne dau să trăim adevărata viață a omului.

Căci cine ar putea să ne învețe care e adevărata viață a omului, dacă nu Dumnezeu, Cel care ne-a creat pe noi? Și cine poate să ne susțină, pas cu pas, în viața cu El, dacă nu El Însuși?

Pentru că, dacă luăm aminte la tot ceea ce a făcut Dumnezeu, vedem că El nu a făcut nimic „aiurea”. Pe om l-a făcut să trăiască aici, pe pământ, unde are toate condițiile de existență. Soarele stă pe cer, într-un mod minunat, undeva deasupra noastră, și nu stă nici mai departe și nici mai aproape de noi.  La fel și luna, cât și stelele. El s-a ocupat de toate stelele și planetele, de toate distanțele dintre ele, de modul cum trebuie să arate oamenii, munții, oile, pomii, peștii, țânțarii și de hrana și spațiul unde toate acestea trebuie să existe și să se manifeste.

Dumnezeu e mare și în cele mari și în cele mici. El e puternic în tot ceea ce a făcut și susține. El e prezent pretutindeni. Nimeni nu Îl poate scoate din creația Lui. Nimeni nu poate trăi fără El, căci El e sursa vieții pentru orice existență pe care a creat-o.

Nu putem face abstracție cu adevărat de prezența Lui. Nu Îl putem minimaliza. Nu putem să ne certăm cu El la modul propriu, ci toate hulele noastre la adresa Lui sunt expresii mucoase, de țânci neînțelepți.

Căci „zis-a cel nebun în inima lui: „Nu este Dumnezeu”” [Ps. 13, 1]. Și, dacă Îl contestăm pe El, ce se întâmplă? Se întâmplă asta: „Stricatu-s-au și s-au făcut urâți în obiceiuri[le] [ἐν ἐπιτηδεύμασιν] [lor]” [Ibidem]. Pentru că reversul contestării teologiei lui Dumnezeu este stricarea vieții, a moralei.

Și obiceiurile oamenilor evlavioși sunt unele bune, binecuvântate de Dumnezeu, iar ale păcătoșilor sunt pătimașe.

Căci obiceiurile oamenilor Bisericii sunt acestea: sunt oameni liturgici, dialogici, sunt iertători și milostivi, sunt buni și îngăduitori, sunt smeriți și plini de rugăciune, postesc, iubesc simplitatea, iubesc să citească, iubesc să muncească, iubesc să slujească, iubesc să facă lucruri bune.

Omul evlavios trăiește în ritmul Slujbelor Bisericii, al posturilor ei, al vieții ei. Rugăciunea e la el un obicei, milostenia e un obicei, cititul e un obicei, ajutorarea altora e un obicei, munca e un obicei, protejarea mediului înconjurător, a faunei și a florei e un obicei.

Omul evlavios trăiește în Tradiția Bisericii, adică respectând cuvintele și regulile de viață stabilite de Sfinții lui Dumnezeu. Ortodocșii nu se luptă cu Tradiția Bisericii, ci o trăiesc ca pe o realitate mereu vie și absolut importantă pentru ei. Dogmele, canoanele, Slujbele Bisericii, cărțile Sfinților Părinți nu sunt pentru ortodocși niște „antichități prăfuite”, ci realitățile cotidiene de prim ordin.

Noi trăim din adevărurile lui Dumnezeu. Noi trăim din viața lui Dumnezeu revărsată în Biserica Lui. Noi cinstim ierarhia Bisericii și nu putem trăi fără ea, pentru că o vedem ca venind de la Hristos Domnul, de la capul Bisericii, pentru că, prin hirotonie validă, de la un capăt la altul al istoriei, ea, ierarhia Bisericii, e cea care slujește Biserica lui Dumnezeu.

Pentru noi, Sfintele Moaște ale Sfinților, din orice secol ar fi ele, sunt comoara noastră fără de preț. Pentru că ele arată cine sunt Sfinții, cum arată ei, cum arată cei în care Dumnezeu a binevoit.

Sfintele lor Moaște stau lângă Sfintele lor Icoane și lângă Sfintele lor Vieți. Și când cinstim Sfintele lor Moaște, noi cinstim locurile ontologice, bisericile personale în care Dumnezeu binevoiește să locuiască prin slava Lui. Căci dacă ele nu ar fi fost trupurile unor Sfinți, cu siguranță că până acum erau oale și ulcele și nu izvorâtoare de mir, vindecătoare de boli și izgonitoare de demoni.

Slava Lui, din Sfintele Moaște ale Sfinților sau din Icoanele lor, din Viețile și Slujbele lor, e aceeași cu cea din Scriptură și din viețile tuturor creștinilor ortodocși care se curățesc de patimi și trăiesc în slava lui Dumnezeu.

Sfinții Protopărinți Adam și Eva, Părinții Sfinți ai întregului neam omenesc, pomeniți astăzi din perspectiva căderii lor în păcat, au fost creați de Dumnezeu plini de slava Lui. Ei au trăit în Edem în slava Lui, și căderea lor în păcat a fost o alegere greșită. Și o singură alegere greșită, o singură alegere păcătoasă, a avut consecințe dramatice asupra omului și a întregii creații, încât a fost nevoie să Se întrupeze Fiul lui Dumnezeu din Pururea Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, pentru ca să restaureze umanitatea în slava Lui.

Ce a pierdut omul, aceea a recâștigat pentru om Domnul: adică slava Lui. Dar El a adus slava Lui în om luptând cu păcatul până la moarte, învingându-l în fiecare clipă a vieții Sale pământești, în așa fel încât Dumnezeu-omul Iisus Hristos, Domnul și Mântuitorul nostru, a coborât în Iad și a scos de acolo pe toți Sfinții Lui, Sfinții Protopărinți Adam și Eva fiind iconizați ca scoși din Iad de către El, în Icoana Învierii Domnului.

Căci cine putea să stea împotriva Celui fără de păcat? Cine putea să se împotrivească Domnului slavei? Iadul a fost jefuit de către Domnul, pentru că l-a deposedat de cei pe care îi ținea în mod ilegal, samavolnic. El S-a coborât în Iad și Și-a scos pe Sfinții Lui de acolo, pentru că a deschis Raiul pentru toți cei care se vor mântui.

Iar dacă azi, în duminica de azi, noi vorbim despre izgonirea Sfinților Protopărinți din Rai, la Paști vom vorbi despre intrarea lor în Rai. Pentru că ei au intrat în Împărăția Lui dimpreună cu El, cu Cel care i-a umplut de slava Lui.

Așadar, Sfinții au ajuns Sfinți nu pentru că au fost înalți, nu pentru că au fost dintr-un anume oraș, nu pentru că îi chema într-un anume fel, ci pentru că au împlinit poruncile lui Dumnezeu. Pentru că au făcut din poruncile Lui viața lor. Și pentru că nu au văzut poruncile Lui separate de El Însuși, tocmai de aceea viața Lui a devenit viața lor. Pentru că slava lui Dumnezeu a umplut viața lor pe măsură ce au împlinit poruncile Lui.

Iar azi, în Evanghelia zilei [Mt. 6, 14-21], Dumnezeu ne vorbește despre 3 porunci ale Lui: iertarea, postul și milostenia. Și toate cele trei porunci ale Sale ne vorbesc despre iertarea Lui, despre curăția Lui și despre mila Lui. Ele ne vorbesc despre El Însuși, despre cum este și Se manifestă Dumnezeu.

Căci Cel care ne cere să iertăm oamenilor fărădelegile [τὰ παραπτώματα] lor [Mt. 6, 14] e Cel care ne iartă tuturor fărădelegile noastre, dacă ne pocăim pentru ele. Iar Cel care ne cere să postim cu bucurie, a postit El Însuși și a flămânzit [Lc. 4, 2], pentru că postul trebuie să ne umple de curăția Lui. Și Cel care ne cere să fim milostivi, pentru că adevărată comoară a noastră e umplerea de milostivirea lui Dumnezeu, adică de slava Lui, e Cel mai milostiv dintre toți.

Căci „nu după păcatele noastre a făcut nouă și nici după fărădelegile noastre a răsplătit nouă. Că după înălțimea cerului de la pământ a întărit Domnul mila Lui în cei care se tem de El. [Și] după cât sunt de îndepărtate răsăriturile de apusuri, îndepărtat-a de la noi fărădelegile noastre” [Ps. 102, 10-12, LXX].

Pentru că El nu ne cere ce nu este și ce nu face! El ne cere să iertăm, pentru că El este mult-milostiv și îndelung-răbdător, dar nu ne cere să urâm. El ne cere să postim cu bucurie și să fim bucuroși când postim, pentru că postirea e curățire a noastră, e împrospătare interioară, e întinerire a trupului și a minții, e cugetare la Dumnezeu și contemplare a rațiunilor Lui din lucruri.

El ne cere să postim pentru că El e curat, e fără de întinăciune. Și vrea ca noi să nu fim plini de visări desfrânate, de atingeri perverse, de afundări în mâncare și în băutură, ci de curăție și pace duhovnicească, de simplitate și frumusețe dumnezeiască.

El vrea ca noi să fim milostivi pentru că milostenia ne eliberează de iubirea de sine și de bani. Ne scoate din singurătatea noastră egoistă, din auto-suficiența noastră, din molipsitoarea alipire de lucruri. Milostenia scoate afară grija din tine, pentru că tu arunci grija ta înaintea lui Dumnezeu. Și El ne-a făgăduit să ne umple de toate cele pământești, dacă, mai întâi de toate, ne umplem de împlinirea poruncilor Lui. Căci poruncile Lui sunt viața, iar neîmplinirea lor înseamnă moartea duhovnicească și Iadul.

Și dacă cel care construiește mașina o face după regulile lui, ca ea să se miște și să evolueze într-un anume fel, tot la fel Dumnezeu a făcut lumea și pe om după inima Lui, după cum e El, și ne-a pus să funcționăm după poruncile Lui.

– Ce se întâmplă dacă nu vrem să funcționăm după legile Lui?

– Inevitabil, cădem în rele de tot felul! Căci „omul, în cinste fiind [ἐν τιμῇ ὢν], nu a înțeles, s-a alăturat dobitoacelor celor fără de minte și s-a asemănat lor [ὡμοιώθη αὐτοῖς]” [Ps. 48, 13, 21, LXX].

– Care a fost cinstea omului?

– Aceea că a fost creat de mâinile lui Dumnezeu și a fost împodobit cu slava Lui. Că a fost plin de har. Că el, în Rai, era văzător de Dumnezeu și vorbitor cu Dumnezeu.

Căci de aceea nu dăm noi niciun credit fantezistei teorii evoluționiste, aceea care spune că omul „a evoluat” de la amibă la maimuță și apoi la om: pentru că omul a fost creația lui Dumnezeu care a căzut din bine spre rău, din sfințenie a căzut în patimi grele și rele, care a căzut din cinstea lui primă, și nu este „un animal evoluat și civilizat”.

Pentru că, dacă omul e un „animal evoluat”, atunci nu avem nevoie de norme morale și nici de credință, pentru că cimpanzeul și vaca nu merg la Biserică și nici nu citesc teologie.

Iar dacă omul e doar „un animal instinctual”, de ce îi mai pedepsim pe violatori, dacă ei „nu pot să se stăpânească”? Și de ce i-am mai băga la închisoare pe criminali, dacă „impulsurile lor necontrolate”, care fac parte din „animalitatea” lor, îi fac să își omoare semenii? Ce părere înaltă despre viață poate avea o maimuță „profesionalizată”? Poate „maimuța” să nu fure banane de la multinaționala la care lucrează, dacă maimuța îți fură portocala din mână, întinzându-și laba spre tine dintr-un copac?

Poate „șarpele” să nu fie perfid și ipocrit? Poate „porcul” să fie amabil și frumos la suflet, dacă lui îi place să se scalde în propriul lui noroi?

Iar dacă noi suntem „ca toate insectele și animalele”, dacă avem în noi „instincte primare păgâne” potrivit teoriei evoluționiste, dacă în noi păcatul e „adevăratul nostru sine”, atunci de ce să nu fim de acord cu violul, cu crima, cu pedofilia, cu terorismul, cu căsătoriile gay, cu închinarea la „extratereștri”, cu tot ce înseamnă păcat și rebeliune contra lui Dumnezeu?

Însă revelația lui Dumnezeu caracterizează tot păcatul și toată patima ca pe o cădere din cinstea noastră primă. Căci omul, în cinstea lui fiind, nu și-a înțeles menirea și nu a căutat să se îndumnezeiască, ci a căutat o „îndumnezeire” prin păcat. Așa cum fac toți păcătoșii până azi.

Căci oricine curvește elogiază plăcerea. Și oricine fură elogiază materia, posedarea ei. Și oricine se îngâmfă se minte pe sine. Și oricine leapădă poruncile Lui…se alătură dobitoacelor celor fără de minte, se alătură celor care nu își folosesc mintea ca să gândească cele drepte. Și când nu gândești cele drepte, atunci te asemeni dobitoacelor. Și cine sunt dobitoacele? Boul, oaia, capra, porcul etc. Adică tocmai „strămoșii noștri” după utopia lui Darwin.

Mai pe scurt, Dumnezeu ne cere să fim ca El. Și toate poruncile Lui ne fac ca El. Pentru că ne fac să ne asemănăm Lui.

Și când îi iertăm pe confrații noștri facem ca Dumnezeu, iar când căutăm curăția și pacea facem ca El, și când suntem milostivi și buni tot ca El ne comportăm. Căci comoara faptelor bune este în inima [ἡ καρδία] noastră. Și inima, de aici, de la Mt. 6, 21, e totuna cu sufletul. Căci inima noastră de carne va putrezi în pământ până la învierea tuturor. Dar comoara [ὁ θησαυρὸς] [Mt. 6, 21, BYZ] noastră se va păstra în sufletul nostru. Și omul care are comoară în sufletul lui e omul Raiului. Raiul sau Împărăția lui Dumnezeu e pentru cei care sunt comori vii, ambulante, veșnice.

Pentru că faptele noastre nu sunt separate de noi, după cum poruncile Lui nu sunt separate de El. Ci faptele noastre ne fac să fim duhovnicești, ne fac ai lui Dumnezeu, căci El ne umple de slava Lui. Pentru că mântuirea e în relație cu Dumnezeu, ea este împreună-lucrare cu Dumnezeu și umplere de slava Lui.

Așadar, iubiții mei, de mâine începe Postul cel Mare și el ne cere ca și noi să fim mari! Ne cere să fim mari în gânduri, mari în fapte, mari la caracter. Postul Bisericii ne cere să ne facem biserici vii, pline de curăție și de pace, de iertare și de sfințenie. Postul ne vrea dumnezeiești. Postul ne vrea Sfinți. Postul ne vrea eclesiali.

Și dacă așa stau lucrurile, atunci să facem voia lui Dumnezeu după puterea noastră! Cei care pot posti mai aspru, să postească mai aspru și să se smerească continuu în fața Lui, pentru că prin harul Lui postesc! Cei care nu pot să postească aspru, atunci să respecte ce ne spune calendarul, mâncând pește doar de două ori în tot postul: la Bunavestire și la Intrarea Domnului în Ierusalim! Dacă nu puteți nici așa, atunci postiți cât și cum puteți, numai să nu uitați niciodată că aceste sfinte zile sunt ale postului aspru și ale multei rugăciuni și veniri la Biserică și nu zile de relaxare!

Dumnezeu să ne întărească pe toți în pace și în bună-înțelegere! Binecuvântarea lui Dumnezeu să fie peste voi toți și să vă ajute întru toate! Amin.


[1] Scrisă în dimineața zilei de 22 februarie 2017, zi cu soare, de miercuri, cu 6 grade la ora 9.00. Ziua în care a fost înmormântată Lidia Stăniloae în cimitirul Mănăstirii Cernica.

8 comments

  • N-am gândit până acum lucrurile în felul acesta, n-am văzut relația dintre poruncile lui Dumnezeu și faptul că Dumnezeu este El Însuși ceea ce ne cere prin porunci să fim. Probabil că asta se întâmplă din cauză că suntem încă prea împătimiți cu lucrurile lumii și în sinea noastră vedem porucile sau le resimțim mai mult ca pe niște interdicții și nu ca pe niște ajutoare. Mulțumesc foarte mult, Părinte, mi-ați deschis mintea, deși nu știu dacă și cu experiența pot fi tot atât de râvnitor, pentru că nevoințele sunt anevoioase celor leneși și păcătoși ca mine. Sărut mâna, Doamne ajută!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Domnule Marian,

      și la Dumnezeu și la noi poruncile nu sunt despărțite de persoană.

      Când cineva îți poruncește să faci ceva bun, așa cum ne poruncește Dumnezeu, îți poruncește să faci ceea ce el dorește. Și dacă dorește acest lucru, atunci acel ceva e în inima lui, face parte din el.

      Spre exemplu, o mamă, pe patul morții, poate să ceară copiilor ei să facă anumite lucruri bune. Și ea le cere tocmai pentru că fac parte din ea, din experiența ei. La fel, la Spovedanie, a face canonul nu înseamnă a face lucruri care nu au de-a face cu tine, ci înseamnă a face lucruri care te ajută pe tine în viață, care te schimbă, care sunt un bine pentru tine. Pentru că ele sunt medicamente care îți întăresc viața și nu poveri.

      Și cred că nimeni nu socotește medicamentele poveri, dacă e conștient de faptul că numai datorită lor se poate ridica din pat.

      Faceți cât puteți, domnule Marian, și, în timp, urmările sunt evidente! Dumnezeu ne întărește pe toți ca să facem lucruri de care nu ne credeam în stare. Îndrăzniți să credeți în Dumnezeu și să vă lăsați condus de El și veți face lucruri mari! Vă doresc numai bine! Mulțumesc pentru comentariu!

  • Sărut mâna Părinte. Tocmai milostivirea și bunătatea lui Dumnezeu nu se mai văd în ziua de azi. Pe cei mai mulți îi auzi că Dumnezeu e nemilostiv, că nu ne ajută când ne e greu, că nu Îi pasă de oameni, că ne trimite nenorociri și nu Se îndură de noi. Nu pare că Dumnezeu a suferit pentru noi și că suferă împreună cu noi. Cum să răspundem celor care ne reproșează acestea?

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Domnule Paul,

      Dumnezeu ne ajută și e cu noi și când nouă ni se pare că nu e! Căci dacă nu ar fi, pentru o secundă, nu numai noi, ci întreaga existență s-ar desființa cu totul.

      Însă noi simțim mereu întărirea Lui, viața Lui în noi. Iar cei care nu o simt, bineînțeles că spun tot felul de hule la adresa lui Dumnezeu. Numai că nu poți să convingi pe cineva să creadă, dacă Dumnezeu Însuși nu Se arată, în mod intim, și nu îl învață pe om credința în El.

      De aceea, eu cred că nu putem să convingem pe nimeni, doar rațional…ca să creadă. Pentru că credința e luminare de la Dumnezeu. E învățare a noastră de către El.

      Așa că, în afara minunii, a revelării lui Dumnezeu față de om, omul nu va crede în El, oricâte argumente îi putem aduce noi.

      Vă mulțumesc pentru comentariu! Și mă bucur că vă interesează lucrurile credinței. Dumnezeu să vă lumineze și să vă bucure! Numai bine!

  • Doamne ajută, de ce zic unii că sunteți ecumenist? Nu se vede nimic de felul acesta în predicile dv. Eu vă mulțumesc pentru predică și vă doresc o zi cât mai frumoasă!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Doamnă Daria,

      cei care mă caracterizează drept „ecumenist” nu vor să recunoască faptul că eu nu am nimic de-a face cu extremismul lor. Și pentru că nu sunt din barca extremistă, tocmai de aceea au zis să îmi pună și mie o etichetă.

      Eu am discuții libere cu orice fel de om. Nu mă interesează dacă e român sau ungur, protestant sau catolic, ateu sau nihilist. Dacă dorește să vorbească cu mine la modul principial, serios, spunându-mi ce crede și ce face, eu vorbesc cu el. Adică sunt dialogic. Și nu urmăresc să „convertesc cu forța” pe cineva la credința mea, la credința ortodoxă, ci pe mine mă interesează experiența lor și cum se simt ei făcând ceea ce fac.

      Da, predicile mele sunt pline de experiență și de bun simț, de deschidere, dar și de verticalitate! Pentru că eu îmi apăr credința și Biserica, îmi apar crezurile și iubirile, însă, în același timp, știu să văd oamenii. Ce simt, ce vor, cine sunt. Și îi stimez pentru ce sunt și fac.

      Vă mulțumesc pentru comentariu, doamnă Daria, să aveți un post cu pace, și eu sunt aici, dacă dumneavoastră aveți cuvinte, idei, întrebări, nelămuriri! Numai bine!

  • Adevarat, Parinte, ne trebuie multa pocainta, numai ca nu constientizam ce inseamna sa pierdem Raiul. Binecuvantati si rugati-va si pentru mine, pacatosul!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Dumnezeu să vă binecuvinteze și să vă întărească în tot ceea ce faceți, domnule Valeriu, și primiți toate cu bucurie! Nimic nu e la întâmplare în viață. Nimic nu e degeaba. Ci tot ceea ce trăim e după rânduiala lui Dumnezeu. Vă doresc numai bine!

Dă-i un răspuns lui Marian Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *