Poemul Nimic nu este altceva (revin la vol. Măreția frigului) ar putea fi invocat ca probă pentru necredința poetului, de către cei care o susțin:

Nimic nu este altceva.
Piatra îmi este verișoară
Rudă de tată îmi este pomul
Râul se trage din ochiul măică-mii
Nimic nu este altceva.
Cel de ieri și cu cel de mâine
sunt frați de timp.
Cel de sus și cu cel de jos
sunt frați de aer,
Nimic nu este altceva.

Mersul norilor pe cer
e siamez cu mersul norilor pe ape;
starea de tristețe
e logodnică cu bucuria
iar jalea îmi încoronează
cu o aură de dinți albi
râsul celui ce a apucat să râdă.

Nimic nu este altceva.
Moartea calului
se odihnește în fundul ochiului meu.
Moartea acestei toamne
se reazimă cu ceafa pe o pernă albă de zăpadă.

Moartea se aseamănă
întocmai cu nașterea.
Nimic nu este altceva.
Ce am simțit înainte de a mă naște
voi simți și după ce nu voi mai fi.
Cum a fost atunci așa va fi atunci.

Nimic nu este altceva.
Totul este totul
iar eu sunt tu.
Nimic nu este altceva.

Poetul folosește sentințe care par a fi în perfect acord cu ideologia epocii. Dar mie mi se pare a fi o tactică a poetului, un mod de a induce în eroare cenzura, mai ales că în acest volum a vorbit de mai multe ori despre Biserici și a scris rugăciuni[1].

Pentru că, dacă prima strofă e mai tainică, strofa a doua și a treia vorbesc limpede despre faptul că toate sunt deșertăciune și că totul trece. Motive arhaice și cât se poate de tradiționale,  cărora Nichita le-a găsit doar o altă formulare poetică.

Despre confundări hinduse[2] de tipul „eu sunt tu” nu cred că e cazul la Nichita. Mai degrabă cred în confuzia…intenționată cu Eminescu[3]. Care, însă, în poezia sa, nu dă glas credințelor indiene.

„Ce am simțit înainte de a mă naște/ voi simți și după ce nu voi mai fi” reprezintă un motiv de exultare pentru cei care insistă să vadă în Nichita un ateu.  Situație siameză, aș zice, cu versurile „Cel ce în astă lume a dus numai durerea/ Nimic n-are dincolo, căci morți sunt cei muriți” (Eminescu, Împărat și proletar).

Nu vreau să mai insist, pentru că am scris două tomuri, îndeajuns de explicative, consider eu, despre Eminescu. Iar în ceea ce-l privește pe Nichita, declarația aceasta nu mi se pare câtuși de puțin elocventă. Pentru că, înainte de a se naște, se poate spune și că poetul a simțit ocrotirea maternă, liniștea și fericirea din pântecele mamei. Căci el nu spune înainte de a mă zămisli sau înainte de a fi.

De fapt, a mai afirmat acest lucru și în poemul Lupta lui Iacob cu îngerul sau despre ideea de „tu” (vol. Necuvintele): „El mi-a spus:/ Tu te-ai născut pe genunchii mei./ Eu te știu de când te-ai născut./ Nu-ți fie frică de moarte,/ adu-ți aminte de cum erai/ înainte de a te naște./ Așa vei fi și după ce vei muri. Schimbă-ți numele”. Poemul l-am comentat undeva mai sus (a se vedea aici).

În afară de aceasta, precum am spus, trebuie să ținem seama și de contextul epocii și de nevoia poetului de a se proteja.

Nu e prima dată când întâlnim astfel de afirmații derutante. În vol. Necuvintele, avem poemul Cine sunt eu? Care-i locul meu în cosmos?, în care citim:

Fără mine nu se poate, dovadă că sunt.
Fără mine nu s-a putut;
dovada e că m-am tras din mine însumi
adică din acel mine care-a fost.

Eu sunt cel care nu se poate fără de el.
Eu sunt cel care nu s-a putut fără de el.
Eu sunt cel care a dat mărturie
pentru existența lui Dumnezeu.

Eu sunt cel care a dat mărturie
de nonexistența lui Dumnezeu, pentru că
eu l-am făcut pe Dumnezeu vizibil.

Eu sunt făcut de Dumnezeu, pentru că
eu l-am făcut pe Dumnezeu.

Eu nu sunt nici bun nici rău
ci sunt, pur și simplu.

Eu sunt cuvântul „sunt”
Eu sunt urechea care aude cuvântul „sunt”
Eu sunt spiritul care înțelege cuvântul „sunt”.

Eu sunt trupul absurd al lui „sunt”
și literele lui.
Eu sunt locul în care există „sunt”
și patul lui, în care doarme.

Faptul că poetul spune că a dat mărturie „de nonexistența lui Dumnezeu” nu înseamnă că e ateu, pentru că Dumnezeu e mai presus de existență și despre El se poate spune și că există, și că nu există, în sens teologico-dogmatic, dar El rămâne mai presus de ambele afirmații și de putința cuprinderii Sale în orice fel de definiții.

De fapt, sentința nichitiană e un paradox: „am dat mărturie/ de nonexistența lui Dumnezeu, pentru că…l-am făcut pe Dumnezeu vizibil”.

Se poate înțelege și astfel: am dat mărturie de inexistența lui Dumnezeu în mințile și inimile multora prin faptul că L-am făcut vizibil prin creația mea, iar ei nu L-au recunoscut și nu mi-au înțeles poezia. Deși Nichita nu a folosit termenul inexistență, ci pe „nonexistență”, ceea ce ne îndrumă spre o înțelegere mai înaltă, teologică.

La fel, „Eu sunt făcut de Dumnezeu, pentru că/ eu l-am făcut pe Dumnezeu” se poate înțelege și ca aserțiunea celui care a ajuns la convingerea că este făcut de Dumnezeu, pentru că a recunoscut chipul Său în sine însuși, în „spiritul” său, în puterea cuvântului său. Și astfel poate spune că L-a făcut pe Dumnezeu, făcându-L să Se manifeste, într-un anumit fel, în sine. Și prin aceasta a înțeles că el însuși e făcut de Dumnezeu.

„Eu nu sunt nici bun nici rău” la modul total, desăvârșit. Eu, ca poet, zice Nichita. Nu sunt nici Sfânt, dar nici diavol.

E ceea ce spunea în Elegia I – dacă optăm pentru varianta că se referea la poet –, și anume: „Nu-l vestește nicio aură, nu-l/ urmează nicio coadă de cometă”.

Pentru că Nichita nu a părăsit cu totul, în niciun volum, stilul sentențial din Dreptul la timp și 11 elegii, și nici nu și-a schimbat convingerile fundamentale pe care le-a enunțat în primele volume, ci, dimpotrivă, ca și Eminescu, le-a perpetuat și le-a adâncit.


[1] A se vedea mai sus. Sau aici:
http://www.teologiepentruazi.ro/2017/02/14/reintoarcere-la-nichita-71/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2017/02/18/reintoarcere-la-nichita-72/.

[2] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Tat_Tvam_Asi.

[3] Idem: http://www.poezie.ro/index.php/poetry/145332/Ta_twam_asi.

Did you like this? Share it: