Despre cunoașterea alfabetului cosmic și a sensului vieții citim și într-un poem din volumul următor:

S-a pus la îndoială piatra
ca vorbire.

Au zis de fluture că este
o respirare, –

de cartof, de porumb și de prună,
[au zis că este] strigăt de nefiind, –

La fel de[spre] porc, de capră și de lună,
[au zis că sunt] un fel de mestecând
[adică ceva de mâncare numai].

Ei n-au știut nici să citească
leul în alergare,
că literă preeste și zeiască.

N-au descifrat câmpia mare,
marea cea mare,
viața prea singura
ce ni s-a dat…

(Clipa cea repede)

Nu e păcat/ Ca să se lepede/ Clipa cea repede/ Ce ni s-a dat?”, zicea Eminescu, în ultima poezie pe care a apucat să o mai scrie, Stelele-n cer[1].

Iar „clipa cea repede” este… „viața prea singura/ ce ni s-a dat” de la Dumnezeu.

Acesta este poemul lui Eminescu:

Stelele-n cer
Deasupra mărilor
Ard depărtărilor
Până ce pier.

După un semn
Clătind catargele,
Tremură largele
Vase de lemn;

Niște cetăți
Plutind pe marile
Și mișcătoarele
Pustietăți.

Stol de cocori
Apucă-ntinsele
Și necuprinsele
Drumuri de nori.

Zboară ce pot
Și-a lor întrecere,
Vecinică trecere ­
Asta e tot…

Floare de crâng,
Astfel viețile
Și tinerețile
Trec și se stâng.

Orice noroc
Și-ntinde-aripele
Gonit de clipele
Stării pe loc.

Până nu mor,
Pleacă-te, îngere,
La trista-mi plângere
Plină de-amor.

Nu e păcat
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?

Poemul are multe în comun cu Luceafărul[2], Scrisoarea I[3] și Dintre sute de catarge[4].

Dacă nu se citește și nu se interpretează la un loc cu toată poezia lui Eminescu…e plin de hieroglife, ca și poezia lui Nichita, de altfel.

Stelele, catargele, cetățile pustietății, cocorii pe drumuri de nori…sunt toate hieroglifele sau literele de neînțeles ale unei existențe care e vecinică trecere”, în care omul trece ca floarea crângului și ca  norul (metafore biblice) și visează la „clipele/ Stării pe loc” (temă goetheană, să-i zicem).

Pentru că, în această veșnică trecere, „clipa ce ni s-a dat” sau „viața prea singura/ ce ni s-a dat”, ni s-a dat de Dumnezeu cu un scop foarte bine precizat. Și acesta este de a contempla literele lumii, de a contempla lumea ca un sens prea mare.

Iar cei care eșuează în rostul lor, aceia „n-au știut…să citească/ leul în alergare,/ că literă preeste și zeiască. // N-au descifrat câmpia mare,/ marea cea mare,/ viața prea singura/ ce ni s-a dat…”.

N-au înțeles că această viață este „singura ce ni s-a dat”, că altă șansă la mântuire nu mai avem.

N-au cunoscut „leul în alergare”, care este simbol al lui Hristos înviind din morți, Cel care „Ca un leu, Tu Doamne,/ Adormind cu trupul,/ Ca un pui de leu Te scoli,/ Cela ce-ai fost mort,/ Lepădând greimea bătrânețelor” (strofa 38 din Prohodul Domnului)[5].

De aceea, Nichita spune că Leul e o „literă zeiască”, o literă care „preeste”/ pre-este, Care este mai înainte de a fi fiindul, mai înainte de a fi lumea.

Cei care nu cred în „piatra ca vorbire”, care nu cred că, dacă ei vor tăcea, vor vorbi pietrele, care cred că fluturele „este o respirare” (că grația poeziei este ceva futil, inutil), care cred că toate lucrurile de pe lume, de la cartof și porc până la lună sunt bune numai pentru a fi mâncate, că n-au niciun rost, decât acela de a intra în neființă („strigăt de nefiind”), aceia „n-au știut nici să citească/ leul în alergare”.

Pe Cel „ce trimite cuvântul Său pământului; degrab aleargă cuvântul Lui”. Pe Cel care „bucura-Se-va, ca un uriaș să alerge cale, din marginea cerului ieșirea Lui. Și întâmpinarea Lui până la marginea cerului; și nu este cine să se ascundă de căldura Lui” (Ps. 147, 4 și Ps. 18, 6-7, Biblia 1914).

Aceia „N-au descifrat câmpia mare,/ marea cea mare,/ viața prea singura/ ce ni s-a dat…”.

Căci lucrurile acestui univers (obiectele cosmice) nu pot fi chei pentru omul care nu trăiește duhovnicește, care nu încearcă în niciun fel să pătrundă tainele spirituale (și ne întoarcem la vol. Măreția frigului):

Rămâne veșnic nedeschisă poarta aerului…
Noi încercăm s-o deschidem cu respirarea,
noi încercăm s-o deschidem cu păsările,
noi încercăm s-o deschidem cu răsăritul soarelui.

Dar rămâne închisă poarta aerului.
Norii nu sunt chei, norii nu sunt chei,
nu-i așa?
Rămâne veșnic închisă poarta aerului…

Mă sufoc, iubito,
mă sufoc de acest crivăț violent
de acest simun care plânge.

(Alte chei)

„Poarta aerului” – care pe mine mă trimite cu gândul la vămile văzduhului – , poarta respirării, poarta vieții, adică, nu se deschide în mod mecanic, pentru că nu este o poartă materială. Lucrurile lumii nu o pot accesa, pentru noi sau în locul nostru.

Nu poți să folosești lucrurile acestui univers ca pe niște chei, dacă nu cauți să înțelegi tainele duhovnicești. De aceea e nevoie de „alte chei”.

Viața în atmosfera pământului – moral sau duhovnicește vorbind – se aseamănă cu a trăi în mijlocul unui „crivăț violent” sau al unui „simun[6] care plânge”.

Ceva mai încolo, într-un poem din vol. Operele imperfecte, vom vedea că noi înșine suntem cheia cu care Dumnezeu ne deschide ușa Cerului, adică viața și faptele noastre:

Lanțul cu chei mi-a căzut din stele în creier,
mi-au zornăit mințile de durere și de sunet.
Trupul meu tot a devenit o cheie de fier,
doamne, pentru o ușă uriașă
la al cărei lacăt nu am cum să ajung,
decât numai dacă mă ridici în brațe.

Haide, cât ești de mare, tu,
haide, cât ești tu de indiferent,
răsucește-mă și rupe-mă
și deschide odată ușa aia!
Haide, deschide-o odată!

(Cheile)

Tocmai pentru că Dumnezeu este mare și tocmai pentru că nu este indiferent, așa cum pare majorității oamenilor și după cum Îl consideră filosofiile lumii, de aceea El poate să ne deschidă ușa uriașă a Cerului, folosind trupul nostru rupt și răsucit, adică suferința noastră pentru bine, pentru dreptate, pentru o viață frumoasă. Sau, în cazul lui Nichita, trupul poeziei sale.


[1] A se vedea: https://ro.wikisource.org/wiki/Stelele-n_cer.

[2] A se vedea comentariul meu: http://www.teologiepentruazi.ro/tag/luceafarul/.

[3] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/tag/scrisoarea-i/.

[4] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2012/03/13/dintre-sute-de-catarge/.

[5] A se vedea: https://ro.orthodoxwiki.org/Prohodul_Domnului_(liturgică)/Starea_întâi.

[6] Simun = Vânt puternic, fierbinte și uscat, încărcat cu nisip, care bate în Sahara și în Arabia, cf. https://dexonline.ro/definitie/simun.

Did you like this? Share it: